Versete călăuzitoare: Matei 26.47-56; Marcu 14.43-52; Luca 22.47-53

Matei 26.47-56: Şi, pe când vorbea El încă, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la bătrânii poporului. Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L!“ Şi îndată, apropiindu-se de Isus, a spus: „Salutare, Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru ce ai venit?“ Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Isus şi L-au apucat. Şi, iată, unul dintre cei care erau cu Isus a întins mâna, şi-a scos sabia şi, lovind pe robul marelui preot, i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a spus: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri. Sau gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Atunci cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să fie?“ În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi şedeam cu voi învăţându-vă în templu şi nu M-aţi prins. Dar toate acestea au avut loc ca să se împlinească Scripturile profeţilor“. Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.

Marcu 14.51,52: Şi un tânăr Îl urma, cu o învelitoare de in aruncată pe trupul gol; şi ei·l-au apucat; dar el, lăsând învelitoarea de in în urmă, a fugit gol. 

Luca 22.53: În fiecare zi când eram cu voi în templu, n-aţi întins mâinile împotriva Mea; dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.

„Pe când vorbea El încă” – aşa încep în unanimitate primele trei evanghelii relatarea despre tema spre care acum vrem să ne îndreptăm atenţia. În timp ce Domnul în credincioşie neobosită a rămas preocupat cu ai Săi, în timpul ultimei Sale încercări de a pregăti pe ai Săi, „adormiţi de întristare”, pentru ceea ce urma să vină, în întunericul nopţii s-a apropiat trădătorul: „Iuda, unul din cei doisprezece.”

Mulţi dintre noi nu au trecut cu vederea faptul că Duhul Sfânt acordă în Scriptură faptei lui Iuda un loc deosebit şi bătător la ochi. Despre nici o perioadă din viaţa Domnului nostru El nu relatează aşa de mult, ca despre noaptea aceasta, dar când El vrea s-o descrie pe scurt, o numeşte „noaptea în care a fost vândut Domnul Isus” (1 Corinteni 11.23).

Şi niciodată numele lui Iuda nu este numit, fără să se amintească şi trădarea sa: „Iuda Iscarioteanul, care L-a şi dat prins” (Matei 10.4). Îngrozitoare faptă! „Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este dat prins Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26.24)

Totdeauna mintea omenească s-a frământat cu una şi cu alta cu privire la persoana lui Iuda, la comportarea lui, la drumul lui şi la sfârşitul lui lipsit de speranţă, fără să ajungă la un rezultat satisfăcător. Pentru ochiul luminat, şi aici totul este simplu şi clar, chiar dacă este plin de însemnătate şi învăţătură mare. Iuda reprezintă punctul culminant al ticăloşiei umane. Dacă figura lui ar lipsi din Biblie, noi nu am şti unde poate ajunge omul.

În Numele lui Isus se poate „proroci”, se pot „scoate demoni”, da, „se pot face multe minuni” (Matei 7.22), (şi după câte ştim, şi Iuda lucra în felul acesta, ca unul dintre cei doisprezece), se poate avea o „candelă” (Matei 25.1-13), aceasta este o mărturisire exterioară, poţi să fi „mâncat şi băut înaintea Lui” (Luca 13,26) şi deseori să fi stat la picioarele Lui, şi cu toate acestea să stai afară, atunci când uşa se va încuia, şi să pleci dinaintea Lui ca unul pe care El „niciodată nu l-a cunoscut” (Matei 7.23). Se poate umbla împreună cu lumina, care a venit în lumea aceasta, şi totuşi să „nu vii la lumină”, deoarece „se iubeşte mai mult întunericul decât lumina”, deoarece „se face ce este rău” şi nu se vrea „ca faptele să-i fie arătate” (Ioan 2.19,20).

Tot aşa şi Iuda „nu era curat” (Ioan 13.10,11), niciodată nu s-a socotit cu inima lui robită de dragostea de bani, în cele din urmă a devenit „un hoţ” (Ioan 12.6), şi a alunecat tot mai jos pe pantă, până când satan „i-a pus în inimă” (Ioan 13.2) cea mai neagră trădare, pe care un om a întreprins-o vreodată, da, până când „satan a intrat în el” (Ioan 13.27) şi inima lui s-a împietrit pe deplin. Chiar dacă oamenii s-ar fi putut înşela despre adevărata stare a inimii lui (şi chiar dacă şi astăzi ei s-ar înşela!), Domnul a cunoscut „de la început” pe acest ucenic fals (Ioan 6.64,70,71). Sentinţa Lui asupra lui Iuda era: „El este un diavol”, „fiul pierzării” (Ioan 17.12). Înţelegem bine, că Domnul Isus la ultima întrunire cu ucenicii „S-a tulburat în duhul Său”, când a trebuit să le facă cunoscut: că „unul dintre voi Mă va da prins.” (Ioan 13.21).

Aşa stăteau deci lucrurile cu acela care era numărat în rândul apostolilor şi „a primit o parte în această slujbă”, care s-a adunat cu ei „în tot timpul în care a trăit Domnul Isus” între ei (Faptele apostolilor 1.16-21), care „a mâncat pâinea” cu El (Ioan 13.18), a cărui mână era cu El „la masă” (Luca 22.21). El a devenit „călăuza celor ce au prins pe Isus”. „O mulţime mare cu săbii şi cu ciomege” s-a apropiat, şi Iuda, „mergea în fruntea lor” (Luca 22.47), nici „felinarele şi făcliile” (Ioan 18.3) nu lipseau. El a gândit şi organizat totul, până în cele mai mici detalii!

Cât de bine ştia el să găsească „prilejul potrivit” (Marcu 14.10,11). Cât de potrivit a ales el şi locul, pe care îl cunoştea foarte bine, „pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18.2)! – Nu s-au trezit în el amintiri, nu a devenit el cel puţin acum conştient de fapta lui nenorocită? Inima era prea tare, împietrirea înaintase prea mult; astfel, dacă am voie să spun aşa, lui Dumnezeu nu I-a rămas altceva decât să-l folosească pentru împlinirea planurilor Sale.

„Ce faci, fă repede!” (Ioan 13.27), i-a zis Domnul, şi cu fermitate îngrozitoare a mers până la sfârşit pe drumul inspirat lui de satan. „Îndată” a ieşit afară în noapte, „îndată” a apărut cu mulţimea de popor, „îndată s-a apropiat de Isus şi I-a zis: ‚Te salut, Învăţătorule!’. Şi L-a sărutat” (Matei 26.49).

Noi vorbim deseori despre un sărut al lui Iuda; dar ne-am gândit noi vreodată la salutul lui Iuda? „Te salut, Învăţătorule!” – „Bucură-te!”, înseamnă textual expresia în limba greacă. Ce batjocură, ce grozăvie, ce ironie fără inimă! Căci aşa este, chiar dacă se reproşează că Iuda nu era conştient de sensul adevărat al acestui salut. El face cum au făcut soldaţii păgâni, care după aceea au batjocorit pe Domnul lui. (Matei 27.29).

„Vânzătorul le dăduse un semn, zicând: ‚Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L apucaţi şi să-L duceţi sub pază’” (Marcu 14.44). Nu putea să dea un alt semn, decât sărutul? Prin aceasta voia să-L inducă în eroare pe Acela care niciodată nu putea fi înşelat. Se temea că autoritatea se va sfărâma înaintea Aceluia care poseda toată autoritatea. Nu a scăpat El întotdeauna de duşmanii Lui?

Dar să nu uităm, că Domnul a primit şi a simţit în chip desăvârşit atât binele cât şi răul care au venit asupra Lui. „Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele” (Luca 7.38,45), aşa a spus El într-o altă ocazie. Atât indiferenţa rece a fariseului Simion cât şi sentimentul păcătoasei doritoare de vindecare au lăsat urme adânci în inima Sa divină. Cu cât mai mult aici, când în Iuda s-a arătat omul în toată stricăciunea Lui! Pentru a treia oară găsim în evanghelii expresia deosebit de cordială folosită în textul original pentru un sărut, şi anume acolo unde fiul pierdut întoarce spatele „ţării îndepărtate” şi pleacă la tatăl său. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi a fost cuprins de milă faţă de el, a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15.20) – Acesta este omul, şi acesta este Dumnezeu! Nu vorbeşte inimilor noastre această antiteză?

Cât de des a încercat Domnul să mişte conştiinţa ucenicilor Său cu ascuţişul sabiei cu două tăişuri: „credincioşia dovedită” erau „rănile făcute de un prieten”, dar „înşelătoare” pentru El erau „sărutările unui vrăjmaş” (Proverbe 27.6). „Prietene, de ce ai venit?” (Matei 26.50) – „Iuda, cu o sărutare dai tu prins pe Fiul Omului?” (Luca 22.48). Sună ca o ultimă încercare, impresionantă, de a câştiga inima ucenicului; ea arată cât de adânc era rănit sufletul Său sfânt.

Ne vom ocupa acum cu relatarea lui Ioan, care ne prezintă evenimentele dintr-o cu totul altă perspectivă. Şi aici Iuda ia ceata[1] şi slujitorii marilor preoţi şi farisei, însă aici trădătorul nu merge înainte, ci era numai „cu ei”. Aici Domnul – corespunzător caracterului acestei evanghelii – îi iese în întâmpinare, prin aceea că El, „ştiind tot ce avea să vină asupra Lui” întâmpină pe urmăritorii Lui cu întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, la care ei ştiau numai să răspundă: „Pe Isus Nazarineanul.” – „Isus le-a zis: ‚Eu sunt!’” (Ioan 18.1-11)

„El îi învăţa ca unul care avea autoritate.” (Matei 7.29) „El a alungat duhurile prin cuvânt” (Matei 8.16). Strigătul Lui autoritar a trezit pe mortul care de patru zile zăcea în mormânt (Ioan 11.38-44). „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” (Ioan 7.46). Un cuvânt scurt din gura Lui divină era de ajuns să-i facă pe duşmanii Săi să dea înapoi şi să cadă la pământ! (Ioan 18.6) Şi acum El ar fi putut, ca atunci pe marginea muntelui din Nazaret, „să treacă prin mijlocul lor” (Luca 4.29,30). Însă El rămâne, Se aşează protejând pe preaiubiţii Lui şi Se predă Însuşi duşmanilor Săi.

„V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18.8). Adorând cunoaştem în aceste cuvinte puţine toată lucrarea de mântuire, precum şi adâncimea dragostei şi dăruirii Aceluia care a înfăptuit-o: „cel plătit … lasă oile şi fuge”, însă păstorul cel bun „îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10.11,12). El Se lasă prins, ca „să dea drumul celor apăsaţi” (Luca 4.18). Şi „suindu-Se la înălţime”, după aceea „a luat robia roabă” (Efeseni 4.8). Dacă în felul acesta Dumnezeu era glorificat, cum „să nu bea El paharul, pe care Tatăl I l-a dat”?

„Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins.” (Matei 26.50) Este prima dată când omul pune mâinile pe El, cu singura excepţie acolo în Nazaret, unde „L-au scos afară din cetate” (Luca 4.29,30). Până atunci se spune: „nimeni n-a pus mâna pe El” (Ioan 7.30), „nimeni nu L-a prins” (Ioan 8.20); „El a scăpat din mâna lor” (Ioan 10.39). Acum însă răul îşi făcea lucrarea cu permisiunea lui Dumnezeu, acum „venise ceasul Lui”.

Toată nebunia cărnii devine vizibilă, atunci când Simon Petru în clipa aceasta scoate sabia (Ioan 18.10). Desigur, a avut loc din dragoste mare pentru Domnul său, şi el nu era singurul, care avea gândul acesta. „Cei care erau în jurul Lui, văzând ce avea să se întâmple”, atunci era vorba de stăpânirea lor de sine. Ei au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” (Luca 22.49) „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9.54.55) au spus unii dintre ei într-o altă ocazie şi prin aceasta au arătat că ei nu ştiau de ce duh sunt călăuziţi.

Era deja destul de ciudat, că doi dintre ei purtau sabie. (Luca 22.38) Însă în toate timpurile bisericii creştine – literalmente sau nu – adepţii Domnului „au scos sabia” şi prin aceasta au tăgăduit felul de gândire „al celor blânzi şi smeriţi cu inima”. Cât de blând mustră El aici din nou pe ucenicii Săi: „Lăsaţi! Până aici!” (Luca 22.51) – „Pune-ţi sabia la locul ei.” (Matei 26.52) Istoria şi de asemenea experienţa ne arată adevărul cuvintelor Sale, că „toţi cei ce scot sabia, de sabie pier”.

Nebunie era şi faptul, cu două săbii să vrei să faci ceva împotriva oştirii înarmate a „mai marelui peste o mie”. Total nesigură era apoi şi lovitura dată de Simon, dar în toată zăpăceala nopţii Domnul găseşte timp să repare urmările dăunătoare ale acţiunii grăbite a ucenicului Său. (Luca 22.51) Pentru ultima dată El Şi-a întins mâna, ca „să facă bine şi să vindece pe toţi” (Faptele apostolilor 10.38).[2]

Nebunie era fapta lui Petru şi de aceea, pentru că el a desconsiderat pe deplin gloria Domnului şi Învăţătorului său, care într-adevăr era ascunsă ochilor oamenilor, dar lui i-a fost descoperită. (Matei 16.16,17) Nu cei doisprezece apostoli, din care unul L-a vândut chiar, erau apărarea Lui. Un strigăt către Tatăl Său ar fi fost suficient, şi Lui I-ar fi stat la dispoziţie „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26.53), „mulţimea de oaste cerească” (Luca 2.13). Nu era El „Domnul oştirilor, puternicul lui Israel” (Isaia 1.24), care „va cere socoteală potrivnicilor Lui şi Se va răzbuna pe vrăjmaşii Lui”? (Isaia 1.24). Însă nu era încă timpul pentru aceasta. Domnul era prezent în har, ca să înfăptuiască lucrarea mare a mântuirii, şi de aceea „trebuia să fie aşa” (Matei 26.54). Când Domnul va veni a doua oară pe pământ, nu în har, ci pentru judecată, nu în smerenie, ci „în gloria Sa”, atunci vor veni „toţi îngerii cu El” (Matei 25.31).

Domnul stă în smerenie înaintea noastră, dar cu toate acestea suprem peste toate câte vin asupra Lui. El nu Se preocupă cu Sine Însuşi, ci cu Iuda, cu toţi ai Săi, cu Simon Petru  şi cu robul marelui preot. În final El Se adresează în linişte sfântă la toţi prigonitorii Lui, ca în lumina divină să le arate comportarea lor nebună. „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi” (Matei 26.55). Ce remarcabilă era această osteneală de putere pentru conştiinţa lor rea, căci El „era în toate zilele cu ei”, „învăţând pe oameni în templu”! (Marcu 14.49) Era cu adevărat aşa de greu să-L prindă? Însă şi acum le-a reuşit aceasta numai pentru ca „să se împlinească scripturile prorocilor” (Matei 26.56). Aşa cum era ceasul Lui, tot aşa era şi ceasul lor şi „puterea întunericului” (Luca 22.53) – omul şi satan în legământ împotriva lui Dumnezeu, şi aparent să obţină victoria – şi totuşi să capituleze.

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Ei toţi „au găsit o pricină de poticnire în El” (Matei 26.31; Marcu 14.27), aşa cum El le-a spus mai dinainte, căci ei nu puteau înţelege ce făcea El şi drumul Lui. Astfel „prietenii şi însoţitorii s-au îndepărtat de El” (Psalm 88.18), „oile turmei s-au împrăştiat” şi Păstorul a fost lăsat singur, împotriva căruia „sabia s-a trezit” (Zaharia 13.7).

Şi totuşi, nu putea fi altfel! Chivotul – Hristos – trebuia să câştige o distanţă de „aproape două mii de coţi”. „Să nu vă apropiaţi de el. El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi.” Ce fel de drum? El trecea prin Iordan, care „se vărsa peste toate malurile lui” (Iosua 3.4,15), şi omul „nu a mers mai înainte pe drumul acesta”. Nu încearcă mii de oameni din jurul nostru, deoarece ei nu posedă nici o lumină cu privire la ei înşişi, să treacă fără chivot prin Iordan în ţara binecuvântată, aceasta înseamnă să treacă prin moarte ca să meargă în Canaanul ceresc fără un Mântuitor? Îngrozitoare rătăcire! Ei se vor îneca pentru veşnicie în apele învolburate „ale Iordanului”. Despărţire veşnică de Dumnezeu, „moartea a doua” (Apocalipsa 20.14) este partea lor, deoarece ei au crezut că vor putea apărea în păcatele lor înaintea feţei Sale sfinte.

„Tu nu poţi veni acum după Mine unde Mă duc Eu” (Ioan 13.36), a zis Domnul lui Petru. Numai cine a recunoscut stricăciunea totală a omului natural poate înţelege aceasta. Însă lui Petru şi celorlalţi ucenici le lipsea această înţelegere. „Un anume tânăr” (Marcu 14.51,52), care a încercat[3] totuşi să-L urmeze, a trebuit din cauza aceasta, aşa ca Petru mai târziu, să ajungă de ruşine. „Învelitoarea de in” – de la care desigur el aştepta o oarecare protecţie, pe care el se baza – a trebuit „s-o lase să cadă”, şi singurul lucru care i-a mai rămas a fost „goliciunea” lui tristă. Şi Domnul? „Ceata ostaşilor, căpitanul şi slujitorii iudeilor au prins deci pe Isus şi L-au legat” (Ioan 18.12). Mâinile, care au făcut aşa de mult bine, care tocmai au vindecat urechea lui Malhu, pe care El le-a ţinut protejând peste ai Săi, ele au primit din partea oamenilor nimic altceva decât cătuşă şi curând după aceea cuiele călăilor.

Tradus de la: Verrat und Gefangennahme des Herrn

Titlul original: „Verrat und Gefangennahme des Herrn“
din Ermunterung und Ermahnung, 1994, pag. 66–75

Traducere: Ion Simionescu