„Credinţa familiei”
… în exemplul lui Avraam

John Gifford Bellett

© Beröa-Verlag, Online începând de la: 14.10.2019, Actualizat: 14.10.2019

Versete călăuzitoare: Geneza 11

Istorisirea relatată în Geneza 11 ne pune întrebări care ne cercetează inima.

Sem, unul din cei trei fii ai lui Noe, era mlădiţa sfântă în genealogia oamenilor după potop. La el şi la urmaşii lui era mai multă credinţă decât era la fraţii lui. Din această mlădiţă a ieşit poporul Israel pus deoparte pentru Dumnezeu.

Însă deja pe parcursul a câtorva generaţii puţine s-a strecurat stricăciunea şi în această familie a credinţei. După aproape nici 300 de ani, probabil chiar mai devreme, ei „au slujit altor dumnezei” (Iosua 24.2). Aceasta a rămas aşa până în zilele de astăzi. Familii creştine şi adunări creştine, care odinioară erau cunoscute pentru râvna lor şi slujirea lor devotată, pot cădea în generaţiile următoare într-o stare foarte slabă. În zilele celei de-a opta generaţii după seminţia lui Sem, Duhul lui Dumnezeu în harul Său binevoitor a vizitat însă pe unul din fiii lui Terah. Chemarea făcută de Dumnezeul gloriei a ajuns la Avram şi i-a spus să iese din stricăciune, din ţara sa, din rudenia sa şi din casa tatălui său. Duhul voia să facă din el ceva nou pentru Domnul (Faptele apostolilor 7.2).

Se pare că Avram a informat familia lui despre această chemare, şi această informare a exercitat o influenţă oarecare asupra fiecărui membru al familiei, aşa cum are loc şi astăzi. Din aceasta a rezultat o „credinţă a familiei”. Mai întâi un membru al familiei trăieşte puterea Evangheliei, şi începând de la el se răspândeşte influenţa. Domnul vrea să fie aşa. Este un semn rău, dacă nu are loc aşa ceva.

La fel şi aici. Terah, tatăl, s-a pregătit de pornire. Nahor, unul din fiii lui, nu a stat aşa de puternic sub influenţa aceasta, după cum putem deduce din întreaga istorisire; căci atât el cât şi soţia lui şi copiii lui au rămas acolo unde erau. Dar Avram, soţia lui, Serai, şi Lot, fiul fratelui mort Haran, au pornit împreună în călătoria pe care Dumnezeu i-o poruncise lui Avram s-o facă. Şi Terah, tatăl, a preluat clar conducerea (Geneza 11).

Înainte de a continua cu această istorisire, pun întrebarea: A procedat Avram corect? Căci numai el a fost chemat! Peste el a venit puterea separatoare a Duhului! Ce-i drept, familia trebuia adusă în domeniul acestei energii sau acestei influenţe, dar nu era chestiunea lui Avram să ocupe locul pe care Duhul lui Dumnezeu i l-a dat? Nu s-a sfătuit Avram cu carnea şi cu sângele? Căci altfel cum ar fi putut Terah să preia conducerea în această mare pornire, conform poruncii divine? Această comportare incorectă a lui Avram trebuie să fi fost cauza rămânerii în Haran. Dar Terah a murit acolo, şi Dumnezeu a trebuit să folosească o a doua energie, ca să-l scoată pe Avram din Haran (Geneza 11.31-12.1).

Toate acestea slujesc spre învăţătura noastră. Credinţa familiei este frumoasă; dar nici revendicările familiei, şi nici oricare alte cerinţe omeneşti nu au voie să fie puse în locul drepturilor Duhului. Este o bucurie să vezi cum Corneliu sau mulţi alţii în situaţii asemănătoare aduc pe prietenii şi neamurile lor sub influenţa care a cercetat casa lor, dar dacă carnea sau sângele sau relaţiile omeneşti împiedică influenţa Duhului Sfânt, atunci trebuie să ne aşteptăm la o oprire în Haran. Într-un anumit sens va fi necesară o a doua chemare, pentru a aduce sufletul înapoi pe cărarea lui Dumnezeu.

Avram îşi continuă călătoria sub influenţa acestei energii reînnoite, şi Serai, soţia lui, şi de asemenea şi nepotul lui orfan îl însoţesc. Este încă o chestiune a credinţei familiei. Şi în Lot vedem un om care se afla în cadrul limitelor acestei influenţe generale a familiei. Noi nu citim despre nici o chemare adresată lui şi nici despre o jertfă pe care el a adus-o pentru aceasta. El era într-adevăr nu numai un simplu mărturisitor sau unul care dintr-un anumit motiv s-a alipit de poporul lui Dumnezeu. Nu: el era un om drept şi avea un suflet viu, care putea fi chinuit prin ceea ce Lot vedea şi auzea de la cei păcătoşi. Dar la intrarea lui în casa credinţei nu s-a văzut nici o energie. Mergerea lui împreună era o chestiune de apartenenţă la familie, aşa cum şi astăzi are loc de mii de ori. Aceasta este într-adevăr bine în sine însăşi. Este îmbucurător dacă Serai, soţia, sau Terah, tatăl, sau Lot, nepotul, în zilele de astăzi vor să meargă cu Avram al nostru. Prin aceasta ei intră într-un cerc al binecuvântării, în care Dumnezeu, Tatăl, „atrage” sufletele şi le învaţă. Şi Lot era cu siguranţă un ales, ca şi Avram. Dar energia chemării lui nu era aşa de vizibilă ca la unchiul lui – o diferenţă pe care noi nu o putem accentua suficient de mult. La Avram era o chestiune personală specifică; la Lot era însă o chestiune de familie. De aceea deja la prima decizie, când Lot trebuia să acţioneze personal, se vede slăbiciunea lui.

Avram îl lasă să aleagă ţinutul. Şi Lot alege. Însă inimile noastre nu-l mustră atât de mult din cauza aceasta, că el şi-a ales ce este cel mai bun, ci pentru faptul că el a făcut o alegere. În orice privinţă ar fi trebuit Avram să decidă unde el voia să se aşeze cu turmele lui. El era unchiul şi cel mai în vârstă. El era capul acestei expediţii, care i-a adus într-o ţară străină, şi Lot era numai însoţitorul lui. Avram era nobil şi îngăduitor; el a cedat drepturile lui unuia mai tânăr. Lot nu a văzut toate acestea. Şi dacă el a făcut deja alegerea având felul acesta de a gândi, era foarte normal că el a făcut-o după principii lumeşti. El s-a hotărât pentru câmpia bogată în apă având în vedere turma lui, cu toate că acolo el a ajuns să locuiască în apropierea unei cetăţi nelegiuite (Geneza 13).

Deci comportarea lui Lot în această primă probă de încercare era o mărturie tristă împotriva lui. El a dezvelit slăbiciunea credinţei lui. Drumul lui Avram era cu totul altfel; căci el a înţeles pe deplin glasul Dumnezeului gloriei. Acest glas l-a despărţit de lumea de care Lot încă atârna. O, cât de mult au toate acestea să ne spună!

Curând a devenit vizibil ce lume dezamăgitoare şi-a ales Lot. Câmpia bogată în ape a devenit curând un câmp de măcel, şi dacă nu ar fi fost un Avram, sau mai bine spus un Dumnezeu al lui Avram, Lot şi-ar fi pierdut libertatea şi toată posesiunea.

Dar mult mai trist decât toate acestea este faptul că această primă dezamăgire nu a putut să-i deschidă ochii. El nu s-a desprins de legătura lui păcătoasă. El a mers a doua oară în câmpia Sodomei şi a locuit acolo, până când el însuşi a fost constrâns de mâna lui Dumnezeu să fugă de acolo. Deoarece Lot cu toată experienţa dureroasă a războiului, în care el a fost încurcat,  nu a vrut să recunoască caracterul lumii şi încă nu a vrut s-o părăsească de bună voie, el a trebuit să-şi înveţe lecţia în ziua când Dumnezeu a lăsat să cadă focul judecăţii asupra lumii.

Ce catastrofe sumbre! Sfârşit ruşinos al unui credincios lumesc! Cât ar trebui aceasta să ne vorbească! Aici era unul, care a fost salvat, „însă ca prin foc”, ca unul care fuge dintr-o casă aflată în flăcări. Ce părăsire lipsită de glorie a lumii! Putem lua aceasta pe inimă ca atenţionare, pentru ca noi să învăţăm să ne ferim chiar de la prima privire de câmpiile bogate în ape ale Sodomei (Geneza 14.10).

Prin această istorisire simplă primim efectiv învăţături importante spre mângâierea noastră, dar şi spre atenţionarea noastră. Ea ne arată că credinţa familiei este o chestiune bună şi că de asemenea şi în casele lui Avram de astăzi poate începe adevărata evlavie. Însă fiecare dintr-o astfel de atmosferă familiară ar trebui să fie deplin conştient să practice în mod personal puterea evlaviei, căci altfel prin slăbiciunea „credinţei” lui se va arăta clar mai devreme sau mai târziu că la el a fost numai influenţa mediului înconjurător şi nu era o posesiune personală. În prezenţa lui Avram putea să se răspândească credinţa familiei, dar nu în prezenţa lui Lot; căci în soţia lui locuia încă duhul Sodomei, şi ea a devenit un monument de aducere aminte pentru trecători. Cele două fete ale lui s-au dedat ruşinii şi au devenit mamele a două popoare aşa de stricate, că lor le-a fost interzis categoric să vină în adunarea Domnului (Deuteronomul 23.5). Când Lot a făcut atenţi pe cei doi gineri ai lui de pericolul care ameninţa, ei au râs de el. El le părea ca fiind unul care glumeşte sau este ieşit din minţi.

Fără îndoială sufletele noastre au a face aici cu o chestiune foarte serioasă. Dacă credinţa noastră sau mărturisirea noastră, că suntem de partea lui Hristos, a început sub influenţa familiei, aici suntem chemaţi să năzuim după o putere mai mare şi personală a evlaviei, în teamă sfântă şi conştienţi fiind de rădăcinile slabe ale unei astfel de plante. Dacă mărturisirea noastră, că suntem de partea lui Hristos, nu este o influenţă spre binecuvântare pentru familie, ca în cazul lui Avram, atunci avem motive de smerire. Atunci este de temut că credinţa noastră nu s-a manifestat ca putere de biruinţă şi de punere deoparte.

Deci această scurtă istorie ne arată că noi putem fi un mijloc pentru răspândirea credinţei familiei. Dar dacă noi înşine suntem elemente ale unei astfel de influenţe, atunci în exemplele amintite avem atenţionări serioase pentru veghere. Căci atunci avem toate motivele să ne întrebăm: Am eu o credinţă personală? Este ea vie? Mă conduce ea la despărţire de lume? Sunt eu gata să aduc jertfa, pe care ea o cere de la mine? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Fiecare să-şi cerceteze propria faptă şi atunci va avea laudă numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul” (Galateni 6.4), şi de asemenea: „Voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (Efeseni 6.4). Deci Domnul onorează credinţa familiei, dar ea trebuie să devină o credinţă personală, vie, a cărei putere se vede. Taţii trebuie să facă cunoscut copiilor adevărul (Isaia 38.19), dar fiecare om trebuie să devină născut din nou, căci altfel el nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu.

Este îmbucurător să vezi „credinţa neprefăcută” în trei generaţii diferite ale aceleiaşi familii: la bunica Lois, la mama Eunice şi la copilul Timotei (2 Timotei 1.3-5). Însă în mod foarte deosebit vorbesc inimilor noastre lacrimile şi simţămintele, pe care noi le putem vedea la reprezentanţii celei de-a treia generaţie. Ele exprimă că credinţa lui Timotei era nu numai prin educaţie şi nu numai imitare, ci că în sufletul lui s-a fixat puterea preţioasă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

„Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au istorisit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti generaţiei care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi lucrările minunate pe care le-a făcut” (Psalmul 78.3,4).


Tradus de la: "Familienglaube"
Titlul original: „Familien-Glaube“
din Halte fest, 1958, pag. 161
Titlul original în engleză: „Family Religion“
în Bible Treasury, vol. 8, pag. 209

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).