Lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos
1 Ioan 2.1,2

William Kelly

© SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Ioan 2.1,2

1 Ioan 2.1,2: Copiii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept. El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.

Lucrarea de Mare Preot a lui Hristos are a face exclusiv cu aceia care prin lucrarea lui Hristos au fost aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Hristos nu este Mare Preot pentru lume, ci pentru credincioşii care au fost sfinţiţi şi de care El nu Se ruşinează să-i numească fraţi. Nu este intenţia lui Dumnezeu să ne aşeze într-o poziţie nouă prin această lucrare de Mare Preot; El vrea mai degrabă să ne menţină în poziţia pe care am ocupat-o, şi să ne ajute şi să ne susţină pe noi cei care am fost deja apropiaţi prin sângele lui Isus. Baza pentru aceasta o constituie două realităţi. Hristos ca Mare Preot a dus sângele Său în Locul Preasfânt înaintea lui Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului; însă după aceea S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Sângele Său este deja înaintea lui Dumnezeu şi El şede ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu. Nu mai este necesară nici o împăcare; ea a avut loc, şi El, Cel care a făcut-o, stă la dreapta lui Dumnezeu. În felul acesta noi am fost aduşi la Dumnezeu, în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, şi un credincios nu mai poate niciodată să piardă acest loc. El poate greşi şi – cât de multă întristare produce aceasta lui Dumnezeu – el poate păcătui; dar accesul la Dumnezeu rămâne deschis. Îndrăzneala noastră de a intra în Locul Preasfânt nu ne poate fi luată; noi am fost apropiaţi, şi anume pentru totdeauna. Acest loc nu ne poate fi contestat prin nimic. Dumnezeu nu poate să desconsidere jertfa Fiului Său, al cărui sânge, adus de El Însuşi, este pentru totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea este posibil ca cineva, care s-a declarat de partea Domnului, să se abată iarăşi de la El. Epistola către Evrei arată aşa de clar, că nimeni nu poate tăgădui aceasta. Apostolul adresează  evreilor o atenţionare deosebit de serioasă, acelora care au părăsit iudaismul şi au primit creştinismul, şi cu siguranţă şi creştinii dintre păgâni au nevoie de aceeaşi atenţionare. Să observăm că apostolul nu vorbeşte despre o cădere în păcat, ci de o părăsire a lui Hristos, de o despărţire de creştinism. El vorbeşte despre cineva care calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care desconsideră sângele Lui şi insultă pe Duhul harului (Evrei 10.29). El are înaintea ochilor pe aceia care au fost atraşi de noul şi de frumuseţea creştinismului, au aderat la el şi au savurat binecuvântările credincioşilor, fără să fie cu adevărat născuţi din nou şi fără să fie copii ai lui Dumnezeu (Evrei 6).

În zilele acelea, când prospeţimea creştinismului constituia un contrast puternic faţă de sistemul doctrinar sterp, învechit al rabinilor şi filozofia deşartă a grecilor, nu era de mirare că mulţi s-au simţit atraşi de creştinism şi năzuiau să trăiască şi să se comporte conform principiilor creştine.

Însă astfel de sentimente naturale nu au durabilitate. Mai devreme sau mai târziu se arată adevărata stare a inimilor. Însă înainte să poată să apară astfel de manifestări printre evrei, ei au fost atenţionaţi prin Duhul Sfânt şi au fost făcuţi atenţi de urmările îngrozitoare ale decăderii lor (Evrei 10). Când însă prin har ai devenit părtaş al noii naturi şi ca păcătos pierdut ai găsit în Isus o mântuire veşnică, atunci nu mai poate fi vorba de o despărţire; atunci nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Numai pentru aceştia este lucrarea de Mare Preot a lui Hristos. Apropiaţi prin sângele Său, El îi susţine şi îi ajută în greutăţile lor, în toate slăbiciunile şi ispitele lor.

La aceasta se adaugă, că Hristos, Marele Preot, are milă cu slăbiciunile noastre şi ne ajută când suntem ispitiţi. Într-o lume plină de păcat şi nedreptate, în care satan încă mai conduce ca domn, noi trebuie să suferim, deoarece dorim să-L urmăm pe Hristos, şi în această situaţie avem nevoie de ajutorul şi mila Lui. După această scurtă observaţie preliminară vrem să ne ocupăm cu tema noastră propriu-zisă, şi anume cu lucrarea de mijlocire sau apărare a lui Hristos.

Noi toţi ştim, că noi suntem copii ai lui Dumnezeu şi sfinţiţi în Hristos şi cu regret totuşi păcătuim. „Toţi greşim în multe feluri” (Iacov 3.2). Aceasta este păcat. Nu avem voie să numim aceasta slăbiciune. Sensul cuvântului „a greşi” nu este ceva intermediar între păcat şi slăbiciune. Nu, să numim lucrurile pe adevăratul lor nume şi să nu minimalizăm cuvântul prin tot felul de speculaţii false. Noi vrem mai degrabă să fim sinceri şi corecţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor şi înainte de toate să nu lezăm drepturile lui Dumnezeu în favoarea naturii noastre rele, care a fost judecată în moartea lui Hristos.

În ce se revelează grija lui Dumnezeu, atunci când am păcătuit? Nu în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, ci în lucrarea Sa de Mijlocitor. Ca Mare Preot El ne vine în ajutor, când suferim din cauza ispitelor, pe care ni le provoacă păcatul, lumea şi diavolul; în aceste suferinţe El are milă cu noi. Dar ca Apărător sau Avocat, lucrarea Lui pentru noi începe când noi am păcătuit. Este important să nu confundăm aceste două revelări ale harului şi dragostei lui Dumnezeu. Dacă totuşi le confundăm, atunci se pierde adevărata putere şi adevărata mângâiere a celor două; da, pierdem tot ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască în har în acest mod dublu. Aşa este cu toate adevărurile. Lucrarea de Mare Preot a lui Hristos stă în legătură cu slăbiciunile noastre; lucrarea Sa de Mijlocitor are a face cu păcatele noastre.

Niciodată nu avem voie să pierdem din vedere că Hristos este Mijlocitorul credincioşilor. El nu este – tot aşa de puţin şi ca Mare Preot – Mijlocitor pentru lume. În ambele poziţii El are a face numai cu credincioşii. Această diferenţiere este de aceea aşa de importantă, căci din aceasta rezultă că mijlocirea Sa nu include în sine ispăşirea păcatelor noastre; căci dacă ispăşirea păcatelor nu ar fi avut loc, atunci noi nu am putea să fim credincioşi, nu am putea să fim copii ai lui Dumnezeu, sfinţi. Lucrarea Sa de Mijlocitor are mai degrabă scopul să vorbească Tatălui pentru noi, când noi ca credincioşi, ca copii ai lui Dumnezeu am păcătuit, pentru ca relaţia noastră cu El să fie păstrată în ordine şi părtăşia practică, care a fost întreruptă prin păcatul nostru, să fie refăcută.

Aceasta este tratat în scrierile apostolului Ioan. Aşa cum Pavel ne prezintă pe Hristos ca Mare Preot, atunci când el vorbeşte unui popor, care pe baza sângelui lui Isus a fost curăţit, sfinţit şi făcut desăvârşit, tot aşa Ioan, care mărturiseşte despre părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, ne prezintă pe Domnul nostru ca Mijlocitor. În primul capitol al primei lui scrisori ne învaţă, în ce relaţie stăm noi cu Dumnezeu. Noi nu numai am fost aduşi în prezenţa Domnului, ci totodată avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Noi avem o viaţă nouă; noi am devenit părtaşi naturii dumnezeieşti, şi urmarea acestui fapt este, că noi ne putem bucura de părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Această părtăşie este o relaţie aşa de intimă, de gingaşă, că ea este imediat întreruptă în momentul când noi am păcătuit. Tatăl nu poate avea părtăşie cu păcatul.

Fără îndoială Scriptura şi propria experienţă mărturisesc, că Dumnezeu poate să cureţe prin sângele lui Isus pe păcătosul vinovat şi să-l aducă în prezenţa Sa. Noi am fost chemaţi prin har şi printr-o singură jertfă am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Da, noi am devenit copii ai lui Dumnezeu; noi posedăm natura dumnezeiască; noi stăm într-o relaţie cu Dumnezeu, cum nu se poate mai intimă. Toate acestea rămân veşnic adevărate şi neschimbabile. Dar când este vorba de părtăşie în sens practic, atunci este cu totul altceva. O astfel de părtăşie poate fi întreruptă şi devine întreruptă, de îndată ce păcătuim. Este foarte important să păstrăm înaintea ochilor noştri această diferenţă, căci altfel siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu, încrederea sufletului nostru şi savurarea apropierii noastre de Dumnezeu devin puse la îndoială. Mulţi se îndoiesc de mântuirea lor şi de partea lor cu Hristos, deoarece după întoarcerea lor la Dumnezeu descoperă păcate la ei înşişi. Alţi încearcă să-şi liniştească conştiinţa prin gândul, că atâta timp cât suntem în trupul acesta şi în lumea aceasta, nu se poate umbla fără să nu păcătuim. Iar alţii tratează cu uşurătate păcatul şi nu se neliniştesc din pricina lui, deoarece se laudă cu iertarea şi curăţirea prin sângele lui Hristos.

Toţi aceştia se află pe căi rătăcite; Scriptura ne învaţă cu totul altceva în această privinţă. În ea nu este nici o urmă de nesiguranţă pentru credincios cu privire la partea lui în Hristos. Totul este foarte clar, sigur şi neschimbabil. Însă în ea nu se găseşte nici cea mai uşoară urmă de indiferenţă faţă de păcat. Din contra, noi am fost eliberaţi de păcat; noi am fost curăţiţi şi sfinţiţi, am fost aduşi la Dumnezeu; noi suntem în părtăşie cu El. Nu ar trebui noi să simţim cu tot sufletul dezgust faţă de păcat? Nu ar trebui noi să-l evităm şi să-l urâm? Cu toată certitudinea, da! Nici un creştin spiritual nu va gândi altfel. Darul nespus de mare al lui Dumnezeu constă tocmai în eliberarea noastră de păcat. Şi cum ar putea fi preţuit acest har şi în acelaşi timp să fi indiferent faţă de păcat! Nu, cu cât ne bucurăm mai mult de harul lui Dumnezeu şi cu cât suntem mai siguri de partea noastră cu Hristos şi de privilegiile noastre spirituale, cu atât mai mare va fi dezgustul nostru faţă de păcat. De aceea apostolul Ioan, când vrea să vorbească despre ispăşirea lui Dumnezeu – pentru cazul că noi am păcătuit -, spune mai întâi cuvintele: „Copiii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.”

Un creştin nu trebuie să păcătuiască. O, nu! El poate, dacă are o conştiinţă sensibilă, dacă nu se încrede în sine şi umblă în dependenţă de Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt să urască păcatul, să fugă de el şi să trăiască în dreptate (neprihănire) şi sfinţenie. Niciodată el nu se poate scuza, când şi-a dat acceptul pentru păcat. El a murit împreună cu Hristos faţă de păcat şi a fost scos de sub puterea păcatului. De aceea păcatul este totdeauna urmarea lipsei de vigilenţă. Aceasta este aşa de sigur, că apostolul, atunci când se ocupă cu păcatele credincioşilor, se vede determinat să vorbească despre acestea într-un mod deosebit şi remarcabil. Mai întâi el spune: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” Credincioşii sunt îndemnaţi, pe baza tuturor celor spuse în capitolul întâi, să nu păcătuiască. În umblarea lor zilnică să fie în totală opoziţie cu comportarea lor de odinioară.

Dar nu se mai poate păcătui? Nu se mai vede nici un păcat la un credincios? Vai, cu regret se vede! Dar dacă am păcătuit, ce să facem atunci? Nu este nici un ajutor, nici o ispăşire dumnezeiască? Ba da, Dumnezeu să fie glorificat pentru aceasta! „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept.” Să observăm înţelepciunea şi exactitatea expresiei folosite aici. Apostolul nu spune: „Dacă noi am păcătuit.” O, nu, aceasta el nu putea s-o spună. Atunci ar fi inclus toată familia lui Dumnezeu în afirmaţia sa şi prin aceasta ar fi creat impresia că în mod necesar (inevitabil) toţi ar trebui să păcătuiască. Dar Duhul lui Dumnezeu nicidecum nu consideră aceasta ca premisă. El spune clar: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” De aceea acum se spune: „dacă cineva a păcătuit”, dacă există cineva – un credincios – care a păcătuit, a ratat în umblarea sa, cu toate că a devenit părtaş unei vieţi noi şi a fost adus în părtăşie cu Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” Şi iarăşi felul de exprimare este remarcabil. În fond ar trebui să se spună, ori: „Dacă cineva a păcătuit, el are un Mijlocitor”, ori: „Dacă noi a păcătuit, avem (noi) un Mijlocitor”. Dar Duhul Sfânt nu se exprimă aşa, ci El spune cu exactitate divină: „Dacă cineva a păcătuit”, deoarece aici este vorba de o chestiune personală, care nu ar trebui să se întâmple. Şi El nu spune: „El are”, ci „(noi) avem un Mijlocitor la Tatăl”, deoarece Hristos este Mijlocitorul fiecărui credincios, şi nu numai al unuia sau al altuia. Dacă El ar fi spus: „El are”, aceasta ar fi creat impresia că păcatele noastre L-ar fi făcut pe Domnul să devină activ şi lucrarea lui de Mijlocitor ar începe după ce noi am păcătuit. Dar nicidecum nu este aşa. Hristos este nu numai permanent Mare Preot la Dumnezeu, ci El este permanent şi Mijlocitor la Tatăl. El este aşa acolo pentru toţi credincioşii, ca în fiecare moment să corespundă nevoilor care iau naştere prin păcătuirea unui credincios. Aşa se spune cu exactitate dumnezeiască prin cuvintele: „Dacă cineva a păcătuit – noi avem un Mijlocitor la Tatăl.”

Să cercetăm în ce constă lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos. În primul rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre faptul că apostolul nu spune: „Noi avem un mijlocitor la Dumnezeu”, ci „la Tatăl”. Aceasta ne arată că aici nu este vorba de justificare (îndreptăţire), ci de refacerea părtăşiei, care a fost întreruptă prin păcatul nostru. Toate păcatele noastre au fost îndepărtate din faţa lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Sângele este în locul Preasfânt, şi Marele Preot stă la dreapta lui Dumnezeu. Prin sânge noi am fost apropiaţi şi ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este nemodificabil. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Acum suntem copii şi Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi aceasta este nemodificabil. Nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea Sa. Deci cu toate că păcatul credinciosului în umblarea sa pe pământ nu-l poate alunga din apropierea lui Dumnezeu sau să rupă legătura făcută între Dumnezeu şi el, totuşi păcatul întrerupe savurarea părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Tatăl este un Tată sfânt; El nu poate avea părtăşie cu păcatul, şi copilul Lui, care a păcătuit, nu poate savura bucuria părtăşiei Lui. Cum va fi refăcută părtăşia cu Tatăl distrusă prin păcat? Prin lucrarea de Mijlocitor a lui Hristos.

Dar cum se execută această lucrare de Mijlocitor la Tatăl? Despre Isus se spun două lucruri: El este „Cel drept”. De aceea ochiul Tatălui se poate odihni cu bună plăcere asupra Lui. El a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu în toate. Mâncarea Lui era să facă voia Tatălui, toată viaţa Lui pe pământ, de la început şi până la sfârşit, a fost o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. De aceea când El vorbeşte Tatălui pentru fraţii Lui, care au păcătuit, şi îi reprezintă înaintea Lui, Tatăl Îl poate primi. Părerea că faptele bune ale lui Isus sunt socotite şi primite în locul faptelor noastre rele este cu totul falsă. Desigur Isus este Locţiitorul nostru; dar El a fost aceasta în judecata de pe cruce. Ca păcătos eu găsesc în Isus pe Locţiitorul meu, care a suferit şi a murit pentru păcatele mele, care a purtat în locul meu mânia lui Dumnezeu. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Aici este vorba de umblarea credinciosului, şi în această relaţie Isus nu este Locţiitorul meu, ci este Avocatul meu. Părerea reprobabilă, că El prin umblarea Lui bună ar fi Locţiitorul păcatelor mele ca credincios, distruge în totul sensibilitatea conştiinţei. Atunci ar fi tot una cum eu umblu şi trăiesc. Nu, Isus este Cel drept şi ca atare este Mijlocitorul meu la Tatăl; dar dreptatea (neprihănirea) Lui personală, oricât de minunată este ea înaintea lui Dumnezeu şi oricât de necesară este ea pentru ajutorul meu, în fond nu mi-ar putea ajuta la nimic. El trebuie să vorbească Tatălui despre mine, pentru ca părtăşia deranjată să fie refăcută, şi Tatăl Îl primeşte, deoarece El Îşi găseşte bucuria în El.

Însă Isus este nu numai Cel drept; El este şi „ispăşirea pentru păcatele noastre”. De aceea pot să urmeze şi cuvintele: „şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Sângele este înaintea scaunului de domnie; din acest motiv Evanghelia poate fi vestită nu numai iudeilor, ci întregii lumi. Tuturor li se poate striga, să primească mântuirea în Hristos. Însă pentru credincioşi este valabil, că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor, aşa că acestea au fost îndepărtate. Pe această bază Hristos poate fi Mijlocitorul nostru. El este nu numai „Cel drept”, aşa că Dumnezeu poate primi intervenţia Lui în favoarea mea, ci în afară de aceasta El este şi ispăşirea pentru păcatele noastre, aşa că El poate arăta Tatălui spre această ispăşire, spre sânge, şi în acest fel face posibil ca părtăşia întreruptă să fie refăcută.

Ce har radiază aici spre noi! Eu am păcătuit, şi – ceea ce face situaţia şi mai gravă – am păcătuit împotriva harului Său, deoarece nu am umblat vigilent şi smerit în rugăciune. Eu am dezonorat pe Dumnezeu, Tatăl meu bogat în dragoste. Şi ce spune Scriptura? Spune ea: „Dacă cineva a păcătuit, el şi-a pierdut binecuvântările”, sau: „el trebuie să meargă din nou la Mântuitorul, ca să primească viaţa veşnică?” Nu, ea nu spune nimic de felul acesta. Scriptura spune: „Dacă cineva a păcătuit, (noi) avem la Tatăl un Mijlocitor.” Ce nespus de minunat! Avem la Tatăl pe cineva, care tratează toată situaţia noastră, care, acolo unde noi nu putem face nimic, este activ pentru noi şi vorbeşte cu Tatăl despre fiecare caz. Şi El este demn de toată încrederea noastră. El ne-a iubit aşa de nespus de mult, că Şi-a dat viaţa pentru noi. Noi nu putem avea un Mijlocitor mai bun. Tu eşti cuprins de o mare întristare din cauza păcatului pe care l-ai înfăptuit, şi te condamni cu atât mai mult cu cât cunoşti dragostea Aceluia împotriva căruia ai păcătuit. Ce mângâiere a pregătit harul! Scriptura vorbeşte despre Unul, în care te încrezi pe deplin, căruia I-ai dăruit inima, care cunoaşte toată istoria ta, starea sufletului tău, gândirea inimii tale – şi El te va ajuta, într-adevăr spre smerirea ta, dar spre onoarea lui Dumnezeu. El vorbeşte cu Tatăl despre tine, despre păcatele tale, despre cazul tău, pentru ca părtăşia întreruptă să fie refăcută.

Şi acest har al Domnului Isus nu este – să reţinem cu toată seriozitatea – rodul căinţei noastre sau al mărturisirii noastre; o, nu; el este, dacă am voie să mă exprim aşa, rodul inimii Lui iubitoare. Gândul (ideea) că întoarcerea la Dumnezeu şi reabilitarea sufletului este un răspuns la rugăciune sau urmarea mărturisirii păcatului şi al căinţei de răul făcut, este o mare rătăcire. Scriptura ne învaţă cu totul altfel. În ea Dumnezeu ocupă în toate locul întâi. Este Dumnezeu, Cel care începe lucrarea bună în om, când acesta se află departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu în lume şi omul nici măcar nu se gândeşte să-L caute, şi este Dumnezeu Cel care face începutul revenirii credinciosului în părtăşia Sa, atunci când acesta s-a abătut de la El. Aceasta este har.

„Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” Aşa vorbeşte Duhul Sfânt; El nu spune, aşa cum îşi doresc oamenii: „Noi vom avea un Mijlocitor, dacă ne mărturisim păcatele şi ne căim.” Cu toate că Petru a plâns cu amar după ce a căzut, lacrimile lui nu au pus în mişcare lucrarea de Mijlocitor. Mai degrabă lacrimile căinţei lui au fost urmarea rugăciunii lui Isus în favoarea lui. Înainte să aibă loc căderea ucenicului, Domnul i-a spus: „Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” Lucrarea de Mijlocitor a lui Isus îl duce pe credincios la căinţă, la mărturisire şi la reîntoarcerea în părtăşia cu Tatăl. Vedem de la început şi până la sfârşit, la fiecare pas pe drumul vieţii, nimic altceva decât numai harul lui Dumnezeu. Toate îşi au originea în har. Lauda omului este total şi pentru totdeauna exclusă.

Aceasta ne conduce la un alt punct de vedere. Hristos este Mijlocitorul nostru la Tatăl, şi urmarea acestei lucrări de Mijlocitor este lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet şi readucerea sufletului în părtăşia lui Dumnezeu. Căci nu numai Tatăl simte, că copilul Său a păcătuit, ci şi eu însumi mă judec. În felul acesta intervenţia lui Isus în favoarea mea devine eficientă în practică. El vorbeşte Tatălui pentru mine, şi El lucrează în inima mea. El loveşte rana, mă face prin Duhul Sfânt să simt păcatul meu şi să mărturisesc şi în felul acesta mă conduce înapoi în părtăşia cu Tatăl. Cum are loc aceasta ne este prezentat precis şi minunat în evanghelii printr-o acţiune simbolică a Domnului Isus în reabilitarea ucenicului căzut.

 În evanghelia după Ioan capitolul 13 citim: „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Ce mângâiere pentru noi! El ne iubeşte până la capăt. Când El părăseşte lumea aceasta, aceasta are loc numai pentru a fi activ pentru ai Săi în alt fel. Pe de o parte vedem pe diavol în toată şiretenia şi răutatea lui faţă de Domnul; el a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul să trădeze pe Domnul Isus. Pe de altă parte vedem pe Fiul lui Dumnezeu în toată plinătatea dragostei Sale divine faţă de ai Săi. El Se reîntoarce la Dumnezeu nu numai în toată curăţia şi maiestatea, cu care El a plecat de la Tatăl, ci şi cu slava pe care Tatăl I-a dat-o acum. „Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la cină, Şi-a pus deoparte hainele, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.” El era încă Slujitorul. Omul se înalţă şi vrea să dea impresia că el ar fi ceva în lume; Dumnezeu Se smereşte, devine Om, da, un Rob, ca să ne elibereze de eul propriu şi de diavol. Aşa a fost şi a lucrat Isus, atunci când El a umblat aici pe pământ; şi tot aşa acţionează El acum, da, aşa va proceda până la sfârşit, până când noi toţi vom fi la El în slavă.

Domnul Isus Se aşează în evanghelia după Ioan, şi anume de la începutul capitolului al treisprezecelea şi până la sfârşitul capitolului al şaptesprezecelea, în Duhul în timpul după învierea Sa dintre morţi. El vorbeşte ucenicilor, ca şi cum lucrarea de mântuire şi de împăcare ar fi fost deja făcută şi ca şi cum El ar fi în momentul să Se întoarcă la Tatăl. „Isus, ştiind că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl …”. Aşa începe capitolul al treisprezecelea, şi în rugăciunea Lui adresată Tatălui, El spune: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac …Eu nu mai sunt în lume … Eu vin la Tine.” Aceasta caracterizează fundamentul pe care El S-a pus, atunci când a rostit aceste cuvinte, şi aceasta arată clar că ceea ce El spune aici şi face se referă la timpul plecării Lui la Tatăl. Acţiunea simbolică a lui Isus, spălarea picioarelor ucenicilor, ne prezintă o activitate pe care El o va face permanent după ce El va fi intrat glorie. „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea.” Dacă spălarea picioarelor ar fi fost numai o dovadă a smeriri şi dragostei lui Isus, atunci El nu trebuia să spună cuvintele acestea, căci ucenicii puteau înţelege foarte bine aceasta. Dar era o acţiune simbolică al cărei înţeles spiritual are cea mai mare valoare pentru noi. Spălarea picioarelor este un tablou al curăţirii sufletelor credincioase prin Cuvântul lui Dumnezeu.

„Dacă nu te spăl Eu”, a spus Domnul Isus la refuzul lui Petru, „nu ai parte cu Mine.” El nu spune „de mine”. Petru era un ucenic al lui Isus; el era legat cu Isus şi avea parte de Hristos. Dar Domnul Isus Se reîntoarce acum în cer, înapoi în slavă, şi El vrea să lase pe ai Săi să aibă parte de această slavă, şi anume deja acum, în timp ce ei umblă încă pe pământ, prin credinţă, şi apoi, când El va veni, prin vedere. Însă este imposibil să putem avea parte de toate binecuvântările cereşti, de savurarea părtăşiei cu Tatăl, dacă noi ne-am murdărit, şi de aceea El trebuie să ne spele mereu picioarele. „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” Cuvinte severe! Dacă le-am înţelege cum se cuvine, atunci n-am fi uşuratici faţă de păcat, dar nici uşuratici faţă de curăţirea noastră de păcat.

Această curăţire de păcat este o curăţire prin apă şi nu prin sânge. Prin sângele lui Hristos păcatele noastre au fost şterse din cartea lui Dumnezeu şi au fost îndepărtate dinaintea feţei Lui. Hristos a dus sângele Său înaintea lui Dumnezeu în Locul Preasfânt în cer şi prin aceasta a ispăşit păcatele poporului. Aceasta a avut loc o dată pentru totdeauna. El a făcut o mântuire veşnică, şi toţi, care cred, sunt în veşnicie desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu.

Dar este şi o curăţire prin apă – o curăţire a corpului întreg şi o curăţire a picioarelor. Nu numai păcatele noastre trebuie anulate, ci şi sufletele noastre trebuie curăţite. Aceasta are loc la începutul drumului nostru de creştini. „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi prin ce are loc aceasta? „Prin spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5.26). Cuvântul Lui Dumnezeu aplicat prin Duhul Sfânt la conştiinţele noastre aduce sufletul la cunoaşterea păcatului şi lucrează în el căinţă de păcat, aşa că el se îndreaptă spre Dumnezeu mărturisind vina şi el părăseşte cărarea păcatului. Fiecare credincios cunoaşte aceasta din experienţă. Această curăţire sau punere de o parte are loc prin curăţirea trupului întreg cu apă. Fiii lui Aaron au fost în întregime curăţiţi cu apă la începutul slujbei lor preoţeşti şi după aceea erau cu totul curaţi, aşa că această curăţire niciodată nu mai trebuia reluată. Referindu-Se la aceasta Isus spune lui Petru: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi.”

 Dar cu toate că fiii lui Aaron au fost o dată spălaţi în întregime şi o astfel de curăţire niciodată nu s-a repetat, ei trebuiau totuşi de fiecare dată când au fost în tabără să-şi spele mâinile şi picioarele. Domnul spune într-adevăr lui Petru: „Cine are tot trupul spălat este cu totul curat”, dar îi spune şi: „El are nevoie să-şi spele picioarele”, şi: „Dacă nu te spăl Eu, nu ai parte cu Mine.” Cu toate că la întoarcerea la Dumnezeu sufletul s-a îndepărtat de păcat şi s-a îndreptat spre Dumnezeu, totuşi la fiecare murdărire printr-un păcat el trebuie să se îndepărteze de acest păcat; el trebuie să ajungă să se căiască şi să mărturisească, şi aşa să revină în părtăşia cu Tatăl, care a fost deranjată prin păcat.

Această spălare a picioarelor credincioşilor este un rod al lucrării de Mijlocitor a lui Isus la Tatăl. După ce răscumpărarea a fost înfăptuită, Domnul S-a înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Acolo El este Marele Preot la Dumnezeu şi Mijlocitor la Tatăl. De acolo El a trimis Duhul Sfânt pe pământ în inima credincioşilor, şi Acesta lucrează corespunzător lucrării de Mijlocitor a lui Isus, prin Cuvânt în sufletele noastre. Duhul Sfânt ne pune în lumina Cuvântului şi prin aceasta ne face să recunoaştem şi să simţim ce este păcatul şi ce nu este în concordanţă cu sfinţenia lui Dumnezeu şi cu chemarea noastră ca copii ai lui Dumnezeu. El ne face să cunoaştem păcatul nostru şi să ne căim, deci practic ne duce înapoi în părtăşia cu Tatăl. Atâta timp cât nu ai mărturisit păcatul, nu este nici o savurare a părtăşiei cu Dumnezeu, nici o fericire în prezenţa Sa; nu te simţi la locul potrivit în prezenţa Sa. Dar de îndată ce a avut loc cu adevărat judecata de sine şi te-ai îndepărtat de păcat, te simţi din nou fericit în prezenţa Tatălui şi savurezi din nou dragostea şi bunătatea Sa.

Ce har! Isus Se roagă pentru noi în cer, ca noi să nu fim alungaţi din părtăşia cu Tatăl, şi ca răspuns la rugămintea Sa Duhul Sfânt lucrează prin Cuvânt în noi, pentru ca sufletele noastre să se poată bucura iarăşi practic de savurarea acestei părtăşii.

Cum are loc aceasta ne arată istorisirea reabilitării lui Petru. Cât de serios a atenţionat Domnul pe ucenicul Său, înainte ca acesta să cadă! Şi cât de eronată se dovedeşte părerea că trebuie să păcătuieşti ca să te cunoşti pe tine însuţi. Dacă Petru ar fi crezut atenţionarea Domnului şi dacă s-ar fi temut de pericolul în care era, cu siguranţă nu ar fi căzut atât de adânc. Din păcate a fost plin de încredere de sine şi nu a luat în seamă cuvintele Domnului şi în propria putere a păşit pe locul periculos. Aşa este totdeauna. Urechea noastră nu este niciodată mai surdă ca atunci când nu vrem să auzim.

Dar ce face Domnul? „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” Acestea erau cuvintele Domnului înainte de cădere, şi cu siguranţă ele nu au fost rezultatul căinţei ucenicului sărman. Isus, Mijlocitorul alor Săi la Tatăl, era la lucru, şi tot ce s-a petrecut după aceea a fost un răspuns la rugăciunea lui Isus în favoarea lui Petru. Când Petru s-a lepădat pentru a treia oară cu jurământ şi blestem de Domnul său, Isus S-a întors şi l-a privit. Ce moment pentru ucenic! Ce har din partea Învăţătorului! „Şi Petru şi-a adus aminte de Cuvântul Domnului, cum îi zisese: ‚Înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.’” Aceasta este spălarea cu apă prin Cuvânt. Cuvintele lui Isus au străpuns cu toată puterea şi severitatea în sufletul ucenicului căzut. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri.” Şi care a fost urmarea? Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Privirea lui Isus i-a adus aminte de cuvintele lui Isus, şi acestea l-au determinat să se căiască sincer.

Însă aceasta nu era de ajuns. Nu, sufletul lui Petru trebuia readus înapoi în părtăşia cu Isus şi relaţia de lucru a ucenicului decăzut trebuia restabilită. Şi cum procedează Domnul? După învierea Sa El Se arată mai întâi lui Petru şi poartă o discuţie deosebită cu el. Ucenicul plin de remuşcări este căutat de Domnul înviat şi primeşte asigurarea dragostei Lui neschimbătoare. Însă Petru nu era numai un credincios, ci şi un slujitor al Evangheliei, şi de aceea el trebuia să fie readus nu numai în părtăşia cu Domnul, ci el trebuia reabilitat şi ca slujitor. Aceasta a avut loc la Marea Tiberiadei. Acolo Domnul, după ce a dat pe faţă rădăcina răului, încrederea de sine, a încredinţat ucenicului decăzut dar reabilitat protecţia oilor Sale şi a mieilor Lui. În felul acesta s-a împlinit făgăduinţa lui Isus: „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce  să întăreşti pe fraţii tăi.” Domnul nu face lucrări pe jumătate. Când El reabilitează pe unul dintre ai Săi, o face în măsură deplină.

O, Domn bogat în har! Ce nespus de mare este dragostea Ta, cât de neschimbabilă este credincioşia Ta! Ce minunat şti Tu să-Ţi atingi scopul şi să glorifici Numele Tău! Ajută-ne să ascultăm de glasul Tău şi să fim atenţi la căile Tale!


Traducere de la: Die Sachwalterschaft Christi

Titlul original: „Die Sachwalterschaft Christi“
din Botschafter des Heils in Christo, 1876, pag. 124–145

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).