Un cuvânt despre împăcare, ispăşire şi suplinire

Botschafter

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Verset călăuzitor: 1 Ioan 2.2

1 Ioan 2.2: El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Introducere

Învăţământul pe bază de material didactic este metoda cea mai bună de a da învăţătură, ca să slujească drept bază noţiunilor şi gândurilor elevului sau să extindă cercul gândurilor lui şi acolo unde este necesar să le corecteze. La fel I-a plăcut şi lui Dumnezeu să ne dea în Cuvântul Său într-un fel sau altul material didactic; şi cine poate da învăţătură ca El? O, de am fi elevi atenţi şi capabili! Cât de multă răbdare şi îndelungă răbdare trebuie să aibă Dumnezeu cu noi, şi cât de des El trebuie să reia mereu aceleaşi lecţii, până când în cele din urmă le-am înţeles şi le-am însuşit!

Înainte de toate este Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit, despre care Dumnezeu deja [în Vechiul Testament] a vorbit mereu în imagini şi modele mereu noi, plăcute sau serioase şi impresionante. Cu toate acestea este veşnic adevărat, că „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, în afară de Tatăl” [Matei 11.27]. Unirea Dumnezeirii şi omenescul într-o singură Persoană va fi pentru noi o taină chiar şi atunci când vom vedea pe Domnul Isus „cum este” [1 Ioan 3.2]. Dar ceea ce El era şi este ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiu al Omului, ca slujitor şi profet, ca Împărat al lui Israel, ca Miel al lui Dumnezeu, ca Mare Preot, ca Apărător, ca şi Cap al Adunării / Bisericii Sale şi aşa mai departe – le putem tot mai mult cunoaşte şi admira în şcoala Duhului Sfânt. Şi cine face aceasta silitor şi fidel şi în dependenţă de sus, acela va trăi ore de instruire preţioase.

Astăzi dorim să ne preocupăm puţin cu ceea ce spune Dumnezeu în Vechiul Testament referitor la baza relaţiilor noastre cu El ca şi credincioşi, adică, cu ceea ce spune El în imagini despre lucrarea mare de ispăşire, aşa cum Domnul şi Mântuitorul nostru a înfăptuit-o la cruce. Lucrarea Lui este ilustrată de rânduielile referitoare la ziua ispăşirii din Levitic 16. Acest capitol minunat poate fi denumit nucleul şi centrul acestei cărţi, care tratează slujba jertfelor şi a preoţimii.

Ziua ispăşirii era una din cele trei sărbători principale ale lui Israel. În această zi toţi bărbaţii din popor trebuiau să apară înaintea Domnului (Exodul 23.14-17). Această sărbătoare a fost sărbătorită în ziua a zecea a lunii a şaptea, la scurt timp după sărbătoarea trâmbiţelor şi la puţine zile înainte de sărbătoarea corturilor, ultima sărbătoare în şirul sărbătorilor. Fiecare israelit trebuia „să-şi mâhnească sufletul”, să se plece înaintea lui Dumnezeu în pocăinţă şi judecată de sine. În ziua aceasta nu era permis „să se facă vreo lucrare”, căci în ziua aceasta se făcea ispăşire pentru ei, „pentru a-i curăţa: veţi fi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Leviticul 16.29,30). Cine nu îşi mâhnea sufletul, acela trebuia „nimicit din poporul său”, şi cine făcea vreo lucrare în această zi, pe acela Dumnezeu Însuşi „îl va nimici din poporul său” (Leviticul 23.28-30). Pentru ce această severitate sfântă, această asprime neîndurătoare? Deoarece în această zi era reînnoită mereu baza relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său. Mereu, pentru că Legea nu putea duce nimic la desăvârşire. Era ziua împăcării, în care numai Dumnezeu putea fi la lucru şi omul trebuia să-şi ocupe locul în ţărână. Prin aceasta ajungem la întrebarea:

A. Ce este împăcarea?

Cuvântul grecesc [katallage], folosit în Noul Testament pentru „împăcare”, se întâlneşte numai în Romani 5.11; 11.15 şi 2 Corinteni 5.18,19; verbul „a împăca” [katallasso] se întâlneşte numai în Romani 5.10; 1 Corinteni 7.11 şi 2 Corinteni 5.18-20. El înseamnă propriu-zis „compensare, schimbare” [în operaţiile financiare], apoi în sens mai larg „învoială, împăcare”. Înseamnă deci îndepărtarea a tot ce deranjează şi desparte două partide, readucerea la unitate, pace şi părtăşie între aceia care sunt înstrăinaţi unii de alţii sau se duşmănesc. Dacă aplicăm aceasta la relaţia dintre noi şi Dumnezeu, trebuie să ţinem seama că în acest caz înstrăinarea şi duşmănia era numai de partea noastră. [Numai noi eram „străini şi vrăjmaşi” (Coloseni 1.21), Dumnezeu niciodată nu a fost duşmanul nostru.] De partea lui Dumnezeu nu era nici o înstrăinare, ci numai o condamnare dreaptă a păcatului din om, [De aceea nu Dumnezeu trebuia împăcat cu noi, ci noi trebuia să fim împăcaţi cu Dumnezeu.] Şi această dreptate trebuia împlinită, dacă creatura căzută şi îndepărtată de Dumnezeu trebuia să fie adusă înapoi la Dumnezeu sau să aibă parte de privilegiile planurilor lui Dumnezeu în Hristos.

Dumnezeu ar fi trebuit împăcat cu noi, acesta este un gând total contrar Scripturii. Noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Nu era nevoie de nici un fel de acţiune sau imbold pentru a schimba binecuvântarea lui Dumnezeu. El a acţionat pe deplin liber şi neinfluenţat, corespunzător naturii Lui şi planurilor Sale. În dragostea Sa Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „ca ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.10) pentru omul decăzut, şi anume, nu ca să readucă pe om în relaţia de odinioară, deoarece aceasta era total distrusă şi pierdută prin păcat. Nu, ci Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca ispăşire, ca să creeze o relaţie cu totul nouă. Această legătură nouă se bazează pe lucrarea de răscumpărare şi arată planurile de har ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea este o readucere în favoarea divină, care era pierdută.

Împăcarea lucrurilor şi a oamenilor

Împăcarea are în Sfânta Scriptură un caracter dublu sau,  exprimat probabil mai corect, ea are un înţeles şi un efect dublu: ea se referă la lucruri şi la oameni. Acest aspect este deseori trecut cu vederea, şi cu toate acestea Scriptura vorbeşte aşa de simplu şi clar în privinţa aceasta. Aşa citim de exemplu în Coloseni 1.19,20:

Coloseni 1.19,20: căci toată plinătatea [Dumnezeirii] şi-a găsit plăcerea să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.

Dumnezeu voia ca întreaga creaţie, întreg universul să fie eliberate de necurăţia şi de blestemul păcatului şi să fie aduse în adevărata lor ordine şi în relaţia lor corectă faţă de El. Lucrarea pentru aceasta a fost înfăptuită şi baza legitimă a fost pusă, prin aceea că Hristos a făcut pace prin sângele Lui vărsat la cruce [Coloseni 1.20]. Urmările lucrării Sale într-adevăr încă nu le vedem astăzi: încă „toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum” [Romani 8.22]. Dar curând vor veni „timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor” (Fap. 3.21), şi în final va fi un cer nou şi un pământ nou, care vor fi desăvârşite pe baza lucrării făcute pe Golgota.

În ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii, apostolul poate adăuga:

Coloseni 1.21,22: Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi … acum dar v-a împăcat în trupul cărnii Lui, prin moarte.

Noi am fost împăcaţi şi savurăm [în contrast cu creaţia] deja astăzi [în sens spiritual] rezultatele depline ale împăcării. Trupul nostru, care încă aparţine creaţiei acesteia, va fi însă desăvârşit abia în înviere.

A împăcat Dumnezeu deja pe toţi oamenii cu Sine?

Când vorbim despre aceste lucruri, ca de la sine ne amintim de un alt pasaj care a dat mult prilej la concluzii greşite. Ne referim la 2 Corinteni 5.18-20, în mod deosebit la versetul 19:

2 Corinteni 5.18-20: 18 Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării: 19 anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Ce înseamnă locul acesta? Nu se spune: Dumnezeu este în Hristos. Nu, Pavel se referă la următoarele: slujba de atunci a apostolului a păşit în locul slujbei personale a lui Hristos. Slujba lui se baza pe faptul că Dumnezeu la cruce a făcut păcat pentru noi pe „Acela care nu a cunoscut păcat”, „ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” [2 Corinteni 5.21]. Cu alte cuvinte: Dumnezeu S-a arătat odinioară în Hristos în lumea aceasta, ca să împace lumea cu Sine. El a oferit totodată lumii o întoarcere la ordine şi binecuvântare, în timp ce El în harul Său necondiţionat nu le-a socotit oamenilor nelegiuirile lor. El a strigat [în Hristos] păcătosului: Eu nu am venit să judec şi să pedepsesc; nu, întoarce-te la Mine şi Eu te voi ierta; întoarce-te şi Eu nu Îmi voi mai aduce aminte de trecut!

Lumea a respins aspru această ofertă; ea nu L-a vrut pe Isus şi a urât pe Dumnezeu. Starea ei era deznădăjduit de rea şi nu putea fi restabilită. A rămas acum neîmplinită intenţia lui Dumnezeu? Nu, chiar dacă colectivitatea L-a respins, totuşi El scoate afară pe fiecare persoană din starea [de îndepărtare de Dumnezeu şi vrăjmăşie faţă de El], în care ea se află  şi o aşează pe o bază cu totul nouă: „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă” [2 Corinteni 5.17]. Pentru lume însă acum nu mai este nici un mijloc de salvare, căci în atitudinea ei vrăjmaşă faţă de Dumnezeu a respins singurul şi cel mai bun mijloc de salvare. Pentru ea rămâne numai judecata (compară cu Ioan 12.31). Dumnezeu a dat lumii cea mai mare dovadă a dragostei Lui, [prin aceea că a trimis pe Fiul său] (Ioan 3.16), şi El i-a oferit mântuirea şi viaţa (Ioan 3.17; 6.33,51). Însă după ce lumea a răspuns cu ură de moarte la oferta Sa, El nu Se mai preocupă în acest sens cu lumea; acum El scoate din lume numai persoane individuale, faţă de care El arată îndurarea Lui mare. De acum înainte se spune: „… pentru ca oricine crede în El să nu piară” [Ioan 3.15,16]; „dacă cineva este în Hristos”; „cine vrea, să vină” şi aşa mai departe. Pe de altă parte se mai spune şi: „Cine nu crede, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36).

Naşterea din nou a tuturor lucrurilor

Dar şi în altă privinţă planul lui Dumnezeu nu va rămâne neîmplinit. Hristos a venit în lumea aceasta, „şi lumea a fost făcută prin El” (Ioan 1.10). Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu şi pentru El, şi ele, aşa cum am văzut deja, vor fi aduse cândva pe baza lucrării de împăcare într-o relaţie ordonată cu Dumnezeu. Ele nu au fost supuse „de bună voie deşertăciunii” [Romani 8.20], aşa ca omul, căci lucrurile create nu au voinţă, ci prin voia rea a omului ele au fost atrase împreună cu omul în robia deşertăciunii. Creaţia aşteaptă plină de dor descoperirea gloriei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8.19-22). Şi creaţia va avea atunci parte de „naşterea din nou”, aşa cum Domnul spune ucenicilor Săi în evanghelia după Matei 19.28: „… când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi …”. Este acelaşi cuvânt, pe care Duhul Sfânt îl aplică la credincioşi în Tit 3.5 („El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou”). Desigur în cadrul creaţiei, care nu are voinţă, nu se poate vorbi despre o înnoire a voinţei sau despre o transformare lăuntrică sau ceva asemănător ca la noi. Cu toate acestea Scriptura numeşte „naştere din nou” ceea ce se va petrece cu creaţia în viitor.

Ce înseamnă „împăcarea lumii”?

Astăzi se vorbeşte şi se scrie mult despre o „împăcare generală”. Dacă prin aceste cuvinte vrea să se exprime că şi universul, toate lucrurile, va savura cândva efectele binecuvântate ale împăcării realizate de Hristos, atunci aceasta este bine şi potrivit Scripturii. Dar dacă se include în acestea salvarea tuturor oamenilor şi în final chiar şi a lui satan şi a îngerilor lui, atunci aceasta este contrar Scripturii şi din temelie rău şi nu poate fi destul de suficient combătut.

După cele tocmai spuse vom înţelege uşor Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Sa. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

Probabil cuvintele apostolului din Romani 11.15 produc greutăţi unuia sau altuia. Acolo se spune:

Romani 11.15: Pentru că, dacă lepădarea lor [a iudeilor] este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi?

Sensul acestui pasaj este simplu şi confirmă numai ceea ce s-a spus până aici. Iudeii au stat într-o relaţie ordonată cu Dumnezeu până în momentul când au lepădat pe Mesia al lor, chiar dacă ei au fost infideli în această relaţie. Lumea nu avea nici o relaţie cu Dumnezeu; oamenii erau „înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele făgăduinţei”; ei erau fără nici o nădejde şi fără Dumnezeu în lume [Efeseni 2.12]. După căderea lui Israel situaţia s-a schimbat. Dumnezeu a cerut tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască: după „timpurile de neştiinţă” (Fap. 17.20) Evanghelia lui Dumnezeu a fost oferită lumii întregi, şi „cuvântul împăcării” a fost propovăduit în toată lumea şi fără deosebire. Dacă lepădarea lui Israel a adus deja un astfel de val de binecuvântare peste lume, ce urmări va avea restabilirea lui Israel, când în cele din urmă Dumnezeu va relua legătura cu poporul Său şi va împlini faţă de el toate făgăduinţele!

Împlinirea cerinţelor drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu

Să revenim la Leviticul 16 şi să ne întrebăm: Cum este prezentat acolo acest adevăr prezentat până acum? Cu uimire vom constata, că în primul rând în ziua împăcării s-a avut în vedere curăţirea Locului Preasfânt şi a cortului întâlnirii. Abia în al doilea rând sunt numiţi preoţii şi poporul. Mai întâi trebuiau satisfăcute cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu cu privire la locuirea Sa în mijlocul poporului Său: Aaron trebuia cu sângele animalului de jertfă „să facă ispăşire pentru sfântul locaş din cauza necurăţiilor fiilor lui Israel şi din cauza nelegiuirilor lor, în toate păcatele lor” (Leviticul 16.16).

Cortul din pustiu în cele trei compartimente ale lui era o imagine a universului. Şi aşa după cum marele preot trecea cu sângele ispăşirii prin tot cortul până în Sfânta Sfintelor, la fel şi Hristos „a străbătut cerurile” [Evrei 4.14] şi ca Mare Preot a intrat în Locul Preasfânt. În vechiul legământ totul (cortul şi altarul) era curăţit prin sânge, şi în acelaşi fel Dumnezeu odată va împăca toate cu Sine, ce este în cer şi ce este pe pământ, prin sângele Fiului Său preaiubit. Baza pentru aceasta a fost pusă în crucea lui Hristos, sângele ispăşirii a curs; şi rezultatul acestei lucrări se va vedea în Împărăţia de o mie de ani şi în noua creaţie. Într-un anumit sens universul este casa, locuinţa lui Dumnezeu. Cerul este tronul Său şi pământul este scaunul picioarelor Lui. Dumnezeu Se coboară, ca să locuiască în ceea ce Hristos a creat, şi această locuinţă a Sa trebuie să fie curăţită şi va fi curăţită de necurăţia de care ea a avut parte prin vina omului. Această curăţire a putut şi poate avea loc printr-o ispăşire deplin valabilă, prin „desfiinţarea păcatului”, aşa cum se spune în Evrei 9.26. Aceasta însă ne conduce la întrebarea următoare:

B. Ce este ispăşirea?

Când este vorba despre lucrarea de ispăşire făcută de Hristos, în general se gândeşte că păcatele noastre au fost îndepărtate, că datoria noastră, pe care o aveam faţă de Dumnezeu, a fost plătită. Aceasta se consideră a fi cel mai important, dacă nu chiar unicul lucru. Nu se gândeşte la împlinirea cerinţelor drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu şi în mod deosebit la glorificarea Lui prin această lucrare de ispăşire. Şi totuşi tocmai aceasta este partea cea mai sublimă a ispăşirii, partea cea mai importantă a lucrării.

Doi ţapi şi două aspecte ale lucrării de ispăşire

În ziua mare a împăcării trebuiau (în afară de jertfele deosebite, pe care preotul trebuia să le aducă pentru sine şi pentru familia lui) doi ţapi să fie puşi înaintea Domnului: un ţap era destinat prin sorţi pentru Domnul, celălalt pentru popor. Şi să observăm: cu toate că păcatele poporului au dat prilejul la toată acţiunea de jertfire, totuşi la primul ţap, care era pentru Domnul, aceste păcate nici nu sunt amintite! Ele au fost amintite abia pe capul celui de-al doilea ţap şi duse de acest ţap într-un loc pustiu, unde nimeni nu le-a mai văzut. Cu sângele primului ţap, care a fost sacrificat în curtea din faţă, marele preot se ducea în Sfânta sfintelor, ca să-l stropească o dată pe partea dinainte a capacului ispăşirii din aur şi de şapte [1] ori înaintea (sau pe partea din faţă) a capacului ispăşirii din aur. În felul acesta el făcea ispăşire pentru Locul Preasfânt şi în sens larg pentru popor. „Pentru că sângele este cel care face ispăşire pentru suflet” (Leviticul 17.11).

Dar de ce sângele trebuia dus în Locul Preasfânt? Deoarece aici era tronul lui Dumnezeu dezonorat şi jignit prin păcate. Gloria lui Dumnezeu strălucea peste cei doi heruvimi, păzitorii simbolici, pentru ca cerinţele drepte ale lui Dumnezeu să fie împlinite şi căile Lui judiciare să fie realizate. Feţele lor erau permanent îndreptate spre chivotul legământului, în care erau cele două table ale Legii. Aceste table erau martorii solemni împotriva poporului păcătos: în loc ca cele zece porunci să fie împlinite de Israel, nenumărate fărădelegii ale poporului au întinat locuinţa lui Dumnezeu şi era nevoie de ispăşire.

Dar cine putea realiza o ispăşire valabilă? Cine putea decide şi pregăti jertfa necesară pentru aceasta? Numai Dumnezeu. Şi El a făcut aceasta. Cei doi ţapi,[2] constituiau însă numai o imagine slabă a acelei jertfe curate şi sfinte, pe care Dumnezeu a cunoscut-o deja înainte de întemeierea lumii [1 Petru 1.20], singura care putea să-L satisfacă cu adevărat. Însă cu toate acestea cei doi ţapi sunt un tablou impresionant: un ţap pentru Domnul, un ţap pentru popor; un ţap, ca să satisfacă cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, un ţap, ca să îndepărteze păcatele poporului; un ţap, ca să pună baza pentru glorificarea lui Dumnezeu şi a căilor Sale de har, un ţap, pentru aducerea la tăcere a conştiinţei acuzatoare şi să dea odihnă inimii şovăitoare.

Umbrele şi trupul

Doresc să accentuez încă o dată: aceste jertfe, „pe care ei [israeliţii] le aduceau neîncetat în fiecare an” [Evrei 10.1], niciodată nu puteau face desăvârşit pe cel care făcea serviciul divin. Jertfele nu puteau da o pace permanentă şi o odihnă statornică; rămânea conştienţa păcatului [Evrei 10.2]. Însă ce privire în natura acestor modele ne oferă ele, cât de mult aceste umbre ne îndreaptă spre Trup: spre Hristos! „Dar trupul este Hristos” (Coloseni 2.17). Aşa cum sângele „ţapului pentru Domnul” era dus în Locul Preasfânt şi era stropit înaintea feţei heruvimilor pe scaunul îndurării (sau capacul ispăşirii), aşa că heruvimii vedeau sângele ispăşirii între ei şi Legea încălcată, la fel Hristos a intrat cu sângele Său în prezenţa lui Dumnezeu, în cerul însuşi, după ce pe locul păcatului El a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu cu privire la păcat prin moartea Sa pe cruce. Acolo a fost judecat păcatul şi a luat naştere o „răscumpărare veşnică” [Evrei 9.12] – în El, Cel care a venit „în asemănare cu carnea păcatului” şi „pentru păcat” [Romani 8.3].

Glorificarea lui Dumnezeu

Totodată în ceasul acela a ieşit la lumină ca niciodată mai înainte şi nici după aceea, cine este Isus şi cine este Dumnezeu. Pe drumul spre cruce El putea spune: „Acum este glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu este glorificat în El” (Ioan 8.31). Cine în afară de Hristos ar fi putut lega glorificarea lui Dumnezeu cu rezolvarea problemei păcatului? Prin faptul că El S-a dat ca jertfă „pentru desfiinţarea păcatului” [Evrei 9.26], a fost arătat în chip minunat ce este în Dumnezeu – maiestatea Sa, dreptatea Sa, dragostea Lui, adevărul Lui –, şi sângele dă acum mărturie pentru totdeauna despre aceasta acolo sus în Sfânta sfintelor.

Păcatul ca putere vrăjmaşă a trebuit înlăturat

Mereu este uitat, că în afară de vina personală a oamenilor păcatul [la singular] ca atare este în lume şi stă ca o putere vrăjmaşă între Dumnezeu şi lume. Deoarece el a venit în lume prin căderea primului Adam, ultimul Adam a trebuit mai întâi să îndepărteze puterea vrăjmaşă din creaţie. Dacă ne imaginăm această realitate, atunci înţelegem pentru ce Ioan Botezătorul a exclamat cu bucurie:

Ioan 1.29: Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!”

Şi atunci înţelegem şi importanţa cuvintelor din Evrei 9.26:

Evrei 9.26: … dar acum, la sfârşitul veacurilor, [El] S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.

Ce a adus primul om în lume, trebuia îndepărtat din ea prin Omul al doilea. Repet: aici nu este vorba de păcate (la plural), nu este vorba de vină, ci de păcat (la singular) ca atare, de păcat ca principiu sau element. Niciunde în Scriptură nu se spune că Hristos a purtat păcatele tuturor oamenilor; ea evită scrupulos această expresie. Nici nu poate fi altfel. Cum ar putea altfel Dumnezeu să ceară socoteală vreunui om şi să-l judece? Dacă vina tuturor ar fi plătită, atunci Dumnezeu nu ar mai putea cerea ceva de la cineva.

După ce păcatul a venit în lume, Dumnezeu în dreptatea Lui S-ar fi putut desigur dezbăra de păcătos, lăsând să vină judecata asupra lui pentru vina lui. Dar ce s-ar fi ales atunci cu dragostea Lui şi cu planurile Lui de har? Cum ar fi putut El păstra gloria Lui ca Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, şi cum ar fi putut El să îndepărteze păcatul din creaţia Sa? Toate acestea puteau să aibă loc numai prin aceea că Mielul sfânt al lui Dumnezeu a venit în lume, a luat asupra Lui „păcatele lumii” şi S-a lăsat făcut „păcat” [Ioan 1.29; 2 Corinteni 5.21]. Şi prin faptul că Hristos a făcut aceasta, El a corespuns la tot ce cerea maiestatea tronului lui Dumnezeu. După lucrarea Sa pe cruce tronul judecăţii s-a transformat într-un tron al harului. Acum harul poate să se desfăşoare liber şi neîmpiedicat şi adoratorul poate intra cu îndrăzneală în Locul preasfânt [Evrei 10.19]. Pe baza lucrării de ispăşire înfăptuite, întregii lumi i se poate oferi acum har şi iertare şi fiecare păcătos este invitat să se folosească de toată plinătatea harului. Sângele este înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi El spune: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi” [Exodul 12.13].

Păcatul este ispăşit

Având în vedere ispăşirea care urma să aibă loc, Dumnezeul sfânt putea înainte de cruce să suporte cu indulgenţă o omenire vinovată, şi privind în urmă la lucrarea înfăptuită El poate astăzi să acţioneze în îndelungă răbdare şi har, poate lăsa soarele Său să răsară peste cei buni şi peste cei răi şi să deschidă oamenilor vrăjmaşi toată comoara bogăţiilor Sale de har. Toate cerinţele tronului Său au fost satisfăcute, tot ceea ce I se cuvenea, „partea Domnului”, I-a fost dat; botezul, despre care Isus vorbeşte în Luca 12.50 („Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de strâmtorat sunt până când se va împlini!”), a fost împlinit, şi toate „strâmtorările” au fost anulate: fluviul dragostei divine îşi poate deschide stăvilarele şi se poate revărsa în toate părţile. Păcatul a fost ispăşit, Dumnezeu a fost glorificat în Fiul, „care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi” [Evrei 2.9], şi acum Dumnezeu Îl poate glorifica din nou şi în El şi prin El poate prezenta şi executa planul Său minunat de mântuire cu privire la întreaga creaţie. Înseamnă aceasta că acum şi toţi oamenii vor fi mântuiţi şi vor veni la cunoaşterea adevărului, aşa cum este dorinţa şi voia lui Dumnezeu conform cu 1 Timotei 2.4? Prin aceasta ajungem la ultima parte a temei noastre, la întrebarea:

C. Ce este suplinirea?

Este uimitor cât de puţin se ţine seama în general de diferenţa între ispăşire şi suplinire şi cât de puţin este ea înţeleasă în înţelesul ei profund. Urmarea serioasă a acestui fapt este pe de o parte o Evanghelie neclară, neprecisă, şi pe de altă parte mulţi credincioşi sunt nesiguri cu privire la mântuirea lor sau chiar lipsiţi de pace. De aceea este aşa de important, ca noi să cunoaştem diferenţa şi pe baza Cuvântului lui Dumnezeu să constatăm ce înseamnă cu adevărat aceste două cuvinte. Domnul să ne ajute în această cercetare prin călăuzirea Duhului Său Sfânt!

Să intervii pentru altul

Cu privire la „ispăşire” ne-am ocupat deja mai înainte. Cu privire la cuvântul „suplinire” ne gândim numaidecât la persoane individuale, pentru care intervine un altul, prin aceea că el reprezintă drepturile lor sau, ca în cazul de faţă, plăteşte obligaţiile lor. Aplicat la Domnul Isus şi lucrarea Sa nu poate fi vorba de o „suplinire” cu privire la creaţie sau lume. În timp ce cu privire la ele gândul referitor la o „ispăşire” este pe deplin justificat, gândul referitor la „suplinire” ar fi complet lipsit de sens. Căci aşa citim şi:

1 Ioan 2.2: El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Credinciosul are voie să spună că toate păcatele lui au fost ispăşite, şi el poate adăuga: această ispăşire se extinde în valoarea ei, în eficacitatea ei [şi în dimensiunea ei] la lumea întreagă. De aceea poate veni oricine, fie el iudeu, păgân, mahomedan sau creştin cu numele, şi se poate folosi de această ispăşire, aşa cum face credinciosul. Mai mult chiar: întreg universul, aşa cum am văzut în pasajul anterior, va savura odată urmările acestei lucrări de ispăşire. Ar fi însă complet fals dacă din versetul acesta s-ar vrea să se tragă concluzia, că Hristos ar fi ispăşirea păcatelor întregii lumi sau a omenirii întregi. Luther a înţeles locul acesta în acest fel, căci el traduce cu Vulgata: „dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (… pentru „păcatele” lumii întregi). Însă această traducere este imposibilă; ea este în directă contradicţie şi cu restul învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu.

Gândul referitor la ispăşire, respectiv la îndepărtarea păcatelor lumii este total străin Scripturii. Niciunde Scriptura nu învaţă că Hristos a purtat toate păcatele, cu alte cuvinte, că El – şi prin aceasta ajungem la înţelesul adevărat al cuvântului „suplinire” – ar fi fost răspunzător pentru fărădelegile şi datoriile tuturor oamenilor şi în locul vinovaţilor ar fi purtat pedeapsa dreaptă din partea lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost aşa, atunci nici un om nu se va pierde; Dumnezeu ar fi nedrept, dacă El ar vrea să mai ceară ceva de la păcătoşi; pierzarea ar fi o fabulă, învăţătura despre o răsplătire veşnică ar fi o minciună şi aşa mai departe. Când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor, atunci ea vorbeşte totdeauna despre „mulţi”, niciodată despre „toţi”.

Ţapul al doilea şi suplinirea

Capitolul despre marea zi a împăcării, Levitic 16, este de foarte mare ajutor, ca să ne explice noţiunea de „suplinire”. Doi ţapi trebuiau puşi înaintea Domnului, însă numai sângele unuia dintre ei, şi anume al ţapului destinat pentru Domnul, a fost dus în Locul Preasfânt şi folosit acolo de marele preot conform rânduielii stabilite de Dumnezeu. Despre celălalt ţap se spune:

Leviticul 16.10: Şi ţapul pe care a căzut sorţul pentru Azazel [înlăturare] să fie pus viu înaintea Domnului pentru a face ispăşire cu el, pentru a-l trimite ca Azazel în pustiu.

Când după aceea Aaron [cu sângele primului ţap] a terminat ispăşirea pentru Sfânta Sfintelor şi pentru cortul întâlnirii, el trebuia să aducă ţapul viu:

Leviticul 16.20-22: Şi, când va termina de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş şi pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. 21 Şi Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate nedreptăţile lor, în toate păcatele lor, şi să le pună pe capul ţapului şi să-l trimită în pustiu, prin mâna unui om pregătit pentru aceasta. 22 Şi ţapul va purta asupra lui toate nelegiuirile lor într-un pământ nelocuit; şi să dea drumul ţapului în pustiu.

Când israelitul vedea pe marele preot, care a intrat cu sângele primului ţap în Locul Preasfânt, revenind, atunci el ştia că Dumnezeu a acceptat jertfa şi că a avut loc ispăşirea pentru Locul Preasfânt. Cu alte cuvinte: revenirea marelui preot dovedea că s-a pus din nou baza pentru locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său timp de un an şi că relaţiile lui Israel cu Domnul Dumnezeul lui erau asigurate până la următoarea zi a împăcării. Păcatul, care stătea împotrivă, a fost ispăşit, gloria lui Dumnezeu a fost adusă la lumină.[3]

Dar cum stăteau lucrurile cu multele fărădelegi, cu nenumăratele încălcări ale poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu, care împovărau conştiinţa nenumăraţilor membrii ai poporului? Chiar dacă problema „păcatului” [la singular] a fost rezolvată juridic conform gloriei lui Dumnezeu – despre „păcate” [plural] nu a fost vorba până atunci. Va face Dumnezeu numai o jumătate de lucrare? Va lăsa El fără răspuns întrebările care au rezultat din vina personală? Nu, El nu face nimic pe jumătate. El rezolvă totul în chip minunat. După ce s-a răspuns la întrebarea cea mai importantă  – şi anume că cerinţele drepte ale Dumnezeului sfânt cu privire la păcat [singular] au fost împlinite – trebuia să se răspundă şi la a doua întrebare, la care omul gândeşte în primul rând: cum pot eu şti, că păcatele mele, pentru care eu sunt răspunzător şi mă condamn, au fost iertate? „Azazel”, ţapul înlăturării, ne dă răspunsul.

După ce ţapul al doilea a fost pus înaintea Domnului, marele preot, reprezentantul lui Dumnezeu şi totodată reprezentantul întregului popor, trebuia să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului. Prin aceasta el exprima deplina lui identificare cu ţapul. După aceea el trebuia „să mărturisească peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate nedreptăţile lor, în toate păcatele lor” [Levitic 16.21]. Fie că este vorba de acţiunile nelegiuite în sensul general sau de încălcarea anumitor porunci – toate păcatele au fost astfel puse pe animalul de jertfă, printr-o cunoaştere dată de Dumnezeu, şi apoi ele au fost duse de ţap în pustie, într-un loc pustiu, unde nimeni nu-şi mai amintea de păcate. Ţapul înlăturării (sau: care întoarce în altă parte, care pleacă) trebuia în locul contravenientului, adică al israelitului păcătos, să le ia asupra sa şi să le îndepărteze din prezenţa lui Dumnezeu precum şi din ochii copiilor lui Israel. După ce primul ţap a fost adus şi sacrificat şi carnea lui împreună cu pielea şi balega „au fost arse în afara taberei”, acest al doilea ţap slujeşte ca locţiitor al poporului vinovat, respectiv al fiecărui membru al poporului, „în toate păcatele lor”, ca să îndepărteze păcatele lor şi astfel să liniştească conştiinţa acuzatoare a celui vinovat, chiar dacă o făcea în chip nedesăvârşit şi temporal. Doresc să repet încă o dată: este de la sine înţeles că aceasta putea avea loc numai în legătură cu primul ţap; amândoi ţapii simbolizează o singură jertfă, „căci fără vărsare de sânge nu este iertare” [Evrei 9.22]. Sângele este mărturia că lucrarea întreagă a fost terminată; marele preot niciodată nu avea voie să intre în Locul Preasfânt fără sânge. Dar pe cât de sigur este că el a intrat acolo şi că acum toate păcatele lui Israel au fost mărturisite pe capul celui de-al doilea ţap, tot pe atât de sigur este că el a făcut acum ispăşire pe el pentru păcate, aşa că Dumnezeu nu le mai vedea.

De la umbră la realitate

Atât cu privire la imagine. Ea vorbeşte un limbaj minunat de energic şi de înţeles despre o altă jertfă, mai mare. Ceea ce noi vedem simbolizat în fiecare ţap, a devenit adevăr, realitate în Hristos. Umbra s-a transformat în realitate. Primul ţap ne arată pe Hristos ca Acela care a făcut ispăşire pentru păcat [la singular] şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat şi a croit drumul spre El în Locul Preasfânt. În ţapul al doilea vedem pe Hristos ca Locţiitor al poporului Său răscumpărat, ca Acela care a purtat toate păcatele lor şi le-a îndepărtat pentru totdeauna, aşa că Dumnezeu niciodată nu-Şi mai aduce aminte de păcatele lor şi pe care şi noi le putem privi ca fiind anulate pentru totdeauna. Credinciosul are voie să spună: Dumnezeu Însuşi a pus asupra lui Isus toate păcatele mele, toată vina mea nespus de mare, potrivit cunoaşterii Lui divine (nu numai aşa cum ea îmi este cunoscută mie sau sunt conştient de ea); El a pus asupra Lui toate nelegiuirile şi nedreptăţile mele, de la prima şi până la ultima mea răsuflare, şi Isus le-a purtat în locul meu. El a ispăşit vina mea, şi acum am voie să mă odihnesc acolo unde Dumnezeu Se odihneşte cu bucurie: în lucrarea preţioasă a Fiului Său preaiubit. Toate păcatele mele au fost iertate pe o bază dreaptă, divină. „Printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10.14), aşa că ei pot întreba triumfător: „Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă?” (Romani 8.33,34).

Să se ţină seama de diferenţă

Dacă nu se ţine seama de diferenţa între „ispăşire” şi „suplinire” sau se accentuează unilateral o latură fără să se ţină seama aşa cum se cuvine de cealaltă latură, se ajunge mereu la controverse teologice şi sciziuni grave. O direcţie [arminianismul], care generalizează noţiunea de har, insistă că Hristos a murit pentru toţi, în timp ce leagă de aceasta purtarea păcatelor. Cealaltă direcţie [calvinismul] se referă la lucrarea lui Hristos numai pentru ai Săi şi prin aceasta îngrădeşte harul. Ea accentuează exagerat alegerea harului şi totodată uită că Hristos a murit pentru toţi. Prima direcţie [arminianismul] învaţă că Dumnezeu nu ar putea să iubească în mod deosebit pe unii, dacă El a iubit pe toţi; urmarea unui astfel de gând este că credinciosul devine nesigur de mântuirea lui, respectiv se înalţă pe sine şi faptele sale. Cea de-a doua direcţie [calvinismul] învaţă că, dacă Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea, nu ar putea să fie o dragoste adevărată pentru altceva; lucrarea lui Hristos ar fi fost făcută numai pentru cei aleşi. Prin aceasta se tăgăduieşte că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2.6), şi se uită că Dumnezeu „L-a rânduit ca ispăşire [scaun al îndurării] prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3.25). Prima direcţie [arminianismul] dă la o parte însemnătatea ţapului pentru Azazel, suplinirea; direcţia a doua [calvinismul] nu ia în seamă însemnătatea primului ţap, ispăşirea, [a cărei dimensiune cuprinde lumea întreagă] şi nu vede nimic altceva decât suplinirea. Deci ambele direcţii nu împart drept Cuvântul adevărului (compară cu 2 Timotei 2.15) şi astfel ajung la rezultate unilaterale, false.

Toţi sau mulţi?

După aceste expuneri cu caracter general vrem să studiem diferite locuri din Noul Testament referitoare la tema noastră şi pe care încă nu le-am dezbătut. Acestea nu numai că ne vor ajuta să înţelegem mai bine tema noastră, ci ne vor oferi alte imagini ale lucrării lui Hristos şi în felul acesta vor produce adorare şi mulţumire în inimile noastre.

De mai multe ori ne-am referit deja la faptul că Scriptura niciodată nu spune că Domnul Isus a purtat păcatul tuturor. La instaurarea cinei, El însuşi a spus în legătură cu paharul:

Matei 26.28: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

(În evanghelia după Marcu 14.24 se spune asemănător: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.”) La fel citim şi în epistola către Evrei 9.28, că Hristos a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora (nu ale tuturor):

Evrei 9.28: … după ce a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora.

În multe locuri cuvântul „toţi” stă în contrast cu „mulţi” sau cu „cei mulţi”. Aşa de exemplu în epistola către Romani 5.18,19:

Romani 5.18,19: 18 deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii. 19 Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

Versetul 18 nu înseamnă că toţi vor fi îndreptăţiţi, ci că „îndreptăţirea vieţii” se îndreaptă către toţi, şi anume, aşa cum am văzut, pe baza lucrării de ispăşire înfăptuite. Îndreptăţirea este prezentă pentru toţi, o pot avea toţi. Pentru ce atunci o schimbare [de la „toţi” în „mulţi”] în versetul 19 (compară şi cu versetul 15)? Din motivul simplu, pentru că în ambele cazuri este într-adevăr vorba de mulţi oameni (în primul caz în versetul 18 chiar de toţi, căci toţi descind din primul Adam); însă în cazul al doilea nu este vorba de toţi, ci numai de aceia care sunt legaţi cu ultimul Adam.

Aici aparţine şi cuvântul cunoscut din Romani 3:

Romani 3.21,22: Dar acum, fără Lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de Lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred.

În timp ce dreptatea lui Dumnezeu este pentru toţi şi este oferită tuturor gratis, ea vine numai „peste toţi cei care cred”. Dumnezeu îndreptăţeşte numai pe acela „care este din credinţa în Isus” (Romani 3.26). Tuturor celorlalţi oameni le este valabilă oferta Lui de har numai pentru înmulţirea responsabilităţii, pentru o pedeapsă aspră. (compară cu Matei 11.20-24; Luca 12.47,48)

Un alt exemplu, foarte remarcabil este 1 Timotei 2.3-6, comparat cu Matei 20.28 şi Marcu 10.45. Pavel numeşte pe Dumnezeul nostru …

1 Timotei 2.3-6: … Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi.

Dumnezeu, Dumnezeul drept şi salvator (compară cu Isaia 45.21), a găsit un Mijloc, prin care se poate ajuta tuturor oamenilor, dacă ei vor să se folosească de acest Mijloc. Hristos a plătit un preţ de răscumpărare, care este suficient pentru toţi şi care a fost plătit cu privire la toţi şi în avantajul tuturor, şi Dumnezeu a acceptat acest preţ de răscumpărare. El nu vrea „ca cineva să se piardă”, ci ca toţi să vină la pocăinţă şi la cunoştinţa adevărului (compară cu 2 Petru 3.9). Însă nu toţi vin la pocăinţă: în timpul Domnului Isus fariseii şi cărturarii „au făcut fără efect planul lui Dumnezeu cu privire la ei înşişi” (Luca 7.30), prin aceea că nu s-au căit şi nu au vrut să mărturisească păcatele lor. La fel şi astăzi milioane şi milioane de oameni fac fără efect harul lui Dumnezeu s-au îl dispreţuiesc. Dumnezeu doreşte să-i salveze, dar ei nu vor să vină la El, ca să aibă viaţa (compară cu Ioan 5.40). Acum s-ar putea reproşa: dar dacă s-a plătit un preţ de răscumpărare pentru toţi, atunci ar trebui ca toţi să aibă parte de efectul şi binecuvântarea acestui preţ de răscumpărare!? Eu răspund: Da, în sensul descris mai înainte, că preţul de răscumpărare este prezent pentru toţi şi poate fi folosit de toţi; nu, în sensul că datoriile, păcatele tuturor ar fi fost anulate prin acesta şi de aceea nu mai pot fi pretinse.

De aceea citim în ambele celelalte locuri (Matei 20.28 şi Marcu 10.45):

Marcu 10.45: Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Cine cunoaşte limba greacă va fi surprins dacă el compară aceste două locuri cu 1 Timotei 2.6 şi constată că cuvântul din greacă tradus prin cuvântul „pentru” este de fiecare dată un altul. În timp ce în 1 Timotei 2.6 are sensul de: „cu privire la, în avantajul” [în greacă: hyper], în celelalte două locuri din evanghelii are înţelesul: „în loc de, în suplinire pentru” [în greacă: anti]. Cât de exact este Cuvântul lui Dumnezeu! Nici un cuvânt mai puţin şi nici un cuvânt mai mult, şi fiecare cuvânt la locul lui!

Deci în timp ce în 1 Timotei 2.3-6 se aminteşte de însemnătatea primului ţap – adică, de lucrarea de ispăşire făcută de Hristos, care este spre binele tuturor oamenilor, chiar şi spre binele creaţiei –, în celelalte două locuri trebuie să ne gândim la ţapul al doilea, în care se exprimă suplinirea. Hristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om, a murit nu numai pentru o parte a omenirii, ci pentru toţi; dar ca suplinire Şi-a pus viaţa numai pentru mulţi, numai pentru aceia care au crezut în El sau vor crede în El, fie că este în timpul actual de har sau în veacul viitor al Împărăţiei de o mie de ani. Numai păcatele lor au fost socotite ca fiind ale Lui, numai datoria lor a plătit-o El, şi numai ei pot spune că Hristos a ocupat locul lor în judecata lui Dumnezeu, aşa că locul Lui actual la dreapta lui Dumnezeu este şi locul lor.

Expresia „ca preţ de răscumpărare pentru [hyper] toţi” [din 1 Timotei 2.6] ne conduce la un alt loc asemănător în 2 Corinteni 5. Acolo se spune în versetele 14 şi 15:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru [hyper] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [hyper] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [hyper] ei a murit şi a înviat.

[Să observăm: în greacă cuvântul tradus aici cu „pentru” este acelaşi ca şi în 1 Timotei 2.6, hyper.] Apostolul spune aici: Faptul că Unul trebuia să moară pentru toţi este dovada că toţi au murit, respectiv au căzut pradă morţii. Altfel Hristos nu ar fi trebuit să moară. Moartea Lui este dovada pentru starea de moarte a tuturor oamenilor.

Şi pentru ce Hristos a murit pentru toţi? Ca să-i scoată pe toţi din starea de moarte şi să-i salveze? Da, aceasta era planul de dragoste al lui Dumnezeu, dar răutatea omului a zădărnicit acest plan. De aceea apostolul poate adăuga cu privire la aceia care îi roagă şi se lase împăcaţi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20): „… pentru ca cei care trăiesc [adică, se lasă salvaţi de la moarte], să nu mai trăiască pentru ei înşişi.” Începând de acum ei nu-şi mai aparţin, ci aparţin Aceluia care a murit pentru ei şi a înviat dintre morţi. Ceilalţi rămân în moarte, sub mânia lui Dumnezeu (Ioan 3.36). Pentru ei Hristos „a murit degeaba” [Galateni 2.21].

Vor avea toţi parte de îndurare şi vor fi aduşi la viaţă?

Să mergem la Romani 11.32. Locul acesta este folosit de adepţii doctrinei împăcării tuturor oamenilor pentru scopurile lor. Citim acolo:

Romani 11.32: Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toţi în necredinţă [sau: în neascultare], ca să arate îndurare tuturor [sau: să aibă milă de toţi].

Aici stă foarte clar, aşa se exclamă triumfător, că toţi oamenii vor avea parte de îndurare! – Dar este acesta sensul locului acesta? Acest verset stă la sfârşitul unei dezbateri lungi a apostolului cu privire la căile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc Israel. Cu toate că Israel constituia ramurile naturale ale copacului făgăduinţei şi binecuvântării şi de aceea poseda privilegii mari faţă de naţiuni, el stătea totuşi pe temelia Legii şi pe această bază a pierdut toate drepturile lui la binecuvântare şi viaţă din cauza neascultării şi necredinţei lui. Naţiunile, care din fire erau necredincioase şi îndepărtate de Dumnezeu, nu aveau nicidecum vreun drept, ele nu aveau nici o speranţă şi erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12). Amândoi, iudei şi naţiuni, erau pierduţi înaintea lui Dumnezeu şi căzuţi judecăţii şi puteau găsi salvarea numai pe baza harului necondiţionat. Deci aici nicidecum nu este vorba de întrebarea, dacă toţi oamenii vor fi sau nu mântuiţi. Nu, aici este vorba simplu de rezultatul căilor lui Dumnezeu cu Israel şi naţiunile; şi anume, că amândoi, priviţi în totalitate, de acum înainte „au căpătat îndurare” (Romani 11.30,31). De aceea apostolul la sfârşitul expunerii lui de dovezi nu preamăreşte „bogăţia harului”, ca de exemplu în Efeseni 1.7 şi 2.7 şi în alte locuri, ci el preamăreşte „adâncimea bogăţiei” înţelepciunii şi cunoaşterii Sale şi adaugă: „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?” (Romani 11.33-36).

Un alt loc, care deseori este citat de adepţii împăcării tuturor, ca să justifice afirmaţiile lor, este 1 Corinteni 15.20-28, în mod deosebit versetul 22:

1 Corinteni 15.22: Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.

Nu trebuie să spunem vreun cuvânt în privinţa faptului, că în context este vorba numai despre învierea trupească, şi nu despre facerea viu în sens spiritual. În versetul 12 apostolul combate învăţătura greşită, „nu este înviere a morţilor” (1 Corinteni 15.12). În continuare la aceasta el vrea mai întâi să prezinte faptul că trupurile celor morţi vor învia, şi anume pe baza învierii lui Hristos dintre morţi; căci moartea este partea tuturor urmaşilor lui Adam. Învierea morţilor se referă într-adevăr la toţi oamenii fără deosebire, însă cuvântul „toţi” din versetul 22 este imposibil să fie despărţit de persoanele cu care de fiecare dată stă în legătură: „toţi” cei din cazul lui Adam cuprinde pe toţi urmaşii lui Adam, toate generaţiile de oameni; „toţi” cei din cazul lui Hristos cuprinde în mod necesar pe aceia care „sunt în Hristos”, deci familia Lui. Versetul următor înlătură orice îndoială: „Dar fiecare la rândul lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 5.23). Numai aceia, care Îi aparţin, şi nimeni alţii nu sunt denumiţi aici ca fiind aceia care pe baza învierii Sale dintre morţi vor trebui „făcuţi vii în Hristos”. Nu vor învia şi ceilalţi morţi? Fără îndoială, vor învia; dar deoarece apostolul gândeşte aici numai la prima înviere (învierea vieţii), nu aminteşte deloc a doua înviere (învierea judecăţii). Numai cei care au făcut binele sunt ai Domnului, numai pentru ei a obţinut El biruinţa.

Rămâne neatins faptul că Hristos este şi „Cel întâi născut dintre morţi” (Apocalipsa 1.5), că El are deci autoritate asupra morţilor, prin aceea că a luat puterea morţii. Însă în pasajul nostru învierea „celorlalţi morţi” (Apocalipsa 20.5) nici nu este amintită. Apostolul continuă: „După aceea, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere” (1 Corinteni 15.24). Când va veni acest „sfârşit”, adică, când El va da lui Dumnezeu Împărăţia, în care El va domni şi va judeca, atunci toată judecata – în orice caz învierea celorlalţi morţi – va fi încheiată: Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15.25,26).

De aceea a doua înviere, învierea „celorlalţi morţi”, nici nu este amintită aici, ci este privită ca fiind inclusă, şi anume ca acţiune a autorităţii judecătoreşti. Învierea „celorlalţi morţi” caracterizează Împărăţia Domnului; ea îşi va avea finalul în îndepărtarea ultimului vrăjmaş, moartea. El trebuie să domnească şi să judece pe toţi vrăjmaşii Săi; de aceea Domnul numeşte învierea celor nedrepţi, care atunci nu vor mai fi sub puterea morţii şi a lui satan – cei doi îşi vor avea sfârşitul, respectiv îşi vor avea partea veşnică în iazul de foc –, categoric învierea judecăţii. Sfinţii înviaţi dintre morţi vor fi uniţi cu Fiul Omului, când El va veni să preia Împărăţia Sa, şi cei răi vor fi judecaţi, când El [după Împărăţia de o mie de ani] va da domnia înapoi în mâinile Tatălui, şi apoi El Însuşi Se va supune Aceluia care I-a supus toate. După aceea va începe starea veşnică din Apocalipsa 21.1-8.

Ţine cu tărie!

Încheiem aici studiul nostru. Domnul să ne introducă mai departe în cunoaşterea jertfei Sale preţioase şi să ne păzească de influenţa învăţăturilor false şi de învăţători nesănătoşi, care insistă tot mai puternic asupra noastră! Cuvântul Său adresat bisericii din Filadelfia: „Ţine cu tărie!” câştigă tot mai mare însemnătate, cu cât lucrurile evoluează mai departe şi noi ne apropiem tot mai mult de ţintă.


Tradus de la: Ein Wort über Versöhnung, Sühnung und Stellvertretung
Tradus din Botschafter des Heils in Christos, 1922, pag. 1–15, 29–44
Titlul original: „,Er ist die Sühnung für unsere Sünden’” din Botschafter des Heils in Christo, Seria 70, 1922, pag. 1–15, 29–44.
Remarcă: Articolul a fost uşor prelucrat: titlurile paragrafelor precum şi redarea versetelor din Biblie şi completările în paranteze mari fac parte din prelucrare.

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] „Şapte” este numărul desăvârşirii în lucrurile spirituale, aşa cum „doisprezece” se referă la desăvârşirea în guvernarea sau administrarea încredinţată omului.

[2] Aproape că nu trebuie spus, că cele două animale de jertfă prezintă un singur Hristos, dar în înţelesul dublu al jertfei Sale: o dată îndreptată spre Dumnezeu [primul ţap] şi pe de altă parte îndreptată spre oameni [ţapul al doilea].

[3] La fel rămăşiţa credincioasă a iudeilor din ultimele zile va şti că problema lor cu Dumnezeu a fost rezolvată şi că a avut loc o ispăşire deplin valabilă abia atunci când vor vedea pe adevăratul Mare Preot, Hristos, revenind din Locul Preasfânt cu cicatricele în mâinile şi picioarele Sale, semnul lucrării înfăptuite. Ea va vedea şi va crede, aşa cum a crezut Toma în evanghelia după Ioan 20.29. Noi credincioşii dintre naţiuni credem, fără să fi văzut, şi de aceea suntem numiţi de Domnul „fericiţi”. Nouă ne-a mărturisit trimiterea celuilalt Avocat, a Duhului Sfânt, că sângele Locţiitorului nostru a creat o „răscumpărare veşnică”.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen