Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1

Charles Henry Mackintosh

© CSV, Online începând de la: 05.04.2019, Actualizat: 05.04.2019

Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”

Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).

Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).

Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).

Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).

Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12; Luca 1.32; Efeseni 4.9; Ioan 1.18; Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!

Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!

Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?


Tradus de la: Das Kreuz gewinnt unser Herz

Titlul original: „Das Kreuz gewinnt unser Herz“
din Ermunterung und Ermahnung, 1991, pag. 226–229.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).