Slava morală a Domnului Isus (4)
În felul cum mustră pe oameni

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Text călăuzitor: Matei 8;11;20 şi altele

Cu o desăvârşire măreaţă Domnul Isus a făcut diferenţă, când a răspuns oamenilor, între oamenii cu care avea a face. Când de exemplu Se preocupa cu suferinţa din afara cercului în care El Se afla în mod normal, dacă am voie să mă exprim astfel, vedem o gingăşie demnă de toată admiraţia unită cu puterea de a vindeca. Dar dacă este vorba de problemele ucenicilor, găsim atât mustrarea credincioasă cât şi tandrețea. Aşa este de exemplu în evanghelia după Matei capitolul 8:

Matei 8.2,3: Şi iată, un lepros s-a apropiat de El. I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.” Isus a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţit de lepra lui.

Matei 8.23-26: Isus S-a urcat într-o corabie şi ucenicii Lui au mers după El. Şi iată, s-a stârnit pe mare o furtună atât de puternică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit, zicând: „Doamne, scapă-ne, pierim!” El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare.

Leprosul de aici era un străin. El vine cu suferinţa lui la Isus şi este imediat vindecat. În acelaşi capitol şi ucenicii se adresează Lui în necazul lor în timpul furtunii. Dar o dată cu ajutorul primesc şi o observaţie: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?”, le zice El. Şi totuşi şi leprosul a avut o credinţă tot aşa de mică ca şi ucenicii. Căci dacă aceştia strigă: „Doamne, scapă-ne, pierim!”, acela zice: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.” Dar ucenicii au fost mustraţi, leprosul nu, căci cele două cazuri au fost diferite între ele. Într-un caz era vorba numai de suferinţă, în celălalt caz pe lângă suferinţă era şi problema sufletului. Drept urmare Domnul a răspuns leprosului cu o dragoste neamestecată, în timp ce cu privire la ucenici El a legat credincioşia cu gingăşia. Relaţiile diferite faţă de El (ca ucenic sau ca străin) explică felul diferit al felului de a acţiona al Domnului şi ne arată cu ce desăvârşire diferenţia El lucrurile, care într-adevăr au o asemănare mare între ele, dar totuşi nu sunt identice.

Dar să privim mai îndeaproape această desăvârşire a Domnului. Cu toate că El mustră, totuşi El nu permite ca ceilalţi să facă aceasta în mod uşuratic. Ceva asemănător găsim şi în zilele anterioare. În timp ce Dumnezeu Însuşi smereşte pe robul Său Moise, El nu permite ca Maria şi Aaron să-i facă reproşuri (Numeri capitolele 11;12). Şi în timp ce Israel a fost deseori pedepsit de Dumnezeu cu mâna Sa în pustiu, Dumnezeu a apărut permanent în prezenţa lui Balaam şi a celorlalţi împotrivitori ca Unul care n-a văzut nici o nedreptate în Israel şi nu a permis ca vreo vrăjitorie să aibă biruinţa asupra poporului.

Tot aşa de potrivit şi frumos acţionează Isus, când cei zece ucenici nemulţumiţi murmură împotriva celor doi însoţitori ai lor.

Matei 20.20-28: Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, făcându-I o cerere. Şi El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta.” … Cei zece, când au auzit, s-au indignat foarte tare pe cei doi fraţi. Dar Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că mai-marii popoarelor domnesc peste ele şi cei mari le conduc cu autoritate. Între voi să nu fie aşa, ci oricare va voi să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru, după cum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”

Şi comportarea Lui faţă de Ioan Botezătorul este marcată de această slavă morală:

Matei 11.2-11: Şi Ioan, auzind din închisoare despre lucrările lui Hristos, a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” Isus a răspuns şi le-a zis: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii sunt înviaţi şi săracilor li se predică Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Pe când se duceau ei, Isus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? … Un proroc? Da, vă spun, mai mult decât un proroc; el este acela despre care este scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care îţi va pregăti calea înaintea Ta.” Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.”

Cu toate că El, în ascuns, i-a adresat un cuvânt de atenţionare şi mustrare (un cuvânt care putea fi înţeles numai de conştiinţa lui Ioan), El S-a adresat mulţimii exclusiv cu expresii de cea mai înaltă considerare şi mulţumire faţă de Ioan.

Sunt multe alte exemple despre acest har care a diferenţiat lucrurile care erau diferite între ele. Chiar şi în felul Lui de comportare faţă de ucenicii Săi a venit un moment când credincioşia nu mai putea fi pe prim plan, ci numai dragostea trebuia să se reverse; mă refer la ora despărţirii (Ioan capitolele 14 – 16). Atunci era prea târziu „să fi credincios”; momentul nu mai permitea aceasta. În această oră era vorba numai de „inimă”; educarea sufletului trebuia de data aceasta să nu mai fie luată în seamă. Desigur Domnul descopere ucenicilor Săi taine noi referitoare la relaţiile lor cele mai intime şi familiare dintre ei şi Tatăl. Dar în cuvintele Lui nu se găseşte nimic asemănător unei mustrări. Acum El nu spune „puţin credinciosule!”, sau „Şi voi sunteţi tot fără pricepere?”

Ioan 14.8,9: „Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Isus i-a zis: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: „Arată-ne pe Tatăl”?

Sigurul cuvânt, care ar putea probabil să sune ca o mustrare, serveşte să facă pe ucenici să recunoască o rană, pe care inima Lui a suferit-o, pentru ca astfel ei să înţeleagă pe deplin dragostea Sa pentru ei. Aceasta era deci sfinţenia durerii orei de despărţire în gândurile şi sentimentele desăvârşite ale inimii lui Isus. Şi chiar şi noi simţim în măsura noastră mică cel puţin atât de mult, că suntem capabili să putem onora şi admira expresia deplină a acesteia în Isus. „Îmbrăţişarea îşi are timpul ei”, spune eclesiastul, „şi depărtarea de îmbrăţişări timpul ei”. Aceasta este o rânduială în cartea legii dragostei, şi Isus a respectat-o.

Isus nu S-a lăsat niciodată înduplecat la blândeţe, dacă împrejurările necesitau credincioşie, cu toate că în multe situaţii a trecut pe lângă ele fără să le ia în seamă, pe când sensibilitatea omenească s-ar fi necăjit şi potrivit cu sentimentul moral al omului cu adevărat ai fi fost condus să te superi. El nu a vrut să câştige pe ucenicii Lui printr-o natură demnă de a fi iubită. Aceasta ar fi fost prea sărăcăcios. Atât „mierea” (demnitatea omenească de a iubi) cât şi „aluatul” (acţiunea răului) erau excluse din jertfa de foc a Domnului. Jertfa de mâncare nu avea voie să aibă nimic din acestea:

Levitic 2.11: Nici unul din darurile de mâncare pe care le veţi aduce Domnului să nu fie făcut cu aluat; căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfă mistuită de foc pentru Domnul.

Şi tot aşa şi în Isus, adevărata jertfă de mâncare, nu s-a văzut nimic din acestea două. Nu era o demnitate pur omenească, naturală, de iubire, pe care ucenicii au întâmpinat-o în Învăţătorul lor. La El nu era acea amabilitate care permanent năzuieşte să ghicească gustul altora şi să-l satisfacă. El nu a încercat să Se facă plăcut, şi cu toate acestea El a atras inimile spre sine cu cea mai mare intimitate; şi aceasta este putere. Totdeauna este o dovadă de putere morală, dacă se obţine încrederea cuiva, fără să cauţi s-o obţii; căci în acest caz inima a recunoscut existenţa reală a dragostei. „Noi toţi ştim”, spune un alt scriitor, „să diferenţiem sentimentele adevărate de simpla atenţie şi amabilitate; una poate fi prezentă într-o măsură mare, fără ca din cealaltă să nu se găsească nici o urmă. Unii s-ar putea gândi, că pot câştiga încrederea altora prin atenţie; însă noi ştim foarte bine, că numai dragostea este în stare să facă aceasta.”

Cât de adevărat este aceasta! O atenţie exterioară este miere; şi cât de mult material de genul acesta se găseşte printre noi! Probabil că nu năzuim după nimic mai superior, decât numai să măturăm aluatul şi să umplem golul cu miere, şi gândim cu plăcere că atunci totul este în ordine. Dacă suntem numai amabili în relaţii şi, în timp ce vrem să fim pe placul altora şi facem totul ca să trăim cu oricine în armonie, ne luăm locul cuvenit pe terenul bine orânduit şi fără greutăţi al societăţii omeneşti, atunci vom fi mulţumiţi cu noi înşine, şi ceilalţi n-au nimic de reproşat la noi. Dar înseamnă aceasta că slujeşti lui Dumnezeu? Este aceasta o jertfă de mâncare? Credem noi cu adevărat că aceasta era o parte a slăvii morale a Omului desăvârşit? Cu certitudine nu! Probabil unii cred că nimic nu ar fi mai bine potrivit decât să se obţină acel ţel înalt. Dar cu toate acestea rămâne una din tainele Locului Preasfânt, că nu era voie să se folosească miere, ca să se dea jertfei un miros plăcut.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (4)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)

Mai multe articole despre locul din Biblie Matei 8 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen