Voi, cei care treceţi pe lângă
… oamenii de pe Golgota

Rainer Imming

© SoundWotds, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 26; 27; Luca 23; Marcu 14; 15; Ioan 19

Introducere

Evenimentul, despre care este vorba, este cunoscut celor mai mulţi oameni, cel puţin din auzite. Şi Persoana, care stă în centru, este de asemenea cunoscută: Isus, care a fost răstignit cu aproximativ 2000 de ani în urmă înaintea porţilor Ierusalimului.

Locul, numit „Locul căpăţânii” (Golgota), probabil nu era pentru prima dată scena unui astfel de eveniment. În timpul acela au fost nenumăraţi oameni executaţi în felul acesta sau asemănător din cele mai diferite motive. Însă nici un alt proces şi nici o altă sentinţă după aceea până astăzi nu a făcut atâta senzaţie cum a făcut răstignirea lui Isus. - De ce de fapt?

Deja atunci au fost atraşi cei mai diferiţi oameni în vâltoarea acestor evenimente. Ce fel de oameni erau aceia, care atunci erau martori oculari sau chiar implicaţi în condamnarea şi executarea lui Isus? Ce atitudine aveau ei faţă de cele petrecute? S-ar putea ca noi astăzi să ne regăsim în ei? În cele ce urmează este vorba de oamenii de pe Golgota.

Scenele următoare se bazează pe descrierile pe care ni le fac relatările despre viaţa lui Isus în evanghelii; evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Trecătorii

De fapt toate acestea nu-i interesa în mod deosebit. Erau lucruri mai importante şi mai frumoase în viaţă. Şi pe când tocmai se preocupau cu acestea au ajuns - întâmplător? - tocmai pe drumul care ducea în Ierusalim, pe care începând înainte de masă stăteau trei cruci: Isus la mijloc, la stânga şi la dreapta Lui câte un criminal. De jur împrejur o mulţime de oameni şi de soldaţi.

Pe Cel din mijloc Îl cunoşteau în treacăt: acest Isus din Nazaret – fanatic, lăudăros, unul care strică cheful celorlalţi, măscărici, …? În orice caz Unul care nu merită să fie băgat mult timp în seamă. Aşa L-au considerat ei până acum. Şi această privelişte nenorocită, cum El atârna pe cruce jumătate gol, îi îndreptăţea definitiv: „Uitaţi de E!”

Mai mult decât numai câteva cuvinte de batjocură răutăcioasă au rostit în trecere. Şi de ce să-L compătimeşti, căci El Însuşi este vinovat de toate. „Trăieşte şi lasă pe alţii să trăiască”, era motoul lor. De ce S-a amestecat El în toate care nu-L privesc? Dacă ar fi trăit o viaţă cât de cât „cumsecade”, aşa ca ei, fără să se certe cu nimeni - toţi ar fi avut liniştea lor!

În orice caz viaţa lor trebuie să-şi urmeze cursul ei normal de până acum. „Fă ce este drept şi nu te teme de nimeni” - şi vai de omul care îndrăzneşte să privească mai îndeaproape faţada acestei burghezii serioase. Nicidecum să nu reflectezi, dacă lucrurile lor importante sunt cu adevărat aşa de importante, dacă lucrurile lor frumoase sunt cu adevărat aşa de frumoase.

Oameni superficiali, care nu pricep că viaţa este mai mult decât arta, că în împrejurările prezente să facă ce este mai bine din ele. Care sunt orbi să vadă că fiecare zi poate avea mai mult conţinut decât lucrul şi încetarea zilei de lucru, decât a cumpăra şi a vinde, decât a vedea şi a fi văzut şi pe lângă aceasta o anumită doză de „aventură” şi distracţie în vacanţă sau în concediu. Nici un timp pentru Acela care vrea să dea vieţii lor sens adevărat şi pe care ei Îl văd numai ca pe unul care le tulbură pacea pe cărarea străbătută de ei.

Batjocorind au trecut pe lângă cruce - Isus nu avea nici o importanţă pentru ei. Dacă ei nu se vor întoarce cândva acolo, atunci sau rătăcit cu preţul sufletului lor.

Simon din Cirene

El voia de fapt numai să treacă „pe alături” - însă nu ca să batjocorească. Căci nu acesta era felul lui. El venea de la câmp – muncă onorabilă! – şi voia să meargă acasă, la soţie şi copii.

Nu voia deloc să aibă a face cu revoltă şi lucruri de felul acesta. Să treacă pe neobservate şi să nu fie atras în toate aceste chestiuni cu Isus. Puţină religie este în ordine – dar nicidecum „fanatism”. În cele din urmă şi-a încheiat lucrul aşa cum se cuvine, la timp, înainte de începutul zilelor de sărbătoare.

Aşa s-a gândit el. Însă apoi s-a petrecut cu totul altfel. Deodată l-a prins şeful plutonului de execuţie şi i-a poruncit: „Du crucea Acestuia!” Nu mai era nici o scăpare. Acum trebuia să participe la această procesiune macabră, şi pe lângă aceasta în toiul ei! La câţiva paşi înaintea lui mergea Isus, Cel pentru care era destinată această cruce. Simon a trebuit să privească cu ochii lui toate acestea.

Trecuse viaţa tihnită a bărbatului care nu voia să fie nici pentru, şi nici împotriva lui Isus. Ei, vrăjmaşii lui Isus, l-au târât de partea lor: el a devenit ajutorul executant al acelora care L-au omorât pe Isus.

Nimeni nu poate rămâne toată viaţa neutral faţă de Isus. Va veni cândva ceasul, când va trebui să dăm cărţile pe faţă. Cânt probabil vom sta în mijlocul acelora care insultă, râd, batjocoresc, … pe Isus – Ne lăsăm atraşi fără împotrivire de partea lor?

Noi nu vom putea spune, nu am ştiut nimic despre aceasta. Simon a privit tot ce se petrecea. După aceea el nu va mai fi acelaşi. Ori va fi un ajutor al acelora care vor să-L lichideze pe Isus din lumea aceasta, ori …

Fiii lui Simon au fost mai târziu nominal cunoscuţi primilor creştini. Cum s-o fi decis Simon? Cum ne decidem noi?

Mulţimea poporului

Mulţimea de oameni, în care Simon din Cirene a fost implicat fără voia lui, era o învălmăşeală în clocot. Înghesuială şi unele lovituri date celor condamnaţi, strigăte de batjocură ieşite din gura unora şi ţipete în comun: „Răstigneşte-L!” Aşa au ieşit din cetate în drum spre Golgota. –Nu puţini dintre ei au fost probabil alături, când cu aproximativ o săptămână în urmă Isus a intrat în Ierusalim. Atunci mulţimea poporului era foarte entuziasmată, L-au onorat ca pe un Împărat şi jubilau de bucurie: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” – Astăzi nici un cuvânt de felul acesta.

S-a petrecut ceva în săptămâna aceasta, prin care Isus a pierdut simpatia mulţimii poporului? Nicidecum, dar începând dis-de-dimineaţă vrăjmaşii Lui, conducătorii religioşi, au adus oameni în popor care mereu strigau numai un lucru: „El este un criminal! El trebuie să moară!”  Şi dacă mulţi spun aceasta deseori şi tare, atunci ceva trebuie să fie adevărat. Şi astfel ei au strigat împreună: „Răstigneşte-L!”

Dacă ar fi fost întrebaţi, de ce ei strigă astăzi aşa şi săptămâna trecută au strigat exact contrariul – probabil că nu ar fi avut un răspuns corect. Ei gândeau astăzi aşa, pentru că pur şi simplu gândeau aşa, ei mergeau astăzi împreună cu alţii, pentru că alergau împreună cu ei, ei strigau, ce strigau toţi.

În toate timpurile demagogi fără conştiinţă au ştiut să folosească abuziv în interesele lor spiritul de acomodare al omului în mulţime. Până în timpurile noastre: „Vreţi războiul total?” – „Da! Da! Da! …!

Ne formăm noi propria părere sau permitem să ne-o prescrie cei care generează păreri? Oamenii din mulţime au gândit astăzi într-un fel despre Isus, şi mâine în alt fel. Da, au gândit ei cu adevărat despre El? Vor ei într-adevăr să facă efortul acesta? Cu adevărat L-a cunoscut numai acela care a avut curajul să se desprindă din această mulţime şi să-L întâmpine personal.

Conducătorii religioşi

În acest vălmăşag de oameni, care mergeau şuvoaie la locul de execuţie, erau şi unii care rareori erau văzuţi în această societate. Care altfel aveau grijă să aibă o distanţă suficientă de poporul de rând: conducătorii religioşi ai poporului, marii preoţi şi mai marii poporului. Ei puteau fi bine recunoscuţi după hainele lor şi comportarea lor specifică, care îi trăda ca „spirituali”.

Dar astăzi au uitat puţin obişnuita lor reţinere nobilă. Ei erau în sfârşit la ţelul planurilor lor îndelung plăsmuite: Isus va fi înlăturat public ca răufăcător! Ei nu voiau să piardă spectacolul.

De la început au fost sceptici faţă de acest Fiu al tâmplarului, faţă de acest autonumit predicator ambulant cu ceata lui de adepţi neinstruiţi alcătuită din pescari şi alţi oameni asemenea lor: Ce putea veni bun de la unul ca acesta?

Şi precauţia lor era justificată; Omul a dat totul peste cap! Evlavia lor jucată perfect El a denumit-o făţărnicie, predicile şi rugăciunile lor formulate frumos le-a denumit mincinoase şi fără valoare, strângerea de bani, pe care o făceau, a denumit-o exploatare a săracilor. – Şi poporul de rând L-a aplaudat! El a îndrăznit chiar să afirme că adunătura cunoscută a cetăţii, cum ar fi înşelătorii la impozit, curvele şi cerşetorii, care ştiau de vina lor, era mai aproape de Dumnezeu decât ei cu religiozitatea lor. Şi viaţa Lui toată era o acuzare a fandoselii lor evlavioase.

Cu cât influenţa Lui a devenit mai mare în popor, cu atât mai mult vedeau spulberându-li-se speranţele: prestigiul lor, posturile lor avantajoase, puterea lor ca presupuşi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Mânia lor nu cunoştea limite. Invidia şi gelozia au crescut până la ura cea mai aprigă.

Luarea în captivitate a lui Isus în ultima noapte nu era prima încercare de lichidare a Lui. De fapt ar fi trebuit să aibă loc fără senzaţie, în linişte, dar într-un fel sau altul nu a reuşit. Tot aşa cum procesul rapid din zorii dimineţii era o farsă de netăgăduit. Dar ce contează? Cu toate acestea ei L-au condamnat şi au exercitat execuţia capitală prin romani. În seara aceasta va fi în sfârşit mort, va amuţi pentru totdeauna. Şi după cum era cunoscut se apropiau Paştele, sărbătoarea religioasă cea mai importantă a iudeilor. La această ocazie ei ca preoţi trebuiau să stea iarăşi în demnitatea lor ca bărbaţi. În sfârşit iarăşi nederanjaţi; nu mai era nimeni care să atace pretenţia lor de mijlocitori între Dumnezeu şi oameni …

Ei, membrii elitei religioase, erau vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai lui Isus, supraveghetorii propriu-zişi care zoreau răstignirea Lui. Invidia şi gelozia, îndreptăţirea de sine şi vanitatea pusese stăpânire deplină pe ei. Religia era pentru ei cât vezi cu ochii numai un mijloc pentru a-şi atinge scopul şi în această religie a lor, făcută de ei, nu era loc pentru Isus. – Şi cât loc este în credinţa noastră pentru El?

Împăratul Irod

Şi el făcea parte din elita poporului, căci el era tolerat de romani ca împărat peste o parte a împărăţiei lui Israel din timpul acela. În multe privinţe el era numai o marionetă şi în procesul împotriva lui Isus nu a jucat nici un rol important. Însă aceasta nu l-a împiedicat să-şi facă viaţa o sărbătoare zgomotoasă. Banii nu jucau nici un rol, el nu cunoştea limite morale: este permis tot ce place, acesta era moto-ul lui.

Nu se gândea să ia în serios şi să accepte pe acest Isus ca Împărat şi Domn. De aceea el nu a împărtăşit nici gelozia fariseilor; ideile lor religioase şi ale celorlalţi oameni erau pentru el, omul de viaţă cu multă experienţă, oricum prea rigide. El voia să cunoască pe Isus numai ca alternativă originală a programului său zilnic normal: ca să spun aşa, un făcător de minuni ca interludiu la show. – Cât de mulţi oameni ai societăţii noastre luxuriante din Europa centrală gândesc asemănător: în căutarea după distracţii mereu noi şi un fior religios este deosebit de bine venit: bărbatul medic din Africa, preotul voodoo[1] din Caribic sau chiar şi Isus.

Când Isus a fost luat captiv a venit în sfârşit această şansă pentru Irod. Pilat Îl trimite la el. Dar a fost numai o întâlnire de scurtă durată: dorinţa de distracţie a lui Irod nu a fost satisfăcută, căci Isus a tăcut statornic. A făcut haz pe socoteala Lui şi L-a trimis înapoi la Pilat.

Oamenii râd de Isus şi El tace. Ei nu văd că această tăcere este deja judecata lor, că râsul lor, cu care ei alungă pe Isus, este râsul găunos al oamenilor care se află tocmai pe drumul care duce drept în depărtarea veşnică de Dumnezeu. Îngâmfarea lor, luxul în care ei trăiesc astăzi, şi aplauzele celor din jurul lor ar putea să-i înşele – dar Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.

Pilat

Deoarece conducătorii religioşi ai poporului sub hegemonia romanilor din timpul acela nu aveau voie să execute sentinţe de moarte, ei au trebuit să predea pe Isus lui Pilat. Pilat era guvernatorul pus de cezarul roman.

Ca să zicem aşa, din pricina funcţiei lui el a urmărit întrucâtva toată chestiunea cu Isus din ultimii ani. În cele din urmă el era personal răspunzător de liniştea în această provincie. Însă în această chestiune el nu putea lua în serios aceste certuri religioase; căci el era politician şi stătea cu ambele picioare pe pământ. Şi chiar dacă la începutul carierei lui politice ar fi avut probabil unele idealuri – viaţa politică sumbră de fiecare zi i le-a alungat. În lume supravieţuieşti numai dacă eşti cel mai tare sau dacă urli împreună cu lupii; aceasta el a învăţat-o foarte bine.

Când apoi în această dimineaţă Isus stătea înaintea lui legat şi vorbea ceva despre „adevăr” – căci remarcabil în rest El a vorbit puţin -, el a putut numai să-I răspundă: „Ce este adevărul?” Viaţa i-a spulberat toate iluziile. O viaţă de tactică şi diplomaţie, de joc de poker al puterii, de amestecătură iscusită de minciună şi adevăr, promisiuni şi stratageme, ca să menţii poporul liniştit şi bine dispus – şi pe lângă aceasta să rămână totdeauna deasupra. O viaţă în interdependenţe, din care el acum nu se mai putea desprinde. – Pilat a devenit orb pentru realitatea din afara celor realizabile din punct de vedere politic.

Dar prin experienţa lui el ştia foarte bine că aceşti conducători religioşi voiau să condamne pe acest Isus numai din invidie. De mai multe ori el a constatat nevinovăţia Lui, voind să-L elibereze. Căci o astfel de sentinţă de condamnare grosolană nu era pe placul lui, în sensul dreptului roman, pe care el voia să-l apere.

Însă oamenii erau ca ieşiţi din minte – ei voiau neapărat să vadă pe Isus murind. Mai mult chiar decât pe criminalul renumit Baraba. Ce era de făcut?

Deodată un strigăt din rândul conducătorilor religioşi: „Dacă dai drumul omului acestuia nu eşti prieten cu cezarul!” Pilat a simţit că devine riscant pentru el; acum situaţia devenea critică pentru el însuşi. Câteva greşeli care să ducă la nelinişte şi cu aceasta supărare la cezarul din Roma făcuse deja prosteşte în perioada în care era pe funcţie. Dacă aceşti oameni îl vor ponegri din nou acolo … Cezarii romani nu se comportau cu blândeţe cu funcţionarii incapabili.

Mintea lui Pilat lucra cu înfierbântare. Atunci i-a venit ideea genială: Înaintea scaunului de judecată oficial a întrebat: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” – „Da, noi nu avem alt împărat decât pe cezar!” – atunci el L-a condamnat la moarte pe Isus.

Cu un instinct politic genial Pilat şi-a scos capul din laţ şi a întors suliţa, aşa că iudeii, care deseori produceau tulburare, au proclamat oficial: cezarul din Roma este stăpânul nostru. Până acum numai prin constrângere făceau aceasta, acum o făceau de bună voie. O finalizare excelentă pentru raportul pe care Pilat trebuia să-l trimită la Roma cu privire la toată această chestiune. Pentru aceasta îl vor lăuda până la cele mai înalte poziţii. Totuşi, puţin îi părea rău acestui idealist. Dar în viaţa zilnică aspră astfel de oameni fac uneori şi ceea ce nu trebuie să facă. Regretabil, dar nu se poate schimba. Sau ar fi trebuit mai bine să se folosească cu toată severitatea de poziţia lui şi să rişte mai mult pentru acest Isus? Ca să fie mai sigur şi-a spălat mâinile în nevinovăţie pe scena plină de oameni. Niciodată nu se putea şti ce putea să aibă loc, şi ca politician a învăţat să preţuiască şi arta reasigurării.

El nu a mers la execuţia capitală. Să se bucure de chinurile Celui condamnat, aceasta era sub demnitatea lui. Pentru el chestiunea se încheiase. Dar dacă toate acestea scuzau sentinţa lui greşită?

Soţia lui Pilat

În mijlocul dezbaterilor de judecată Pilat a primit o veste urgentă de la soţia lui. Plină de păreri nesigure cu privire la cele ce se petreceau, ea voia ca soţul ei să nu se implice în toate acestea.

Ea a avut vise din pricina lui Isus. Ea suferea din cauza aceasta. Frica a cuprins-o. Nu au spus totdeauna ghicitorii că visele sunt prevestitorii evenimentelor viitoare? Ca femeie romană ea apelat deseori la astfel de oameni. Dar totul era aşa de neclar, visele ei nu-i spuneau nimic exact – tot aşa de puţin ca şi sfatul astrologilor, ghicitorilor şi vrăjitorilor. Ea stătea în întuneric cu presimţirile ei sumbre.

Despre Isus auzise din mâna a doua sau a treia, şi anume numai lucruri bune – ea L-a numit „Neprihănitul”. Dar ceea ce oamenii din jurul ei i-au povestit erau lucruri ciudate, minuni misterioase. Ea a avut faţă de acestea o frică superstiţioasă şi nu s-a apropiat mai mult de ele. Voia mai degrabă să nu aibă absolut nimic a face cu ele; ea a încercat să-şi bage capul în nisip.

„Să n-ai nimic a face cu Isus”, a atenţionat ea pe soţul ei. Dar cum să realizeze el aceasta? Şi să declare liber pe Isus ca „neprihănit”, l-a aceasta s-a gândit la fel de puţin ca şi soţul ei.

Astfel ea a rămas singură cu temerile ei. Superstiţia ei era de asemenea o credinţă. Dar o credinţă care ţinea prins într-o teamă nedeterminată; care paraliza. Ea bănuia ceva deosebit la Isus. Dar ea era încurcată prea mult în felul ei de gândire superstiţioasă, mai mult chiar decât ea înţelegea: înaintea lui Isus nimeni nu trebuie să aibă frică. Isus nu este un magician netransparent. Nu era unul care prin şiretlicurile lui voia s-o lege de el. Isus vrea să elibereze pe cel care vine la El! El vrea să înlocuiască teama nesigură prin bucurie de încredere.

Baraba

El era candidatul la moarte, pe care Pilat l-a pus împreună cu Isus înaintea poporului. Pe unul din ei voia să-l elibereze cu ocazia sărbătorii Paştelui ca dovadă de favoare, şi el spera că ei vor alege pe Isus. Însă ei voiau să-L vadă pe Isus murind şi pe Baraba eliberat!

Baraba era un ucigaş binecunoscut în ţară. Potrivit cu dreptul şi legea din timpul acela el merita sentinţa de moarte. – La ce s-o fi gândit el în ultima lui noapte? La dimineaţa când paznicii îl vor lua din închisoare? La ce s-o fi gândit când total pe neaşteptate a primit şansa să stea acolo la alegere lângă Isus? – Îl cunoştea el pe Isus? – La ce s-o fi gândit când treptat a înţeles că Isus trebuia să moară şi el să trăiască? – Când un soldat i-a desfăcut cătuşele şi Pilat l-a eliberat – în libertate! Ce a făcut el din această libertate? Cum a trăit el viaţa nouă, care i-a fost dăruită? Baraba a trăit concret personal ceea ce Isus a numit scop al morţii Sale pe cruce: El, Cel nevinovat, a vrut să ia asupra Sa pedeapsa dreaptă pentru vina noastră, pentru ca noi să putem pleca liberi, să putem începe o viaţă cu Dumnezeu. Viaţă în veşnicie. O altă şansă nu a mai fost pentru Baraba – o altă cale de a te pune în ordine cu Dumnezeu nu există pentru noi.

Oferta din partea lui Isus este valabilă; aşa cum a fost valabilă pentru Baraba tot aşa este valabilă pentru fiecare om. O primim noi?

Soldaţii

După ce poporul a făcut alegerea între Isus şi Baraba şi Pilat L-a condamnat la moarte pe Isus, el L-a predat împreună cu alţi doi bărbaţi condamnaţi din pricina unui act de tâlhărie, soldaţilor pentru execuţia capitală.

Prin viaţa lor de soldaţi ei au devenit nemiloşi şi duri. Glumele lor erau brutale, căci nu aveau multe lucruri de care să râdă. Deja conduseseră câţiva oameni de la viaţă la moarte. Şi pentru ei era un joc plăcut ca mai înainte să se distreze puţin pe seama oamenilor. Tocmai acest Isus oferea o ofrandă bună pentru aceasta.

Destul de des au fost puşi sub presiune – în armata romană era disciplină de fier -, acum puteau să-şi facă de cap cu Unul mai slab. Compătimirea nu exista la ei. Că batjocura şi autoritatea lor asupra Celui lipsit de apărare era laşă, aceasta nu-i deranja. Important să aibă puţină distracţie.

După aceea au dus pe cei trei la execuţia capitală, i-au răstignit şi s-au aşezat de pază înaintea lor. Deoarece aşa era prescris, le-au dat un fel de anestezic, dar Omul din mijloc nu a vrut să-l primească. E singur vinovat, dacă nu-l ia. Mai târziu Acesta a strigat ceva, şi propunerea venită din mulţime să I se dea oţet au găsit-o foarte amuzantă. Altfel nu ar fi avut nici un ochi pentru cei care mureau, nici o ureche pentru strigătele lor, nici o inimă pentru durerile lor …

Mai mult interes pentru ei aveau boarfele candidaţilor la moarte. Acestea trebuiau să le aparţină lor. Şi astfel şedeau înaintea crucii şi trăgeau la sorţi pentru haine. Privirea lor era îndreptată spre zaruri – cine va avea de data aceasta lozul cel mai bun? – zaruri cu care ei au câştigat deja unele lucruri. Aceasta era captivant! – Ceea ce se petrecea înapoia lor la cruce i-a lăsat rece. Abrutizaţi şi insensibilizaţi nu aveau nici un simţământ pentru aceasta.

Căpitanul

Ca şi conducător al plutonului de execuţie el nu avea altă natură decât subalternii lui, soldaţii. Poziţia lui de ofiţer l-a determinat însă să ia o poziţie mai retrasă.

În afară de aceasta el nu avea parte de hainele celor executaţi. Aşa că el nu a fost distras prin jocul de noroc şi a avut timp să urmărească îndeaproape toată execuţia capitală. El L-a observat pe omul din mijloc, care era cu totul altfel decât ceilalţi pe care el i-a văzut până acum murind. El a văzut ura laşă, oarbă, fanatică şi batjocura oamenilor adusă acestui Om – El era obişnuit cu multe, dar ceea ce se petrecea aici era nemaiîntâlnit de el.

El a înţeles clar în timpul dezbaterilor înaintea lui Pilat că acest Om era de fapt nevinovat. Şi acum, când Îl privea, comportarea Lui şi puţinele Lui cuvinte, a început să-şi dea seama că aici era vorba mai mult decât o crimă a justiţiei, pe care probabil a trăit-o deja uneori. În viaţa lui marcată de asprime şi brutalitate se întipăreşte priveliştea unui Om care în situaţia cea mai extremă era în toată fiinţa Lui altfel decât toţi ceilalţi oameni. Care acolo pe cruce se mai ruga pentru vrăjmaşii Lui. Când în cele din urmă Isus moare, aşa cum el niciodată nu a văzut un om murind, nu a putut face altceva decât să exclame: „Cu adevărat Omul acesta era drept, era Fiul lui Dumnezeu!” – Ce a zis el acolo? „Fiul lui Dumnezeu!?” – Va avea nevoie de timp să prelucreze ceea ce el a trăit aici. Dar pe acest Isus nu-L va uita niciodată. El va trebui să afle mai multe despre Omul acesta!

Doi tâlhari

Încă doi tovarăşi fierţi în apă clocotind. Dar acum ei stăteau de partea cealaltă. De partea celor care pierd, neajutoraţi predaţi autorităţii mulţimii poporului revoltat şi soldaţilor. – Atâta timp cât eşti cel mai tare, brutalitatea este un joc uşor. Dar cum stau lucrurile atunci când suntem noi prinşi de ea?

Ei nu gemeau după favoare, sau renunţaseră la ea. Ei ştiau că sosise ultimul lor ceas. Deseori au glumit în privinţa aceasta şi acum nu puteau să facă altfel. Pe Omul dintre ei, care vorbea lucruri aiurite şi chiar pe drumul spre cruce a mai ţinut o predică scurtă, pe acesta L-au acoperit cu hule barbare.

Pe unul din ei deznădejdea pusese stăpânire deplină: el a trăit brutal şi batjocoritor şi a murit - cum nu puţini oameni violenţi au intrat în veşnicie cu blesteme pe buzele lor.

Celălalt a devenit liniştit. Dacă există ceva nebun, atunci acesta este batjocura şi blestemul adus de un muritor asupra unui altul aflat pe moarte. Însă tocmai aceasta nu făcea Omul din mijloc. El s-a întrebat ce era de fapt cu acest Isus. El şi-a amintit – a fost el probabil de faţă, sau i-a povestit cineva despre El? -, ce a spus şi cum a trăit acest Om. Pe vremea aceea el a râs numai de El, dar acum …

Pe neaşteptate a mustrat pe camaradul lui hulitor de la stânga. Limpede ca sticla a constatat, că în cele din urmă ei pe drept atârnă acolo, însă acest Isus este total nevinovat. Şi ceea ce în ceasul acesta nimeni altcineva nu a văzut cu această claritate, el a înţeles deodată: acest Isus care moarte este realmente Împărat şi Domn şi nu va rămâne în moarte, ci va învia şi va reveni în putere şi glorie! Şi acest Isus S-a întors spre el, spre criminalul vinovat, şi l-a primit.

În mijlocul vuietului acestei zile el a găsit odihnă, odihnă chiar şi pentru a muri. Nimeni nu a sesizat aceasta, dar el a găsit siguranţa unei vieţi la Dumnezeu.

Cei ce stăteau alături

Şi apoi erau atunci o mulţime de curioşi să vadă, care s-au strâns să trăiască spectacolul. Ei stăteau acolo şi făceau glumele şi vorbăriile lor. – Vorbăriile goale sunt aşa de fără valoare, dacă nu îţi sunt adresate.

După aceea puteau să relateze imediat despre ele proaspăt aduse la masa de seară, la barul din cârciumă, în clica colegilor de clasă. Ei au fost de faţă! Relatările vor deveni ceva mai tari, mai sângeroase, mai stridente … Important este că se oferă o istorisire interesantă, cu care te pui pe tine însuţi în centru. Şi în rest, despre acest Isus se putea cu adevărat amuza.

Deosebit de curajoşi nu erau, ei erau numai spectatori. Să ofere idei bune soldaţilor, strigate de la o distanţă în siguranţă, aceasta o puteau face. Ei înşişi nu şi-ar murdări degetele, decât numai dacă trebuie. Aşa de brutali ca soldaţii nu erau.

Aceşti oameni erau aproape – şi totuşi nu aproape, ei au privit numai – şi cu toate acestea n-au văzut. Şi astfel ei au oferit numai câteva glume de prost gust, cele mai multe chiar numai auzite şi repetate papagaliceşte – găunoase şi inumane. Tot aşa de inumane precum erau soldaţii.

La sfârşitul „spectacolului”, aşa au simţit ei, s-au dus acasă şi s-au bătut cu pumnii în piept. Căci întrucâtva le-a devenit totuşi sinistru – în mod deosebit acest întuneric total la mijlocul zilei. Şi această comportare a lui Isus. Nu cumva totuşi glumele lor erau nepotrivite? – Dar ce contează, acum El este mort. Veniţi, să mergem acasă!

Oameni care au întâmpinat pe Isus din plăcere pentru senzaţii. Ei voiau să vadă cum se va termina totul, dar numai din curiozitate. – Cine nu priveşte altfel la Isus decât au privit oamenii aceştia, acela nu va înţelege cine era El cu adevărat.

Bocitoarele

Alţii nu au scos-o la capăt cu astfel de show rece, ei au lăsat frâu liber simţămintelor lor: femeile, care deplângeau pe Isus pe drumul spre cruce.

Aceasta era pe de o parte tradiţie, dar pe de altă parte era şi curaj. În cele din urmă Isus era condamnat ca infractor. Adepţii Lui de parte bărbătească au spus până nu de mult vorbe mari, dar acum aproape toţi au luat-o la fugă şi au dispărut.

Au rămas femeile cu cântecele lor de jale. Atunci Isus S-a întors şi a zis: „Nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi …” – El voia să le arate clar, că simplele revărsări de sentimente cu privire la crucea Sa nu vor ajuta pe nimeni. Înainte să-L plângem pe El trebuie să ne plângem pe noi – cu privire la vina noastră, din cauza căreia Isus a murit.

Cine înţelege aceasta, consternarea şi tristeţea va fi mai mult decât o revărsare de sentimente de moment, şi viaţa aceluia va fi schimbată. Întristarea lui va deveni expresia credincioşiei faţă de Isus, chiar dacă noi, ca femeile, pe moment nu înţelegem corect pentru ce au loc atâtea lucruri, şi noi înşine nu putem face mult.

Unele femei au mers pe drumul acesta. Ele au privit totul din depărtare până la finalul amar. Au văzut unde a fost îngropat Isus – şi vor trăi lucruri mult mai mari. Credincioşia lor a fost răsplătită.

Ioan şi Maria

Mama lui Isus şi ucenicul Său Ioan au îndrăznit ca singuri Lui adepţi să rămână în aceste ceasuri cel puţin într-o măsură oarecare lângă El. Dar ei nu au spus nici un cuvânt, nici o mângâiere. Ei erau total neputincioşi, ei înşişi abia fiind în stare să suporte ceea ce trebuiau să vadă.

Atunci Isus, atârnând deja pe cruce, S-a adresat celor doi. El le-a ajutat, prin aceea că le-a arătat drumul lor în continuare. Omul de pe cruce a mângâiat şi pe alţii!

După aceea Ioan şi Maria probabil au plecat cândva. Au înţeles ei aceste cuvinte ca fiind ultimul testament? – Puterea lor era epuizată. Ei nu au înţeles ce se petrecea. Toate speranţele lor au murit acolo cu Isus pe cruce. Totul a fost în zadar? Ei nu puteau în nici un fel să ajute lui Isus şi să-L mângâie. Isus era singur.

Un întuneric în miez de zi strălucitoare a umbrit deodată ţara. Trei ceasuri nu se putea vedea mâna dinaintea ochilor. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, strigă Isus în întuneric. – După aceea treptat a devenit iarăşi luminos. „S-a sfârşit!” şi „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”, erau ultimele cuvinte. După aceea Isus a murit.

Noi nu putem adăuga nimic faptei lui Isus, noi nu o putem reduce cu nimic, oricât de bine intenţionaţi am fi noi. Urmările vinovăţiei noastre, moartea şi părăsirea de către Dumnezeu, le-a purtat El pentru noi – cu totul singur. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – El putea s-o facă cu adevărat şi a făcut-o în chip „desăvârşit”. Încercările frustrante şi eşuate, de a te pune prin tine însuţi în ordine cu Dumnezeu, au trecut. Dacă acceptăm neputinţa noastră şi prin credinţă Îl acceptăm pe Isus ca Suplinitor, atunci se deschide uşa spre o viaţă eliberată.

Iosif şi Nicodim

Isus a murit. Toţi plecaseră. Se terminase totul?

Doi oameni au venit la cruce, au avut curajul să facă pasul în public. Bărbaţi de frunte, care prin aceasta au riscat toată onoarea lor, toată averea lor. Iosif era membru al sinedriului şi Nicodim era unul din cei mai cunoscuţi învăţători spirituali ai timpului său. Lăuntric ei erau deja de partea lui Isus, însă nu au avut curajul să se declare de partea Lui de teama semenilor lor.

Era târziu, foarte târziu, când au rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus, ca să-L înmormânteze cu toată demnitatea. Şi totuşi nu era prea târziu! – Când îndrăznim noi să facem pasul să fim de partea acestui Isus, împotriva tuturor împotrivirilor reale şi presupuse?

Noi vom trăi ceva, ceea ce mai înainte nici pe departe nu am fi considerat că este posibil! Iosif şi Nicodim Îl înmormântează pe Isus, deoarece ei Îl preţuiau mult. O ultimă faptă de dragoste din partea lor. Ei nu ştiau, cum va merge mai departe. Părerea tâlharului de la dreapta lui Isus, că moartea Sa nu putea fi ultimul cuvânt, ei, şi toţi ceilalţi, nu au înţeles-o încă. Dar câteva zile mai târziu, duminică dimineaţa, toţi cei din Ierusalim vor sta înaintea realităţii de netăgăduit, că mormântul, în care au pus pe Isus, era gol!

Isus a înviat dintre morţi! Toate îndoielile, resemnările şi temerile El le-a îndepărtat din inima şi de pe feţele lor. El a biruit moartea. Golgota nu este punctul final ci punctul de întoarcere. Cine trece pe lângă Isus, pierde întoarcerea de la moartea sigură la o viaţă nouă. Cine se pune de partea Lui, găseşte această viaţă din belşug.

Voi, care treceţi pe lângă – încotro mergeţi?


Tradus de la: Ihr, die ihr vorübergeht ...

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] N. tr.: Voodoo/Vaudou (vodou, vodoun, woodoo, voodoo) este un cult animist originar din vechiul regat al Dahomeyului (Africa de Vest). Este răspândit, totuși, și în Benin și în Togo, precum în celebrul târg al fetișorilor din Lomé. - https://ro.wikipedia.org/wiki/Vaudou.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen