Slava morală a Domnului Isus (6)
El nu a cerut nimic de la oameni

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Text călăuzitor: Luca 22 şi altele

Aşa după cum Isus în timpul slujirii Sale nu a căutat niciodată să Se justifice înaintea sentinţei oamenilor, tot aşa El nu a avut nici o pretenţie la compasiunea omenească în orele slăbiciunii Sale, când toate puterile întunericului s-au năpustit asupra Lui. Când a ajuns să fie captivul iudeilor şi păgânilor, El nu a implorat şi nu s-a rugat sub nici o formă. El nu a apelat nici la compasiunea celor din jur şi nici nu a căutat să-Şi salveze viaţa. În grădina Ghetsimani rugăciunea Lui s-a înălţat spre Tatăl; dar prin nici un cuvânt nu a căutat să impresioneze inima marelui preot iudeu sau a guvernatorului roman. Tot ce El a spus oamenilor în ora aceea, a servit numai să pună în lumină păcatul pe care omul, atât iudeul cât şi păgânul, intenţiona să-l facă.

Da, în grădina Ghetsimani El a rugat pe ucenici să vegheze împreună cu El; dar El nu le-a cerut să se roage pentru El. El dorea compasiunea lor; El preţuia mult în ora slăbiciunii şi temei ca inimile celor apropiaţi ai Lui să fie unite cu El în momentele acelea. O astfel de dorinţă constituia o parte a slavei morale care reprezenta desăvârşirea Sa ca om; dar cu toate că El simţea această dorinţă şi această dorinţă a făcut-o cunoscut ucenicilor Săi, totuşi El nu a putut să înceteze să meargă înaintea lui Dumnezeu în favoarea Sa. El voia ca ei să se predea Lui; dar nicidecum El nu putea să le ceară ca ei să intervină la Dumnezeu pentru El. De aceea, aşa cum am spus, El îi roagă să vegheze împreună cu El, dar nu îi roagă să se roage pentru El. Dacă scurt după aceea El uneşte vegherea cu rugăciunea, El le vorbeşte despre ei şi spre binele lor, şi nicidecum nu mai este vorba despre El Însuşi. El spune: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” Apostolul Pavel putea scrie credincioşilor: „… voi de asemenea lucraţi împreună prin rugăciunile voastre pentru noi” (2 Corinteni 1.11), sau: „Rugaţi-vă pentru noi, căci suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună” (Evrei 13.18). Dar aceasta nu era vorbirea lui Isus, şi desigur nu trebuie să spun, că ea nici nu putea să fie. Dar repet: peniţa, care ne descrie o astfel de viaţă şi a putut să pună înaintea ochilor noştri un astfel de caracter, a fost umplută de Duhul lui Dumnezeu. Numai El putea să scrie aşa.

Isus a făcut bine şi a împrumutat fără să aştepte să primească ceva înapoi. El a dat, şi mâna Lui stângă nu a ştiut ce a făcut mâna dreaptă. Niciodată, în nici o situaţie, atât cât ştiu eu, El nu a avut pretenţii la persoana sau slujba acelora pe care El i-a eliberat sau i-a vindecat. Prin eliberarea de un rău oarecare, pe care El a făcut-o, niciodată El nu a creat obligaţia de a I se sluji. El a iubit şi a vindecat şi a salvat, fără să aştepte vreodată vreo răsplătire. El nu a vrut ca omul din Gadara, care se numea „legiune”, să-L urmeze. Copilul, pe care El l-a vindecat la picioarele muntelui, l-a dat tatălui lui înapoi. Pe fiica lui Iair a lăsat-o în cercul familiei ei. Pe fiul văduvei din Nain l-a dat înapoi mamei sale care plângea. Pe niciunul din aceştia nu i-a revendicat pentru Sine. Şi să dea Hristos ceva, pentru ca apoi să-l ceară înapoi? Nu este El, Domnul desăvârşit, cel mai bun împlinitor al cuvintelor Sale: „Faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi” (Luca 6.35). Natura harului este, să dea altora, dar să nu se îmbogăţească pe sine însuşi; şi Isus a venit ca în El şi în toate căile Lui să strălucească harul în toată bogăţia lui de nepătruns şi în toată slava lui proprie.

El a găsit robi în lumea aceasta; dar El nu i-a vindecat pentru ca apoi să aibă pretenţii de la ei. El i-a chemat şi le-a dat daruri. Ei erau roada energiei Duhului Său şi aveau înclinaţii care au fost trezite în inimile lor copleşite prin dragostea Sa. Şi când El i-a trimis, El le-a spus: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10.8).

Desigur, în trăsăturile unui astfel de caracter este ceva care este în afara domeniului înţelegerii omeneşti. Acest gând se naşte de la sine; şi este plăcut să putem adăuga, că slava morală a Domnului deseori iese în lumină în formele cele mai simple, în forme care sunt imediat înţelese de priceperea şi simpatia inimii.

Ce tablou! Cine ar putea să înţeleagă în profunzimea lui un asemenea subiect, subiect care, aşa cum au remarcat alţii, a trebuit să fie pus în scenă, înainte ca el să poată fi descris! Era Omul desăvârşit, care aici pe pământ a mers odată pe drumul Său în plinătatea acelei slăvi morale, ale cărei raze Duhul Sfânt le-a notat pe paginile evangheliilor. Este cu adevărat aşa, în afară de certitudinea simplă, fericită şi tare a dragostei Lui pentru noi (pe care Domnul s-o facă să se înmulţească în inimile noastre) nu există nimic care ar putea să facă mai arzătoare dorinţa noastră de a fi la El decât descoperirea a ceea ce El Însuşi este. Am auzit pe cineva, care a urmărit în cele patru evanghelii căile minunate, pline de lumină ale Domnului, strigând cu o inimă plină de dragoste şi cu lacrimi curgând şiroaie: „O, de aş fi la El!” Dacă îmi este permis, să vorbesc pentru alţii, atunci, prieten preaiubit, trebuie să spun, că aceasta este ce ne lipseşte şi ce ne dorim. Noi cunoaştem această lipsă, dar totodată putem adăuga: Domnul cunoaşte dorinţa noastră.

 

Nota redacţiei: Se relatează că fratele Bellett în ultimele zile ale vieţii sale a fost vizitat de un prieten, care l-a găsit într-o stare corporală slăbită. Mâinile lui slabe erau împreunate, lacrimi curgeau pe obraz şi el a spus: „Scumpul meu Domn Isus, Tu şti cât de desăvârşit pot eu spune împreună cu Pavel: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine. O, cu mult mai bine! Doresc mult aceasta! Ei vin şi vorbesc despre o cunună a slavei – o, de ar înceta să mai vorbească; despre slăvi, despre cer  – o, de ar tăcea! Nu doresc nici o cunună! Eu Îl am pe El Însuşi, pe El Însuşi! Eu voi fi la El Însuşi! O, să fiu la Omul din Sihar, care S-a oprit, ca să-l strige pe Zacheu, la Omul din Ioan 8, la Omul care a atârnat pe cruce, la Omul care a murit! O, să fiu la El, înainte să apară cununile şi Împărăţia! Este minunat, minunat! Numai cu Omul din Sihar, cu Omul de la poarta cetăţii Nain; şi eu voi fi pentru totdeauna la El! Luaţi această scenă tristă, unde El a fost lepădat, şi daţi-mi prezenţa Lui! O, Omul din Sihar!”

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (6)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului John Gifford Bellett (1)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).