Versete călăuzitoare: 1 Petru 4.1,2

1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.

Ce este păcat?

Înainte să putem trata corect subiectul referitor la odihna faţă de păcat, trebuie mai întâi să înţelegem ce este păcat. Păcat este fărădelege. Păcat este acţiunea sau intenţia de a acţiona după voia mea proprie. „Pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.” Păcatul a pătruns când Eva, contrar cuvântului lui Dumnezeu, a acţionat în concordanţă cu părerea şi voinţa ei proprie. Nu a fost aşa, că ea ar fi făcut ceva josnic din punct de vedere moral; şi aceasta nu diminuează cu nimic faptul că a fost un păcat, căci acţiunea Evei contribuia foarte mult la avantajul ei propriu şi o va înălţa în rangul în creaţie. Este important să se vadă că păcatul nu se limitează la aspectul imoral sau la ceva josnic. Este foarte simplu ceva contrar voii lui Dumnezeu, şi s-ar putea să fie păcate grave care din punctul de vedere omenesc par plăcute şi avantajoase. Saul din Tars a trăit cu conştiinţa foarte bună şi era fără cusur în ceea ce priveşte dreptatea care se primeşte prin Lege, şi cu toate acestea el era cel mai mare păcătos, căci cu tot prestigiul lui moral era contrar lui Dumnezeu în ce priveşte voinţa şi fapta.

Un gând prostesc este păcat. Ce nu este din credinţă, este păcat. Cu un cuvânt: „Fiindcă gândirea firii păcătoase [cărnii] este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate”; „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea”; „Gândirea cărnii este moarte”; „Cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.” Deoarece în carne [firea pământească] nu este nimic care să fie bun, dacă i se permite să gândească sau să acţioneze, deja păcatul este prezent. De aceea este tot una, dacă este comportarea cea mai nobilă sau cea mai dăunătoare, ea este simplu independenţă de Dumnezeu şi în fond este o preferare a drumului propriu faţă de calea lui Dumnezeu. Şi realmente, deoarece nu poate exista decât o singură cale corectă, este clar că este păcat, dacă firea pământească [carnea] acţionează sau gândeşte pentru sine.

Delimitarea între păcat şi nevoile naturale

Desigur noi trebuie să diferenţiem între revendicările corpului cum ar fi foamea, frigul, etc. aşa cum Creatorul l-a creat pe om, şi dorinţele cărnii şi ale duhului, care sunt născociri ale omului. Dumnezeu a creat pe om sincer, dar el a căutat multe şiretlicuri. Când voinţa omului urmăreşte vreo idee de felul acesta, aceasta este păcat; căci cu toate că în sine însuşi ea poate să nu fie rea, totuşi faptul că ea este căutată sau savurată independent de Dumnezeu face din ea un păcat.

Nimic bun în carne

Dacă deci vedem că în carne de la cap până la picioare nu este nimic bun, cum vom putea noi atunci reuşi să renunţăm la păcat? Este evident că din carne nimic bun nu poate rezulta, căci în ea nu este nimic bun. Izvorul este stricat şi astfel singura cale de a curma cu păcatul, respectiv de a renunţa la el, este ca noi să supunem morţii păcatul în carne, aceasta înseamnă să lăsăm să devină realitate ceea ce în Scriptură este numit „mort faţă de păcat”. Punctul, la care eu trebuie să ajung mai întâi, este acela, că în carnea mea nu este nimic bun şi dacă ceva bun trebuie să vină din mine – ceva, care este plăcut lui Dumnezeu –, atunci acesta trebuie să vină din afara cărnii, şi anume de la Duhul lui Dumnezeu. Trupul cu o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este carnea; trupul fără o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este slujitorul lui Hristos.

Să ţii carnea în moarte

Cu ajutorul harului eu am primit prin Hristos iertarea păcatelor mele. Dar carnea ca principiu al păcatului este încă în mine, dar în unul căruia i s-a iertat. Primit în Hristos, cu o natură şi o viaţă nouă în El şi ca templu al Duhului Sfânt eu nu pot savura poziţia mea nouă, dacă nu renunţ la păcat. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri”, şi cu toate acestea nu mă comport potrivit cu starea  în care m-a aşezat harul, dacă nu sunt mort faţă de păcat. Mărimea harului Său mi-a fost arătată, pentru ca să nu păcătuiesc, aşa cum spune Ioan. „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” Nu este suficient pentru mine că eu doresc după sfinţirea adevărată sau ştiu că am o natură divină. Eu trebuie să ţin carnea în moarte. Eu trebuie să mă înarmez cu „acelaşi fel de gândire” – acesta este moartea –, „căci cel care a suferit în trup, a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4).

Nu este nici o cale pentru îmbunătăţirea cărnii, ea trebuie ţinută în moarte. Eu trebuie să învăţ în primul rând, că eu am fost răstignit cu Hristos. Ca să zicem aşa Dumnezeu a terminat prin judecată la cruce cu omul vechi, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. De aceea eu sunt mort înaintea lui Dumnezeu. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.3), dar eu sunt viu în Hristos, legea Duhului m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Cu toate acestea carnea este în mine şi ea pofteşte împotriva Duhului, şi cu toate acestea Duhul triumfă. Dacă umblu în Duhul, nu voi împlini poftele cărnii. Poftele sunt prezente, dar lor nu le este permis să se manifeste. Dacă ele n-ar fi prezente nu ar fi nici o luptă a poftelor şi nici un succes al Duhului. Cum ar putea fi succes, dacă nu ar fi adversar? Eu am fost acum aşezat în libertate – nu, eu sunt chemat să acţionez ca om liber –, să tratez carnea mea ca pe ceva faţă de care nu sunt dator. Şi nu numai aceasta, ci dacă eu trăiesc potrivit cărnii, eu voi muri, dar dacă prin Duhul omor acţiunile trupului, voi trăi.

Păcate făcute inconştient

Deci primul motiv pentru problema mare a multora este necunoaşterea cu privire la ce este păcat. Ei nu ştiu aceasta, şi astfel ei nu sunt în stare să-l recunoască [în viaţa lor], căci conştiinţa nu poate să se simtă afectată, dacă nu este nici o simţire cu privire la lipsa de sfinţenie. Cu toate acestea pot lua naştere pagube pentru suflet, cu toate că momentan el nu este conştient de motivul pentru aceste pagube. Citim: „Când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de cadavrul unei fiare sălbatice necurate …, el este totuşi necurat şi vinovat” (Leviticul 5.2).

Noi venim în contact cu unele lucruri necurate, şi cu toate că aceasta întristează pe Duhul Sfânt din noi, nu este nici o durere pentru conştiinţa noastră, deoarece noi nu avem nici o lumină în privinţa lor, şi astfel rămâne îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă (vezi 1 Ioan 3.20,21). Cineva poate suferi de un mare egoism sau să aibă contacte multe cu o persoană „moartă” şi el nu este conştient de aceasta. Dacă ar fi conştient şi cu toate acestea nu condamnă egoismul lui şi nu renunţă la el, aceasta ar însemna o conştiinţă rea şi orice părtăşie va fi întreruptă. Sunt numai păcate conştiente, de care conştiinţa poate lua act, dar ele sunt pagubele inconştiente ale sufletului, şi cu cât eşti mai spiritual cu atât eşti mai vigilent, ca să nu vii în contact cu păcatul.

Să trăieşti în Duhul

Aptitudinea de a vedea ce este păcatul este în funcţie de felul cum eu trăiesc în Duhul, şi la fel cunosc şi opusul. Cât de des s-a constat mai târziu că ceva era păcat, despre care atunci nu se ştia nimic.

Doi paşi importanţi

1. Primul pas spre adevărata cunoaştere este să te deteşti singur ca fiind total stricat şi incapabil să faci sau să cauţi ceva bun potrivit cu Dumnezeu.
2. Al doilea pas este apoi, atunci când am descoperit un păcat, să renunţ la el, suferind în carne.

Poftele

Pentru a clarifica puţin mai bine căile false pe care noi încercăm deseori să renunţăm la păcat, voi numi unele păcate speciale. Sunt două grupe de păcate: una, poftele, care trebuie omorâte, cealaltă, felul de comportare, la care trebuie să renunţăm. Lăcomia de exemplu este o poftă, şi anume este păcatul cel mai obişnuit şi deseori cel mai mult scuzat. O dorinţă necontrolată de a obţine ceva este slujire la idoli. Dacă un suflet este în această stare, a primit pofta, şi este păcat, cu toate că probabil dorinţa nici nu a fost împlinită sau a ajuns să fie exercitată.

Deci felul de a se lăsa de ele nu constă numai în a te ruga, chiar dacă o faci cu cea mai mare hotărâre, ca pofta să fie înlăturată. De asemenea nu este suficient să eviţi lucrurile sau situaţia care hrănesc pofta. Cu toate că noi nu putem aduce o astfel de problemă suficient de clar înaintea Domnului şi nu putem evita cu suficientă băgare de seamă orice loc şi orice împrejurare unde pofta este excitată – totuşi aceasta se poate perpetua de la an la an, fără să se renunţe cu adevărat la ea. Dimpotrivă, s-ar putea ca tocmai aceste exerciţii, cu toate că ele sunt destul de reale, ne dau măsura de eliberare, care linişteşte pentru moment conştiinţa, dar cu siguranţă va urma o poftă mult mai profundă. Nu este o renunţare la păcat. De asemenea nu este nicio biruinţă asupra păcatului numai prin credinţă. Dacă ar fi aşa, atunci în mine nu ar fi, aşa cum este îndreptăţirea prin credinţă, nici o experienţă a vieţii prin Duhul, nici o purtare cu noi, în trupul nostru, a omorârii lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru (2 Corinteni 4.10).

Păcatul trebuie declarat ca fiind o chestiune care nu poate fi permisă. Existenţa rădăcinilor lui, carnea, nu trebuie nici tolerată nici unanim recunoscută. Astfel ea nu este numai un păcat special, pe care îl resping, ci insist ca acest teren de cultură al tuturor păcatelor, carnea, trebuie să fie mort, aşa cum ea este moartă înaintea lui Dumnezeu cu privire la mine. Trebuie să fie suferinţe în carne, căci altfel nu va fi renunţare la păcat.

Ce înseamnă suferinţe în carne?

Dacă văd fructe şi mi se trezeşte pofta, dacă constat că aş putea lua din ele fără să fiu descoperit, atunci am păcătuit, chiar dacă nu am luat din ele; pofta a luat naştere. Dar dacă eu am un simţământ de durere în loc de satisfacţie, de îndată ce văd ce aş putea face, atunci eu sufăr în carne: am permis păcatului care este în ea.

Un lucru este de la sine clar: noi vom avea simţământul pentru întunericul sau păcătoşenia unei pofte numai atunci când am văzut ceva din contrastul mare faţă de natura desăvârşită care era în Hristos. [Aceasta înseamnă: dacă nu văd cât de sfânt este Hristos, nu va fi nici o îngrozire cu privire la păcătoşenia faptei mele sau a gândurilor mele. Însă cu cât mă preocup mai mult cu Hristos şi fiinţa Lui, cu atât mai mult îmi dau seama de starea mea de păcătoşenie şi cu atât mai mult mă îngrozesc de mine însumi. – remarca redacţiei] Natura Lui sfântă nu s-a lăsat sedusă nici măcar de oferta cea mai ademenitoare, la care El ca Om nu avea nici un drept; şi noi ştim că El Însuşi, cele la care El avea dreptul nu a vrut să le primească de la cineva, decât numai de la Dumnezeu, singurul care este bun. [Ce ispită mai mare, mai tentantă ar putea fi pentru un om, decât să i se ofere toate împărăţiile lumii? Mai mult nu se poate imagina. Însă această ispită nu a putut să atragă natura Domnului spre rău. Ce este „lucrul cel mai mic”? O bucată de pâine. Nici măcar aceasta nu era o ispitire la rău pentru Domnul, căci El a vrut chiar şi aceasta s-o primească numai de la Dumnezeu (vezi Luca 4). – remarca redacţiei.]

Felurile de comportare ale cărnii (firii pământeşti)

Urmează felurile de comportare ale cărnii. Nu este suficient să le condamnăm, atunci când ele se ridică, ci ele trebuie respinse, şi nu să le îmbunătăţim, pentru ca astfel în locul lor să se vadă harul lui Hristos.

Gândurile rele

În încheiere ceva referitor la gânduri, care fără îndoială sunt cele mai chinuitoare şi mai contagioase, deoarece ele sunt începutul oricărui rău. Căci orice ispită începe cu un gând. Dacă lui satan îi reuşeşte să ne atragă atenţia pentru propunerea lui, atunci terenul este pregătit pentru el ca să ne ajute să facem o acţiune rea. De aceea pofta trebuie mai întâi să se nască, înainte ca ea să devină păcat. Gândul loveşte ca un fulger, dar dacă noi am suferit în carne îl vom alunga, aşa cum alungăm o viespe. Dar dacă mă preocup cu gândul, atunci este păcat. Legăturile, cărţile, istorisirile şi împrejurările sunt înclinate să ofere duhului nostru gânduri specifice lor. De aceea este necesar să fim veghetori cu privire la toate aceste lucruri, căci nu are nici un rost să se spună, carnea trebuie ţinută în moarte, în timp ce noi îi slujim în felul acesta.

Tradus de la: Wie man es schafft von der Sünde zu lassen

Titlul original: „How to ceace from Sin“
din Ministry by James Butler Stoney, New Series, vol. 10, pag. 221–225.

Traducere: Ion Simionescu