Gloria Fiului prezentată în Ioan 6
Isus Hristos – Trimisul Tatălui

Philipp-Richard Schulz

© P.-R. Schulz, Online începând de la: 10.03.2021, Actualizat: 10.03.2021

Versete călăuzitoare: Ioan 6

Introducere

În mod deosebit evanghelia după Ioan ne arată dorinţa şi orientarea Domnului Isus pentru a împlini numai voia Tatălui. Ca Fiul desăvârşit al Tatălui El a venit din glorie ca să arate oamenilor pe Tatăl, să vorbească despre El şi să arate ce înseamnă părtăşia la sânul Tatălui. În cele din urmă El a murit, ca să aducă pe oameni într-o astfel de părtăşie intimă cu Dumnezeu Tatăl. Domnul vorbeşte în diverse locuri despre motivaţia Lui şi poziţia Lui pentru a face această slujire.

Vrem în acest articol să ne ocupăm cu unele afirmaţii deosebite ale Domnului în Ioan 6. Patru afirmaţii din capitolul acesta ne vor ajuta să ne uimim de frumuseţea Domnului.

Patru frumuseţi ale Domnului Isus

1. Dependenţa Lui de Acela care L-a trimis

Ioan 6.11,23: Şi Isus a luat pâinile şi, mulţumind, a împărţit celor care şedeau; şi, la fel, din peşti, cât au vrut. … dar alte corăbioare din Tiberiada veniseră aproape de locul unde mâncaseră pâinea, după ce mulţumise Domnul.

S-ar putea trece cu vederea peste aceste versete la citire. Căci primul verset stă într-o formă asemănătoare la ceilalţi evanghelişti în contextul hrănirii celor cinci mii. Nici versetul al doilea nu pare să aibă o importanţă mare deosebită; şi la fel de puţin versetele din Ioan 6.22-24, căci ele relatează „numai” cum mulţimea poporului a ajuns să caute pe Domnul pe partea cealaltă a lacului, şi ele nu se găsesc în celelalte evanghelii.

Însă nu este uimitor că tocmai în evanghelia după Ioan, în care citim despre Fiul veşnic, atotputernic al Tatălui, de două ori se face referire la faptul că Domnul a mulţumit pentru pâini, înainte ca poporul să le primească să le mănânce? În mod deosebit în versetul 23 această informaţie nu ar fi avut importanţă sau însemnătate pentru descrierea evenimentului. Fraza ar fi putut fi, fără ca cineva să ducă lipsă de vreo informaţie în derularea acţiunii, şi aşa: „Dar alte corăbioare din Tiberiada veniseră aproape de locul unde mâncaseră pâinea.” Este deja ciudat şi totodată minunat, că Duhul Sfânt poartă de grijă ca Ioan să preia în evanghelia sa această propoziţie secundară – „după ce mulţumise Domnul”.

Ce putem învăţa din aceasta? De ce această informaţie este importantă pentru noi? Deci această adăugare „După ce El a mulţumit” face deosebit de clară o chestiune: şi anume, dependenţa de Tatăl Său, în care Domnul Isus a trăit în tot timpul slujirii Sale. El, Cel care a trăit în permanentă părtăşie cu Tatăl Său, a luat totul, orice întâlnire, orice minune, din mâna Dumnezeului Său şi S-a făcut aşa de deplin dependent de Acela care L-a trimis. Aici la înmulţirea pâinilor El nu a urmărit ca oamenii să se minuneze de El. El nu voia să Se lase admirat. Prin rugăciunea Sa El a arătat clar că El acţionea pe baza unei misiuni încredinţate Lui de altcineva şi în dependenţă de altcineva şi El aştepta totul de la Acesta, de la Tatăl Său.

Nu ar fi fost dreptul Domnului să împartă simplu pâinea? Nu era El Cel care a făcut să crească cerealele şi nu a dat El oamenilor aptitudinea să le prelucreze? Desigur ar fi fost dreptul Lui deplin, dar El nu a vrut să Se folosească de el. În loc de aceasta, dorinţa Lui a hotărât să îndrepte atenţia spre Tatăl şi să-L preamărească pe El, fapta Lui.

2. Domnul nu caută onoarea proprie

Ioan 6.15: Isus deci, cunoscând că au de gând să vină şi să-L ia ca să-L facă împărat, S-a retras din nou în munte, El singur.

După ce oamenii au mâncat din pâini şi s-au săturat, ei au ajuns să se uimească (probabil era mai degrabă fascinaţie) de acest Om Isus, care a purtat de grijă să fie destulă pâine. Oamenii au tras concluzii cuprinşi fiind de această fascinaţie. Unii au ajuns să fie de părere că Domnul era Profetul făgăduit. Cu regret s-a rămas la această concluzie provocată de aceste emoţii scurte. Alţii – şi aceştia par să fie mulţimea poporului – au ajuns la concluzia că nu era o posibilitate mai potrivită pentru a pune capăt luptei zilnice pentru hrana trupului decât de a face imediat împărat pe „Înmulţitorul de pâini”.

Nu ar trebui să condamnăm prea repede poporul pentru această idee. În contrast cu împrejurările noastre actuale o mare parte a activităţii zilnice era dedicată pentru a avea hrană suficientă pentru ziua respectivă şi în cel mai bun caz şi pentru zilele următoare. Dacă cineva ar fi împărat – aşa erau probabil gândurile oamenilor -, care fără probleme ar împărţi nespus de multă pâine, atunci viaţa zilnică s-ar uşura foarte mult. Cu regret, prin aceasta mulţimea poporului a arătat clar că ei nu au înţeles ceea ce de fapt Domnul voia să le arate. Domnul nostru descrie mai târziu problema şi spune fidel înţelesului, că poporul într-adevăr a văzut minunea şi a fost uimit de ea, însă a scăpat total ocazia să vadă un semn în minune (Ioan 6.26).

În evanghelia după Ioan minunile, pe care le face Domnul, sunt numite pretutindeni „semne”. Aceasta arată clar despre ce este vorba aici în mod deosebit: pe baza lucrurilor, pe care le face Domnul, trebuie să se arate ceva, să devină vizibil ceva. Ar trebui să conducă la oprire şi meditare. Probabil ne putem gândi în privinţa aceasta la un semn de circulaţie, la un indicator de direcţie. Când Domnul face o minune aici în evanghelia după Ioan, atunci ea este întotdeauna un semn (un indicator de direcţie) spre Tatăl. Prin ceea ce face Domnul oamenii ar trebui să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată şi pe Fiul, care a venit în lumea aceasta ca să reveleze pe Tatăl.

Deci dacă oamenii voiau să-L facă pe Domnul Isus „împărat al pâinii” lor, atunci devine clar că ei nu au înţeles mesajul şi nu au văzut semnul. Căci altfel reacţia lor ar fi fost o prosternare cu reverenţă şi o întrebare, cum se poate ajunge la acest Tată veşnic.

Probabil unii dintre noi s-ar fi gândit într-o astfel de situaţie: ei bine, mulţimea poporului într-adevăr nu a înţeles exact ceea ce trebuia de fapt să devină clar, dar oricum ei admiră pe Domnul Isus. Şi în cele din urmă sunt lucruri mai grave decât a deveni deodată împărat! – Domnul Isus a gândit şi a acţionat cu totul altfel. Niciodată ţelul Lui nu a fost să Se mărească pe Sine în ceea ce făcea. Şi cu atât mai puţin voia să fie ovaţionat şi onorat prin entuziasmul simplu al oamenilor, care în inima lor erau foarte departe de El. Pentru El era un singur ţel, o singură direcţie a privirii: să glorifice pe Acela care L-a trimis, şi să nu se odihnească până când nu a împlinit deplin voia Tatălui.

Două capitole după aceea citim despre Domnul Isus cum El Însuşi descrie motivaţiile Lui. El spune: „Dar Eu nu caut gloria Mea” (Ioan 8.50).

3.  Domnul face voia Tatălui

Ioan 6.38-40: Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Şi aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd nimic, ci să-l înviez în ziua de apoi. Pentru că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă eternă; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Solomon descrie în cartea Proverbe un trimis/sol de încredere: „Ca răcoarea zăpezii în timpul secerişului este un sol credincios pentru cei care îl trimit: el înviorează sufletul stăpânului său” (Proverbe 25.13). Deci s-ar putea pune întrebarea, ce înseamnă denumirea „sol credincios”? Unele aspecte sunt probabil următoarele: un sol credincios

  • transmite repede mesajul (nu tărăgănează),
  • transmite mesajul conform adevărului,
  • acţionează în interesul stăpânului,
  • nu depăşeşte cadrul care i-a fost încredinţat.

Suntem unanimi că „solul credincios” desăvârşit era Domnul nostru Isus Hristos. În diferite locuri din evanghelii Îl găsim ca Acela care aduce mesajul de la Dumnezeu şi cheamă pe oameni la El.

Şi aici în evanghelia după Ioan Domnul este un trimis; însă într-un alt sens decât acela pe care ni-l prezintă primele trei evanghelii. Aici este Fiul veşnic, care este în Sânul Tatălui; El este Acela, care a fost trimis pe pământul acesta ca să arate oamenilor cine este Tată. Astfel şi în evanghelia după Ioan nu găsim nici un capitol în care Domnul să nu transmită mesajul Său oamenilor prin cuvânt şi faptă. Mereu şi iarăşi mereu Îl auzim şi Îl vedem transmiţând mesajul Său.

Dacă aici în Ioan 6 Îl auzim pe Domnul Isus vorbind despre cauza pentru care El a coborât din cer, atunci afirmaţia Lui se potriveşte deplin în imaginea Trimisului desăvârşit. Domnul putea mărturisi liber că El, atunci când El a venit pe pământul acesta, nici câtuşi de puţin nu a avut dorinţa să acţioneze din proprie iniţiativă. El, ca Dumnezeul veşnic, ca Fiu al Tatălui, S-a identificat desăvârşit cu voia Tatălui. Voia Tatălui şi a Fiului sunt identice. Şi chiar atunci când această unitate nu ar fi fost – aşa lasă să se înţeleagă versetul nostru – Domnul Isus niciodată nu ar fi făcut altceva decât numai ceea ce voia Tatăl.

Vedem aici subordonarea deplină şi ascultarea perfectă. Însă acestea două nu sunt izolate, ci în Domnul nostru Isus se găseşte şi hotărârea necondiţionată şi năzuinţa de a face realmente voia Tatălui, şi aceasta în cele mai mici detalii. Aceasta se arată deja în aceea că El a venit chiar în lume. Tatăl a dat într-adevăr adevărata Pâine, dar totodată adevărata Pâine (Domnul nostru Isus) a coborât pe pământ.

Vrem să mai deducem încă un gând din aceste versete din Ioan 6.38-40: este deosebit de demn de laudă când un trimis este total subordonat şi ascultător stăpânului său şi totodată hotărât să facă ceea ce vrea stăpânul său. Totodată aceste însuşiri sunt absolut fără valoare şi fără efect dacă trimisul nu cunoaşte voia stăpânului său. El nici măcar nu ştie care este mesajul lui, şi de asemenea ce comportare se cuvine mesajului.

Ce bine este că Domnul nostru Isus a cunoscut în cele mai mici detalii voia Tatălui Său. El a ştiut în orice moment al vieţii Sale care era misiunea Lui şi pentru ce El era aici. El cunoştea exact dorinţa din inima Tatălui, şi El ştia care mesaj şi la care timp – în cuvânt sau în faptă – trebuia dat mai departe (compară cu Ioan 6.39,40).

Ce Domn Isus Hristos minunat! Numai despre El se poate spune cu adevărat: „El înviorează sufletul Stăpânului Său” (Proverbe 25.13)! Ah, de am cunoaşte mai mult cât de nepătrunsă era şi este bucuria Domnului nostru Isus Hristos pentru Tatăl Său!

4. Să trăieşti pentru altul

Ioan 6.57: După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc datorită Tatălui, tot aşa, cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el datorită Mie.

Această afirmaţie a Domnului Isus stă aproape la sfârşitul controversei Sale cu iudeii şi merge mult mai departe decât afirmaţia din acest capitol referitoare la dependenţa Fiului de Tatăl. Totodată ea rezumă punctele pe care le-am tratat înainte.

Isus Hristos spune despre Sine Însuşi, despre viaţa şi învierea Sa, că El trăieşte „datorită Tatălui”. Aceasta înseamnă: totul în viaţa Lui avea ca ţel să facă ceea ce voia Tatăl. Acestui ţel îi erau subordonate toate celelalte: orice slujire, orice vorbire, orice semn, şi aceasta indiferent de timp, de loc şi de împrejurări.

Rezumat pe scurt s-ar putea spune: sensul vieţii Sale pentru Domnul nostru era să Se dedice deplin pentru Tatăl Său şi pentru voia Sa, da, să Se jertfească pe Sine Însuşi. Nu era nici o dorinţă de realizare de Sine, ci mai degrabă o aspiraţie la glorificarea Tatălui. De asemenea nu era nici un loc pentru prezentarea de Sine, ci fiecare cuvânt, fiecare faptă slujea la prezentarea Tatălui. Domnul nu a căutat nici independenţa Lui, ci a trăit în deplină ascultare simultan cu libertatea şi autoritatea deplină, pe care El ca Fiul veşnic al lui Dumnezeu le-a avut întotdeauna.

Unele aspecte şi efecte practice, pe care le-a avut această atitudine a Domnului Isus, le-am studiat în pasajele anterioare. Vrem acum să privim un alt loc din evanghelia după Ioan, care ilustrează impresionând inima această afirmaţie: „Eu trăiesc datorită [sau: prin] Tatălui”:

Ioan 18.37: Pilat deci I-a spus: „Atunci, eşti Tu Împărat?” Isus a răspuns: „Tu zici că Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”

După ce Domnul a suportat trădarea printr-un prieten, tăgăduirea din partea unui ucenic şi interogatoriul îndelungat din partea fariseilor şi sentinţa lor nedreaptă, El stă acum înaintea lui Pilat. Şi din nou El are parte de învinovăţirile false şi de minciunile mai-marilor poporului Israel cu privire la Persoana Sa, ca să-L facă vrednic de dispreţ înaintea domnitorului lumesc şi să provoace o sentinţă de moarte. Pilat nu este mulţumit cu situaţia, deoarece îşi dă seama de invidia care i-a determinat pe farisei şi pe cărturari să-L dea în mâinile lui. Astfel şi acest om fără Dumnezeu pune Domnului multe întrebări: întrebări, care lezează; întrebări, care arată clar cât de puţină înţelegere, ca să nu mai vorbim de preţuire, avea el pentru Fiul minunat al lui Dumnezeu.

Şi cum stau lucrurile cu Domnul Isus în această situaţie? El vede chinurile care vor veni, nedreptatea strigătoare, respingerea totală, răstignirea, moartea şi înainte de toate judecata îngrozitoare din partea lui Dumnezeu asupra păcatului şi păcatele stând direct înaintea Lui. Ce situaţie îngrozitoare, în care se oferă orice prilej de a te preocupa cu tine însuţi şi să te întrebi cum vei putea suporta ce urma să vină. Având în vedere lipsa posibilităţii de a scăpa şi respingerea nesfârşită aproape că nu te poţi aştepta la nimic altceva decât la resemnare, zdrobire şi o căutare plină de panică a ultimei ascunzători. Vedem noi chiar şi cea mai mică aparenţă a unei astfel de reacţii din partea Domnului nostru? Răspunsul este clar: Nu! În loc de aceasta găsim linişte şi blândeţe. Şi mai găsim ceva: conştienţa desăvârşită pentru misiunea Sa şi hotărârea totală de a împlini această misiune.

Deja în această nevoie profundă Domnul dă lui Pilat o mărturie clară şi tare despre misiunea Sa, când spune: „Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr.” Domnul Isus ştie foarte exact în ce lumină stă viaţa Lui, şi El nu are nimic altceva în inimă, decât să împlinească până la sfârşit această misiune – care L-a determinat deja să vină în lumea aceasta. Era voia lui Dumnezeu ca adevărul să fie clar mărturisit în lume, adevărul despre:

  • starea omului în general,
  • starea poporului Israel,
  • Fiinţa lui Dumnezeu, da, despre Fiinţa Tatălui,
  • viaţa veşnică, pe care o vor primi credincioşii,
  • relaţiile noi, în care vor trebui să vină credincioşii.

Domnul Isus a depus această mărturie în chip desăvârşit în tot timpul vieţii Sale şi în acest ceas de cele mai adânci suferinţe şi necaz de necuprins nu a uitat care era voia Tatălui. El a căutat numai onoarea Aceluia care L-a trimis. Domnul Isus a trăit cu adevărat „datorită Tatăl”!

Cum stau lucrurile cu noi?

Afirmaţia Domnului Isus în Ioan 6.57 nu se termină cu aceea, că Domnul spune, că El ar trăi „datorită Tatălui”. Mai mult chiar, această parte a versetului este introducerea, etalonul pentru partea a doua a versetului. De aceea vrem la sfârşitul acestui studiu, care a avut ca subiect în mod deosebit gloria Fiului lui Dumnezeu, să facem o transpunere scurtă în viaţa noastră de creştini credincioşi.

Ioan 6.57: După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc datorită Tatălui, tot aşa, cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el datorită Mie.

Tocmai am văzut ce înseamnă să trăieşti pentru altcineva. Domnul face clar aici, că toţi cei care Îl urmează trebuie să se lase evaluaţi după modelul Său. Ce revendicare!

Spre ruşinea noastră trebuie să recunoaştem că la noi numai foarte rar se găseşte ceva din acest devotament deplin şi din acest altruism. Mult prea des urmărim cu râvnă mare şi devotament deplin ţelurile personale, rânduim totul aşa fel ca să fie comod pentru noi şi să fie legat cu cât mai puţină posibilă împotrivire. Şi care este ţelul în aceasta? La sfârşit trebuie să rezulte ceva care ne foloseşte, care ne face să înaintăm şi care ne ajută să ne organizăm şi mai comod. Chiar şi în slujirea în cadrul Adunării lui Dumnezeu devotamentul nostru (plin de bucurie) încetează de cele mai multe ori când ne tăgăduim pe noi înşine sau trebuie să ne aşteptăm la neplăceri.

În privinţa aceasta Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că noi ca şi creştini credincioşi nu putem alege dacă vrem sau nu să urmăm modelul Domnului nostru Isus. Ioan exprimă, călăuzit prin Duhul, astfel: noi suntem datori să umblăm corespunzător: „Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (1Ioan 2.6). Pe cât de serios şi umilitor este mesajul Domnului aici pe de o parte, cu atât mai îmbucurător este el pe de altă parte.

Dacă citim exact afirmaţia Domnului din Ioan 6.57 vom constata că El vorbeşte despre un context natural: asemănarea noastră cu El va creşte de la sine. El nu spune: „Dacă faceţi aceasta, atunci s-ar putea ca voi să trăiţi cu adevărat pentru Mine.” Şi de asemenea El nu spune: „Dacă faceţi aceasta şi pe lângă aceasta sunteţi evlavioşi, atunci …” Nu, El vorbeşte despre o legătură tare, despre o certitudine: El spune: „Tot aşa, el va trăi datorită Mie”, el va trăi pentru Mine.

De care condiţii este legată această perspectivă? Să-L mănânci pe El, aceasta este premisa pentru asemănarea cu El pe drumul vieţii noastre. Domnul doreşte ca noi să-L mâncăm ca „pâinea vieţii” (Ioan 6.35) şi ca noi „să mâncăm carnea Lui şi să bem sângele Lui” (Ioan 6.53,54). Aceasta înseamnă: fiecare trebuie să se preocupe personal, an de an, zi de zi, cu cine este El. Noi trebuie să cercetăm şi să ne luptăm să înţelegem cum a trăit El aici pe pământ („pâinea vieţii”). Însă nu numai aceasta: noi trebuie să ne preocupăm la fel cu devotamentul Lui deplin la cruce; să vedem cum a suferit El, cum El „Şi-a dat sufletul la moarte” (Isaia 53.12); să înţelegem care a fost motivaţia pentru aceasta şi în ce desăvârşire străluceşte Domnul în toate acestea („să mâncăm carnea Lui şi să bem sângele Lui”).

Această mâncare a cărnii Domnului şi acest băut al sângelui Său are loc o dată la convertirea noastră. Domnul descrie aceasta în Ioan 6.50-53. Totodată este un procedeu care se repetă permanent în viaţa credinciosului (Ioan 6.54,56-58). Ceea ce eu mănânc devine o parte din mine. Nu este aşa, că eu pot vedea totul clar şi pot identifica totul, însă sănătatea şi constituţia corpului meu depinde foarte mult de ceea ce consum. La fel este şi în domeniul spiritual. Dacă mă „hrănesc” cu Domnul, atunci aceasta mă va marca; atunci parte cu parte a trăsăturilor Sale vor deveni părţi componente ale fiinţei mele.

Nu este cauza lipsei noastre de dăruire şi a năzuinţei noastre de realizare în aceea că noi ne însuşim prea puţin din Domnul? Haideţi să cercetăm din nou cu râvnă nouă cine este El şi cum a acţionat El. Şi haideţi ca ceea ce am găsit să nu-l înregistrăm ca şi cunoştinţă, ci să-l luăm în inima noastră cu rugăciune şi luptă.

Vrem să ne amintim încă odată ce realitate minunară este că Dumnezeu face pe oameni capabili să devină asemenea Fiului Său minunat în acţiuni, gânduri şi motivaţii. Cine dintre noi oamenii şi-ar fi putut imagina o aşa măreţie? Cine ar fi îndrăznit să spere la aşa ceva?

Domnul Isus putea spune ca rezultat final al vieţii Sale: „Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17.4). Ce frumos ar fi, când noi vom sta odată înaintea tronului harului şi Domnul nostru poate să spună despre noi: „Da, tu ţi-ai trăit viaţa nu numai pentru tine însuţi, ci mereu ai urmărit să-ţi trăieşti viaţa pentru Mine, Cel care te-am răscumpărat. – Şi ce pagubă în sens invers, când despre toate cele mari şi frumoase, pe care ni le-am clădit pe pământ, Domnul va putea la sfârşit numai să spună: Ai avut multe şanse, ai realizat mult, însă cu regret ai urmărit numai un singur ţel: să te realizezi pe tine însuţi şi să te prezinţi într-o lumină bună. Ah, dacă ai fi trăit mai mult pentru Mine!

Haideţi să năzuim din nou,

  • să trăim conştient dependenţi de Dumnezeul nostru,
  • să căutăm onoarea Dumnezeului nostru,
  • să facem voia Aceluia care ne-a chemat,
  • să ne trăim viaţa pentru Domnul nostru.

Tradus de la : Die Herrlichkeit des Sohnes in Johannes 6

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (31)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen