Dragostea divină în evanghelia după Matei
Preaiubitul Tatălui şi al nostru

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 1; Matei 3; Matei 11

Nu mi-a fost uşor să aleg un titlu corect pentru aceste prelegeri – un titlu, care să redea cu adevărat ceea ce vreau de fapt să tratez aici împreună cu voi. Uneori temele sunt foarte grele şi titlul este foarte uşor. Uneori este foarte greu să găseşti titlul corect, în timp ce tema este probabil nu aşa de grea. În orice caz nu este intenţia mea, aşa cum poate titlul crea impresia, să fac o expunere abstractă despre dragostea dumnezeiască, ci să încerc să arăt foarte concret, cum în această evanghelie mai întâi, şi apoi şi în altele, în mod deosebit în evanghelia după Ioan, ne este prezentată dragostea dumnezeiască; aşa cum această dragoste a existat între Persoanele divine, între Tatăl şi Fiul, mai întâi în veşnicie, înainte de întemeierea lumii, şi în timp.

Şi după aceea doresc să arăt în al doilea rând, cum fiinţele umane sunt incluse în această dragoste, în această dragoste divină, nu numai ca subiecte ale acestei dragoste, ci şi în aceea, că această dragoste este turnată în ele, aşa că şi ele iubesc, că ele au dragoste faţă de Dumnezeu şi sunt active în dragoste unii faţă de alţii. În mod deosebit însă mă preocupă dragostea faţă de Dumnezeu. Prin dragostea Sa ele învaţă să-L iubească.

Probabil am gândi, că această dragoste dumnezeiască nu ar fi de aşteptat să se găsească tocmai în evanghelia după Matei. Ştim că fiecare evanghelie ne prezintă pe Domnul Isus Hristos într-un caracter cu totul deosebit. Şi aici avem pe Domnul Isus prezentat ca Mesia al lui Israel, ca Împăratul iudeilor – lepădat de poporul Său -, care apoi devine subiectul credinţei pentru toate naţiunile şi Îşi întemeiază împărăţia printre naţiuni, în care ele Îi devin supuse şi El Îşi întemeiază deja acum autoritatea în inimile lor.

Deci, unde se potriveşte dragostea în aceasta? Când ne gândim la dragostea dumnezeiască, ne-am gândi în primul rând la evanghelia după Ioan. Şi totuşi noi vom găsi şi în această evanghelie aşa de multe relatări despre ea. Probabil am voie să pun ca titlu peste această evanghelie un cuvânt din epistolele lui Pavel, care probabil va face aceasta imediat clar. Este un cuvânt din Coloseni 1.13, unde citim, că noi am fost strămutaţi în «Împărăţia Fiului dragostei Sale», aceasta este dragostea Tatălui. Aici avem aceste două lucruri împreună. O Împărăţie, este Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum noi o găsim deseori în evanghelia după Matei, dar şi în epistolele lui Pavel, şi în acelaşi verset avem şi gândul dragostei dumnezeieşti. El este Fiul dragostei Tatălui, este subiectul dragostei părinteşti. Vedem aici, că aceste două lucruri se potrivesc împreună. Şi cum se potrivesc? Deci, cine are interes în această lume să se supună pe deplin Domnului Isus Hristos, să devină supusul Lui, ucenicul Lui, sclavul Lui, dacă în acelaşi timp nu ar cunoaşte această Persoană, pe Împăratul, ca pe Preaiubitul. Aceasta este un gând foarte cunoscut din Vechiul Testament.

În Psalmul 45 avem pe Împăratul, pe Mesia, şi cum ne este El descris acolo? Ca Preaiubitul, Mirele poporului Său, în mod deosebit Mirele cetăţii Ierusalim. Cetatea Ierusalim este mireasa. Dar făcând excepţie de aceasta, Împăratul este acolo Mirele poporului în general. Este o relaţie de dragoste între Împărat şi poporul Său. El este nu numai Suveranul, ei nu sunt numai supuşii, ci există o relaţie de dragoste.

Şi iudeii înşişi au înţeles din vechime Cântarea Cântărilor în felul acesta. Aici avem această relaţie între Împărat – acesta este categoric El, El este Împăratul -, dar în legătură cu mireasa Sa. Israel a înţeles întotdeauna aceasta aşa, şi pe drept, căci această mireasă este Israel însuşi; Împăratul într-o relaţie de dragoste cu poporul Său.

Doresc să detaliez aceasta mai târziu, dar mai întâi să subliniez dragostea dintre Persoanele divine. Căci acest Împărat – această realitate nu o poate trece cu vederea nici evanghelistul Matei – este Fiul Dumnezeului cel viu, aşa cum am auzit în Matei 16 din gura lui Petru. Împăratul nu este un oarecare din casa lui David. El este Fiul lui David, aşa este numit El aici, în această Evanghelie. Dar El este mai întâi Fiul lui Dumnezeu şi în lumina lui Coloseni 1,13 doresc să spun, El este „Fiul dragostei Tatălui”. Şi de trei ori în locurile diferite din Scriptură, pe care le-am citit, am auzit din gura lui Dumnezeu Însuşi, că Dumnezeu Însuşi spune despre acest Împărat, despre acest Om, că Omul Isus este în acelaşi timp Fiul Dumnezeului cel viu. Şi eu adaug, deoarece aceasta este tema noastră, Fiul preaiubit.

Matei 3.16-17: Şi Isus, după ce a fost botezat, a ieşit afară din apă; și, iată, cerurile I s-au deschis și a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El; şi iată un glas din ceruri spunând: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.

Avem aceasta mai întâi în capitolul 3. Şi este bine să vedem pe scurt contextul în care se aude această afirmaţie a lui Dumnezeu. Avem aici o societate de oameni, care s-a lăsat botezată de Ioan botezătorul. Era un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Cine se lăsa botezat, exprima prin aceasta că era păcătos, că avea nevoie de pocăinţă, că avea nevoie de iertare şi că nu putea niciodată să întâmpine pe Mesia al său fără această pocăinţă şi această iertare. Şi acum vine Domnul Isus, Mesia Însuşi, la ei, şi se declară de partea lor, spunând: doresc să fac parte dintre ei. Vreau să fiu cu ei. Vreau să-Mi iau locul între ei, să fiu unul dintre ei. Şi doresc prin acest botez să Mă alătur de ei în aşa fel cum ei înşişi s-au alăturat de această societate. El, Cel care era fără păcat, care nu a cunoscut păcatul, care nu avea păcat, care nu a făcut păcat, voia să Se coboare aşa de jos, că în felul acesta S-a alăturat de această societate. Ioan nu putea să înţeleagă aceasta, dar Domnul Isus spune: «se cuvine să împlinim toată dreptatea». Însă după aceea urmează măreţia: Ioan nu putea tace în această situaţie, dar nici cerul nu putea tace! În momentul când Domnul Isus în smerirea Sa, în coborârea Sa a dat aproape impresia că El Însuşi ar fi unul care avea păcat şi avea nevoie de iertare, cerul se deschide şi Dumnezeu Însuşi spune totodată: „Dar nu, acest Om este cu totul altfel decât ceilalţi, care s-au pocăit şi astfel au obţinut iertarea păcatelor, căci Omul acesta nu este un oarecare, Acesta este Fiul Meu preaiubit”. O, Dumnezeu putea spune aceasta deja în veşnicie, căci acest Fiu a fost din veşnicie la sânul Tatălui. Dar Dumnezeu spune aceasta acum într-un fel nou. Căci acest Fiu a devenit Om şi treizeci de ani a trăit în ascultare desăvârşită de Dumnezeu. Dorinţa Sa, mâncarea Sa, era numai să facă voia lui Dumnezeu. Şi după o viaţă de treizeci de ani, care a fost aşa de desăvârşită înaintea lui Dumnezeu, a fost aşa de plăcută pentru Dumnezeu, Dumnezeu putea acum să spună într-un fel nou, nu numai despre Cel care din veşnicie a fost la sânul Său, ci despre acest Om de pe pământ: „Acest Om este subiectul plăcerii Mele. Acesta este Fiul Meu Preaiubit.” Prima mărturie minunată a lui Dumnezeu, că El iubea pe acest Om, pe acest Împărat, pe acest Cap al acelei societăţi de supuşi dispuşi a se căi, ca Fiu al Lui şi că El Şi-a găsit plăcerea în El, între toţi oamenii de pe pământ.

Matei 12,17-18: … ca să se împlinească ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul meu în care sufletul Meu Îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti judecată naţiunilor.

În capitolul 12 am citit a doua mărturie. Aici este într-adevăr un citat din Vechiul Testament, din profetul Isaia. Însă totuşi este o mărturie a lui Dumnezeu. Dumnezeu spune în versetul 18: «Iată Robul Meu, pe care L-am ales». Aceasta a dovedit-o Dumnezeu şi la botezul Domnului Isus prin această ungere. O ungere are două înţelesuri: în primul rând este o distincţie, prin aceasta se exprimă preţuirea adusă persoanei, atunci când cineva este uns să stea peste celelalte persoane. Aceasta o avem aici în primul rând: această distincţie. El era singurul din toată mulţimea de păcătoşi dispusă a se căi, care a fost uns de Dumnezeu cu Duhul Sfânt, aşa cum se spune în Faptele apostolilor 10.38. Domnul Isus a fost uns cu Duhul Sfânt. Aceasta este această distincţie. Dumnezeu spune aici: „Robul Meu, pe care L-am ales, ales selecţionând cu grijă dintre toţi oamenii, Preaiubitul Meu, în care sufletul meu Şi-a găsit plăcerea”.

Urmează apoi un alt gând referitor la ungere. «Voi pune Duhul Meu peste El.» Aceasta a avut între timp deja loc. «… şi El va vesti judecată naţiunilor.» Dumnezeu spune: „Pentru că El este Alesul Meu, pentru că El este Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu Şi-a găsit plăcere, voi pune Duhul Meu peste El.”

Un gând asemănător, amintit numai în treacăt, avem în Psalmul 89.19: «Am dat ajutor unui om puternic, am înălţat mult pe unul ales din popor.» Acolo se referă la David, dar la marele David, Fiul lui David, Mesia. El spune: «L-am găsit pe David, slujitorul Meu; l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt», deoarece El este Alesul, Preaiubitul, Omul după inima lui Dumnezeu, aşa cum s-a spus despre David. Robul lui Dumnezeu, Robul Domnului, din cartea Isaia, este Împăratul lui Israel. Robul lui Dumnezeu, Robul preaiubit, ales, este în acelaşi timp Fiul Dumnezeului cel viu şi Împăratul poporului Său.

Matei 17.5.6.8: Pe când vorbea el încă, iată, un nor luminos i-a umbrit; şi iată un glas din cer, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea; de El să ascultaţi.” Şi ucenicii, auzind, au căzut cu faţa la pământ … Şi, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.

Avem apoi a treia mărturie în Matei 17, pe muntele transfigurării. Acolo avem într-o anumită privinţă o situaţie asemănătoare cu cea din Matei 3. Avem iarăşi o situaţie în care s-ar putea crea părerea, că Domnul Isus era ca şi ceilalţi oameni. Din alt punct de vedere împrejurările sunt cu totul altele. Domnul Isus nu se smereşte aici, lăsându-Se să fie botezat, ci El este aici deja transfigurat, glorificat pe muntele transfigurării. Şi El stă aici cu faţa strălucind ca soarele, hainele Lui au devenit albe ca lumina. El este glorificat aici, transformat, înălţat, şi vine un om, tocmai acest Petru, care în capitolul 16 a dat acea mărturie minunată, la care voi reveni. Şi Petru spune aici: «Doamne, este bine ca noi să fim aici; dacă vrei, să facem aici trei colibe pentru Tine una şi pentru Moise una şi pentru Ilie una.»

 Înţelegem noi, dacă avem voie să spunem aceasta din punct de vedere omenesc, ce compliment ar putea fi acesta? Când în timpul lui Petru un izraelit era pus pe aceeaşi treaptă cu Moise şi Ilie, acesta era cel mai mare compliment, care putea fi făcut cuiva, căci Moise este, vorbind omeneşte, întemeietorul poporului lui Dumnezeu. El a dat poporului Legea lui Dumnezeu. El a condus pe poporul său din Egipt spre ţara făgăduită. Cine era mai mare decât Moise în Vechiul Testament? Moise, dătătorul Legii, şi Ilie, restauratorul Legii. Ilie, care aparţinea celor mai mari profeţi ai Vechiului Testament şi despre care Dumnezeu spune pe ultima pagină a Vechiului Testament, că unul ca Ilie va veni în viitor, ca să restaureze pe poporul Său. Oameni puternici, spre care priveau în sus fiecare izraelit cu profundă admiraţie şi  recunoştinţă. Vorbind omeneşte este ca şi în capitolul 16, unde oamenii spun, că Domnul Isus era Ioan Botezătorul sau Ilie sau Ieremia sau unul din profeţi. Acestea erau complimente mari. Dar în acelaşi timp aproape că se putea spune, că era o jignire. Căci desigur El nu stă pe aceeaşi treaptă. De aceea cerul iarăşi nu poate să tacă. Iarăşi se deschide cerul şi un glas a venit din nor, care spunea: «Acesta este Fiul meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.» Şi aici auzim patru cuvinte mai mult decât în Matei 3: «De El să ascultaţi!»

Dragă prieten, aceasta este o revoluţie. Până acum trebuia să se spună unui izraelit, când a greşit, când a mers pe căi rele: „Ascultă de Moise!”, căci Moise este Legea. Ar fi fost condus înapoi la Lege sau s-ar fi zis: „Ascultă de Ilie”, căci el este cel care a condus poporul înapoi la Lege. Acesta este ecoul, care străbate tot Vechiul Testament: „Ascultaţi de Moise”, aşa cum de la sine înţeles a fost totdeauna în iudaism. Acum vine Petru şi spune: „Să facem trei colibe, pentru Moise, pentru Ilie şi acum şi pentru această Persoană nouă.” Pentru această Persoană mare, acest Profet mare, pe care L-a trimis Dumnezeu. El nu este un simplu profet. Chiar dacă ar fi de mărimea unui Moise sau de mărimea unui Ilie, El nu este simplu un al treilea, El este unic, căci El este «Fiul Meu preaiubit».

În Evrei 3 se spune că Moise era un rob al lui Dumnezeu, şi despre Domnul Isus se spune de asemenea aceasta, dar despre Domnul se spune mai mult, ceea ce despre Moise nu se putea spune: El este «Fiul Meu preaiubit». Unde a spus Scriptura vreodată, că Ilie era un fiu preaiubit al lui Dumnezeu? Chiar şi Moise şi Ilie, amândoi au eşuat. Din cauza aceasta Moise nu a avut voie să intre în ţara făgăduită. Ilie nu a avut voie să-şi termine lucrarea, deoarece s-a îndoit de Dumnezeu. Ei erau oameni, chiar dacă erau oamenii cei mai mari ai Vechiului Testament, dar ei sunt şi rămân oameni, păcătoşi din natură ca şi noi. Dar aici este Unul, despre care Dumnezeu spune: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea». Totul în El, ce a vorbit până acum, ce a făcut, ce a gândit, toate acestea erau cu o plăcere desăvârşită. De aceea se spune acum: «De El să ascultaţi!» De aceea, oricine trăieşte în timpul de acum, trebuie să fie în clar de cine să asculte; de Moise şi Ilie sau de Domnul Isus. Aceasta nu înseamnă, că ar fi contradicţii între ei, dar Domnul Isus este mult mai mult decât Moise şi Ilie. Este mărturia cerească a lui Dumnezeu, cea care ne asigură aceasta. În felul acesta avem această mărturie întreită a dragostei lui Dumnezeu pentru Domnul Isus, aşa că – aceasta este foarte important pentru mine, ca să o prezint clar – noi cunoaştem pe Împăratul din această carte mai întâi ca pe Fiul preaiubit al Tatălui Său. Împărăţia este numai o funcţie, şi funcţia în sine nu vorbeşte nimic despre persoană, despre gloria sa. Gloria finală şi gloria personală trebuie diferenţiate una de alta. Dacă deci Domnul Isus, Mesia, este Împăratul, atunci este deosebit de important – şi în această Evanghelie -, să ştim cine este Persoana care poartă aceste funcţii. Şi aceasta este Fiul preaiubit al Tatălui. Aşa L-am cunoscut noi. Aceasta este Împărăţia, în care noi am fost strămutaţi, Împărăţia Fiului, a dragostei Tatălui.

Matei 1.1.2.6: Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; … Şi David a născut pe Solomon, din cea care fusese soţie a lui Urie.

Acum însă vine ceva surprinzător, dragi prieteni. Căci dacă acum ne întoarcem la Matei capitolul 1, vedem că evanghelistul se străduieşte ca să ne facă aceasta clar cât mai repede. Chiar dacă este în vorbire simbolică. Aceasta apare puţin mai greu, căci prin aceasta se observă mai puţin. Dar cum începe această Evanghelie? Cu aceste cuvinte: «Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam», şi apoi se spune imediat: «Avraam a născut pe Isaac», şi apoi în versetul 6, «David a născut pe Solomon». Dacă acum aş întreba: „Cine era fiul lui Avraam?”, atunci se poate întreba: „La ce vă referiţi, la versetul 1 sau la versetul 2? Versetul 1 spune că Isus este Fiul lui Avraam, versetul 2 spune, Isaac este fiul lui Avraam. Ne putem mira, că sunt unii creştini iubiţi, care se îndoiesc, dacă cu adevărat intenţia Scripturii este, că Isaac este un tablou al Domnului Isus. Unii au cu adevărat teamă de simbolurile Scripturii. Deci dacă citim primele două versete ale Noului Testament, este imediat clar: Isus Hristos este Fiul lui Avraam, şi Scriptura ne spune imediat: «Avraam a născut pe Isaac». Isaac este deci, dacă am voie să spun aşa, model pentru Fiul din Noul Testament. Domnul Isus este Fiul lui Avraam şi Fiul lui David şi în afară de aceasta, aşa cum Dumnezeu Însuşi a mărturisit, El este Fiul lui Dumnezeu. De ce acord aşa de mare valoare acestui fapt? Permiteţi-mă să pun o contra-întrebare: Despre care fiu în Vechiul Testament citim că el este preaiubitul tatălui său?

Cei mai mulţi dintre noi ştiu probabil, că atunci când pentru prima dată în Scriptură se vorbeşte despre dragoste, este vorba de dragostea dintre Avraam şi Isaac. În Geneza 22.2 se spune: «Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac.» Ne-am fi putut aştepta, ca deja în capitolul 2, la crearea Evei să se vorbească despre dragoste. Căci cu siguranţă a fost dragoste între Adam şi Eva, dar Duhul Sfânt rezervă acest cuvânt pentru dragostea dintre Tatăl Avraam şi fiul său Isaac. Căci aceasta este, ca să spunem aşa, cea mai veche dragoste, este dragostea veşnică, este dragostea dumnezeiască dintre Tatăl şi Fiul. De ce putem noi spune, că Dumnezeu este dragoste? Ce înseamnă aceasta? Că Dumnezeu a fost deja din veşnicie dragoste, pe când nu era nici o creatură, căreia Dumnezeu putea să-i arate dragostea sa? Foarte simplu, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nici o creatură, ca să le arate dragostea Sa. El a creat fiinţe şi le dovedeşte dragostea Sa, dar El nu are nevoie de ele. Căci Dumnezeu este dragoste, şi aceasta are însemnătatea sa deplină, căci Dumnezeu este o Triunitate. Această dragoste a existat din veşnicie între cele trei Persoane divine. Între Tatăl şi Fiul, şi noi citim în Romani 15,30 şi despre dragostea Duhului Sfânt. Însă în mod cu totul deosebit ne gândim la Tatăl şi la Fiul.

Prima dragoste din Scriptură este dragostea dintre Avraam şi singurul lui fiu. „Singurul” este acelaşi cuvânt ca şi cel folosit în expresia «singurul Său Fiu». Putem noi vedea paralela? Isaac este fiul preaiubit al tatălui său. Primul verset din evanghelia după Matei ne spune că Domnul Isus Hristos este fiul lui Avraam. Ce înseamnă aceasta? Fiul preaiubit al Tatălui Său. El este subiectul dragostei Lui. Dar nu numai aceasta, Avraam tocmai a jertfit pe acest singurul lui fiu (aşa cum el este numit şi în Evrei 11). Da, jertfit cu adevărat! El nu numai a vrut să-l jertfească – literalmente ar trebui să se spună aceasta -, dar Evrei 11 spune, el a jertfit pe singurul lui fiu. În inima lui el l-a jertfit deja. Şi Dumnezeu l-a primit ca jertfă.

 Dragostea tatălui pentru fiul său nu a fost un obstacol în a jertfi pe fiul său. Aşa cum Dumnezeu tocmai a dat pe Fiul Său ca jertfă pentru noi. Vedem în Geneza 22, imediat după această jertfă, că aceasta devine cunoscut tuturor seminţiilor de pe pământ, că toţi vor fi binecuvântaţi în sămânţa lui Avraam, în fiul său preaiubit. Pe baza jertfirii lui Isaac, a adevăratului Isaac, a lui Hristos. Dacă Scriptura spune, că «în Avraam vor fi binecuvântate toate seminţiile pământului», aceasta se repetă în Geneza 22 şi este pus pe baza jertfei sale. Epistola către ne spune exact care este sensul acestor lucruri. Nu este remarcabil, că atunci când în Efeseni 1 este vorba că noi am fost binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, câteva versete după aceea ni se spune că am fost făcuţi plăcuţi, nu se spune în mod simplu în Hristos, ci în Preaiubitul (Efeseni 1.6)? Dumnezeu a spus despre El, că acest Fiu iubit este plăcut pentru El, şi în Efeseni 1 se spune, că noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Şi Efeseni 3, cu acelaşi cuvânt, s-ar putea chiar spune: toate seminţiile, sau toate familiile de pe acest pământ vor fi numite după acest Unul Tată şi sunt binecuvântate prin Domnul Isus. S-ar putea spune, prin adevăratul Isaac. Prin jertfa Sa toate naţiunile sunt conduse la Dumnezeu. Aceasta înseamnă toţi cei care dintre naţiuni au crezut în Domnul Isus, care au venit la El, ca la El şi prin El şi în El, în Preaiubitul, să găsească pentru veşnicie toate binecuvântările spirituale.

Dar acolo, în Matei 1.1, se spune şi, că El este Fiul lui David. Şi în retrospectivă aceasta este numit chiar în primul rând. Cine este fiul lui David? Nu avea David mulţi fii? Cu siguranţă zece! Şi chiar şi Avraam avea mulţi fii, şi cu toate acestea Isaac este singurul născut. David avea mulţi fii, dar dacă citim atent Psalmul 89, Solomon era singurul născut sau întâiul născut. În orice caz el este unic în felul lui. Fiul lui David este Solomon – versetul 6: «David a născut pe Solomon». Solomon este al doilea exemplu mare al unui fiu preaiubit în Vechiul Testament. În 2 Samuel 12 citim despre aceasta, şi nu este aici mult mai ciudat, deoarece tabloul trece, ca să spun aşa, în realitate. Căci Scriptura nu ne spune aşa de mult, că Solomon era preaiubitul lui David – cu toate că fără îndoială era -, ci el este caracterizat ca Preaiubitul Domnului.

Despre câţi oameni a spus Dumnezeu în Vechiul Testament că ei erau preaiubiţii Săi, sau mai bine spus, la singular, că era un preaiubit al Domnului? Ştim însă aceasta despre Solomon. În 2 Samuel 12 se spune în versetul 24: «Şi David a mângâiat-o pe Bat-Şeba, soţia sa, şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Şi ea a născut un fiu şi el i-a pus numele Solomon. Şi Domnul l-a iubit. Şi a trimis cuvânt prin profetul Natan; şi el i-a pus numele Iedidia, datorită Domnului.» Vedem aici că Dumnezeu, ca Tată, ţine la dreptul Său. Ce vreau să spun prin aceasta?

Deci, la vestirea naşterii lui Solomon citim în 2 Samuel 7.14, că Dumnezeu spune lui David despre Solomon: «Vreau să-i fiu Tată, şi el Îmi va fi fiu.» Aceasta este o făgăduință minunată, care este citată în Evrei 1 și acolo se aplică direct la Domnul Isus. Și în momentul când s-a născut Solomon, Dumnezeu ţine la dreptul Lui. Acest fiu este fiul Său. S-ar putea întreba: Cine era fiul lui Dumnezeu în Vechiul Testament? Solomon! Desigur la el nu era realitatea deplină, dar cât de frumos este în vorbirea simbolică a Scripturi! Şi cum ţine Dumnezeu la drepturile Sale? Prin aceea că Tatăl dă nume fiului său. David este tatăl natural şi îi dă numele Solomon. Dar Dumnezeu spune: „… şi Eu îi sunt un Tată.” Şi El trimite pe profetul Natan şi «el i-a pus numele Iedidia», aceasta înseamnă „preaiubitul Domnului”. Solomon este preaiubitul Domnului. Dar Hristos, Fiul lui David, adevăratul Fiu al lui David, adevăratul Solomon, adevăratul Prinţ al păcii, este şi Iedidia, Preaiubitul lui Dumnezeu. Pentru completare amintesc numai un cuvânt din Neemia 13.26: «Totuşi, între multele naţiuni, nu a fost împărat asemenea lui, care a fost iubit de Dumnezeul lui, şi Dumnezeu l-a pus împărat peste tot Israelul.» Acesta este Solomon al nostru, acesta este Domnul Isus, Prinţul păcii, aşa cum înseamnă numele Lui.

Dumnezeu l-a pus ca împărat peste poporul Său. În evanghelia după Matei apare Împăratul. Cine este El? Fiul lui David, Iedidia, Preaiubitul lui Dumnezeu. El este Fiul lui Avraam, El este Isaac, râsul Său, plăcerea Sa, bucuria Sa. Dumnezeu spune despre El; El este „râsul” Meu, căci aceasta înseamnă numele Isaac. Dumnezeu spune despre El: Mi-am găsit bucuria, Mi-am găsit plăcerea în El. El este Isaac al meu, Solomon al Meu, şi acest Preaiubit este apoi făcut de Dumnezeu Împărat peste poporul Său.

Însă noi trebuie să ne gândim care era caracterul lui Solomon. Am spus despre Isaac şi Solomon, că ei împreună arată două părţi importante ale adevărului.

Isaac ne arată pe ce bază primim noi binecuvântarea. Prin jertfa Sa, toate seminţiile, toate familiile de pe suprafaţa pământului devin binecuvântate. Toţi cei care cred, din orice naţiune, au voie să vină şi pe baza jertfei sale devin binecuvântaţi. De aceea în Geneza 22 după jertfă se vorbeşte imediat de naşterea Rebecăi. Singura dată, când în Scriptură se vorbeşte despre naşterea unei femei. Este naşterea Rebecăi – şi ea la rândul ei este un tablou al Adunării lui Dumnezeu, sau al Bisericii lui Dumnezeu, care ia naştere prin jertfa Domnului Isus, acolo în acest capitol.

Deci cu privire la Solomon, ce ne este arătat în Solomon? Şi el atrage toate naţiunile! În Psalmul 72 vedem, că toate naţiunile vin să se plece înaintea lui Solomon. Iarăşi un indiciu minunat spre Domnul Isus, unde toţi cei dintre naţiuni vin, pentru ca pe baza jertfei lui Isaac să fie binecuvântaţi veşnic.

Însă atunci ei vin ca adoratori (închinători), ca să se plece înaintea marelui Solomon. Solomon este şi cel care a construit Templul. El a pregătit un loc, unde fiecare, care vrea, de aproape sau de departe, aşa cum arată el clar în rugăciunea lui de la inaugurare (1 Împăraţi 8), unde fiecare de aproape şi de departe poate veni ca să se plece nu numai înaintea împăratului Solomon ci înaintea Dumnezeului lui Israel.

  • Isaac ne introduce în binecuvântare, aşa că fiecare care vine poate fi binecuvântat pe această bază a jertfei Domnului Isus cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti.
  • Solomon ne conduce un pas mai departe. El aduce pe toţi care cred dintre naţiuni, ca să-i facă adoratori. Şi aceste două părţi sunt foarte importante pentru noi.

Am venit noi deja la adevăratul Isaac, pentru ca pe baza jertfei Sale, a lucrării Sale pe Golgota să primim toate binecuvântările? Iertarea păcatelor, viaţa veşnică, şi tot ce este în legătură cu El şi a devenit parte a noastră?

Însă apoi în al doilea rând: am venit noi şi ca aceia care ca adoratori au voie să se plece şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Domnului Isus, pentru că am cunoscut aceste Persoane dumnezeieşti, pentru că cunoaştem pe Tatăl ca Tatăl preaiubit al Fiului şi pentru că avem voie să cunoaştem pe Fiul ca Fiul preaiubit al Tatălui?

 Să ne gândim ce privilegiu deosebit este, că noi am fost aduşi la aceste lucruri. Ştiţi dumneavoastră, este aşa de ciudat, că tocmai ceea ce am spus despre Isaac şi Solomon, în Noul Testament se aplică nu numai cu privire la Domnul Isus, ci şi cu privire la noi? Când este vorba de aceste lucruri, noi suntem imediat incluşi. Să ne gândim la Isaac, Isaac este un tablou al Domnului Isus, dar în Galateni 4 se spune şi: «… voi sunteţi copii ai făgăduinţei ca şi Isaac.» Aici Isaac este şi un tablou al credincioşilor, care ca copii ai făgăduinţei au voie să ia binecuvântările din mâna lui Dumnezeu, ca şi Isaac.

Şi dacă am citat versetul referitor la Solomon din 2 Samuel 7 - «Eu vreau să-I fiu Tată şi el Îmi va fi fiu» - atunci aceasta se aplică cu privire la noi în 2 Corinteni 6 la sfârşitul capitolului. Acolo se citează versetul foarte liber şi se spune «… Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice.» Acesta trebuie să fie acelaşi verset dar redat liber şi aplicat cu privire la noi. Aceasta este minunăţia, când este vorba de dragostea lui Dumnezeu, de dragostea Tatălui faţă de Fiul Său, atunci această dragoste este aşa de largă, de lată, că oameni pot fi introduşi în domeniul acestei dragoste. Şi aceasta este ce avem noi aici. Noi suntem iubiţi! Şi nu numai aceasta, noi învăţăm aici în această Evanghelie, că noi avem voie să-L iubim.

  1. Deci primul gând mare în această evanghelie, când este vorba de dragostea dumnezeiască, este, că noi trebuie să vedem, că Împăratul este Preaiubitul Tatălui.
  2. Al doilea gând mare este, că Împăratul este preaiubitul nostru.

Nu acesta este sensul din Coloseni 1.13? Noi suntem «strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei sale». Dar punctul decisiv este că acest Fiu al dragostei Sale a devenit şi subiectul dragostei noastre. Şi noi de aceea ne supunem aşa de uşor şi cu bucurie Lui în Împărăţia Sa, în autoritatea Sa, în stăpânirea Sa, pe care noi am recunoscut-o că o are asupra vieţii noastre, pentru că El a devenit şi Fiu al dragostei noastre. El a devenit subiectul dragostei noastre, pentru că noi Îl iubim şi pentru că noi am văzut dragostea Lui faţă de noi pe Golgota şi de aceea îi răspundem cu dragoste şi cu plăcere ne supunem Lui. «Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi» (1 Ioan 4.19).

Acesta este gândul mare din Psalmul 45 şi în Cântarea Cântărilor. Numesc numai două exemple din acestea, pentru aceia care nu cunosc aşa bine aceste gânduri. În Psalmul 45 avem cântarea Preaiubitului, aşa cum se spune acolo în titlu, sau s-ar mai putea traduce şi prin o cântare despre preaiubitul. El, Împăratul iubit, este subiectul psalmului. «Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun, spun ce am compus despre Împăratul. Ca pana unui scriitor priceput să-mi fie limba. Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor.» Acest psalm arată ceva, despre ce eu am accentuat, că El este Fiul lui Dumnezeu, da, Dumnezeu Însuşi. În versetul 6 se spune aşa: «Tronul Tău, Dumnezeule …», şi în versetul 7: «… de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât tovarăşii Tăi.» Aici avem pe robul uns, pe Unsul Mesia, dar care Însuşi este Dumnezeu.

Însă aici în acest psalm El este subiectul dragostei poporului Său. Şi de aceea acest Împărat este şi Mire. Lângă El stă mireasa Sa. Aşa se spune aici în continuare în versetul 9: «… împărăteasa stă la dreapta Ta în aur de Ofir», şi în versetul 11: «… şi Împăratul îţi va dori frumuseţea, pentru că este Domnul tău, adoră-L!» Aceasta este evanghelia după Matei!

Acolo, în capitolul 9 al evangheliei după Matei, Domnul Isus vine la poporul Său. Mă refer acum la Matei 9, căci acolo Domnul Isus spune că El este Mirele, Împăratul, Mesia al lui Israel, aşa cum Se prezintă El poporului Său. El spune despre Sine Însuşi, atunci când I se reproşează, că ucenicii lui nu postesc: «Se pot întrista însoţitorii mirelui, în timp ce mirele este cu ei?» Timpul postului (sau: întristării) nu a venit încă. Mirele a venit la poporul Său. Şi fiecare ştia atunci despre ce este vorba, căci Psalmul 45 era cunoscut, se cunoştea Cântarea Cântărilor. Se ştia, de exemplu ce vedem noi în Cântarea Cântărilor capitolul 1, unde este mireasa însăşi, cea care spune Împăratului ei sau despre Împăratul ei, în versetul 12: «În timp ce Împăratul era la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul.» Nu am citit noi aceasta în Matei 26, unde vine o femeie, care Îl iubea cu adevărat şi de aceea L-a înţeles, care ştia despre suferinţele Lui, prin care trebuia să treacă? Ea ştia despre înmormântarea Lui, ea ştia tot ce El trebuia să sufere. Prin ce? Prin dragoste! Şi ea vine cu mirul ei, în timp ce Împăratul mănâncă la masa Sa. Aceasta este dragostea! Împăratul este mai întâi subiectul dragostei lui Dumnezeu. Împăratul devine apoi şi subiectul dragostei noastre. Şi dacă ne gândim la ce am spus, că Solomon va atrage naţiunile la sine, cum el construieşte un Templu, unde oamenii au voie să se strângă, ca acolo să se plece înaintea lui Dumnezeu, atunci mi-a devenit aşa de important şi de valoros, că în această evanghelie avem voie să ne vedem pe noi ca adoratori, ca aceia care au voie să vină la Dumnezeu, au voie să vină la Domnul Isus, deoarece ei L-au cunoscut, deoarece ei Îl iubesc şi au voie să-L adore. Pentru adorare este nevoie de cunoaştere. Eu nu mă refer la cunoaşterea teoretică, teologică, ci cunoaşterea dragostei. Ca să-L adori, trebuie să-L cunoşti ca Preaiubitul. Şi ca să-L poţi cunoaşte este nevoie de revelaţie. Dumnezeu doreşte, dacă am voie să mă exprim astfel, să reveleze pe Fiul Său preaiubit inimilor deschise, acelora care îşi deschid inima pentru El, ca să încuie în inimile lor pe Fiul preaiubit.

Matei 11,25-27: În timpul acela, Isus, a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta. Toate Mi-au fost date de Tatăl meu; şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, în afară de tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.

În Matei 11 şi 16 citim ceva despre această descoperire. Şi este frumos să comparăm pe scurt aceste două locuri. În Matei 11, Domnul Isus preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl în versetul 25, că El a ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit pruncilor. Dumnezeu avea lucruri în inima Sa, pe care voia să le descopere oamenilor. Dar nu celor atotştiutori, celor încăpăţânaţi, celor care prin înţelepciunea lor închipuită şi-au închis inimile faţă de Dumnezeu. Era pentru aceia care s-au lăsat botezaţi de Ioan, pentru acei neînsemnaţi în ochii lor, cei mici, cei dispuşi a se căi, pentru cei sărmani, săraci cu duhul, cei smeriţi – deci copiilor minori. Acestora a descoperit Tatăl, ce avea în inima Sa cu privire la Fiul Său.

El caută şi în seara aceasta astfel de inimi, care vor să primească cu bucurie ce Tatăl spune despre Fiul Său. Dar şi Domnul Isus este gata să descopere inimilor noastre lucruri despre Tatăl. Aceasta am citit în versetul 27: «nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.» Nu este aceasta minunat? Două persoane divine, Tatăl şi Fiul, sunt ambele gata, nu numai gata, ci doresc să ne descopere lucruri. Tatăl are în inima Sa lucruri referitoare la Fiul Său, pe care El vrea să ni le descopere, dacă noi vrem să fim minori în noi înşine. Şi Fiul doreşte să ne descopere pe Tatăl Său. De ce? Pentru ca noi să ne mărim cunoştinţa? Da, într-o anumită privinţă, atâta timp cât noi nu ne gândim numai la cunoştinţa minţii, cunoştinţa priceperii, ci la cunoştinţa care se cufundă adânc în inima noastră. Şi acesta este punctul decisiv, ca să ne facă adoratori.

Matei 16,15-18: Isus le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.

Dacă venim la capitolul 16, atunci aceasta devine mult mai clar. Căci acolo avem un om, la care a avut loc aceasta, la care a ajuns descoperirea din partea Persoanei divine, dacă am voie să mă exprim în felul acesta. Când Domnul Isus a pus această întrebare: «Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?», Simon a spus: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.» Aceasta este ceva extraordinar de mare! Desigur, el spune, tu eşti Hristosul, aceasta înseamnă, Tu eşti Mesia, Împăratul lui Israel. Deja aceasta este impresionant. Între mulţii izraeliţi, care L-au lepădat, era cel puţin unul care a recunoscut, că acesta era Împăratul lui Israel. Dar aceasta nu este singurul lucru. Că Domnul Isus este Mesia, Împăratul lui Israel, aceasta era corect, dar nu complet. Împăratul, Mesia, Hristosul este şi Fiul Dumnezeului celui viu.

Petru a văzut cine se ascunde înapoia acestei funcţii de Împărat, cine era Persoana, care a devenit Împărat şi Mesia a lui Israel, respectiv cine era de la început – şi anume, ea era Fiul Dumnezeului celui viu. Şi atunci Domnul Isus spune imediat: „Petru, aceasta nu ai spus-o de la tine însuţi.” «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.» Şi apoi urmează ciudăţenia: imediat după aceea Domnul Isus vorbeşte despre zidirea Adunării, a Bisericii Sale. Nu vorbesc aici despre o anumită comunitate de credinţă. Vorbesc despre toţi aceia care au crezut în Domnul Isus şi împreună alcătuiesc Biserica Sa.

Dar de ce Domnul Isus vorbeşte imediat în contextul celor mai dinainte despre Adunarea Sa, despre zidirea adunării Sale? Vreau să spun aşa: aici avem pe Fiul lui David, aici avem pe adevăratul Solomon, care începe zidirea Templului Său. Adunarea este Templul Dumnezeului celui viu. Dacă El este Fiul Dumnezeului celui viu, atunci Adunarea este Templul, «Casa Dumnezeului celui viu», aşa se spune în 1 Timotei 3.15, sau şi «Templul lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt» în 1 Corinteni 3.16, şi în alte locuri.

El este ziditorul casei sale, a casei lui Dumnezeu, aşa cum se spune şi în Evrei 3. Dar la ce slujeşte această Adunare? Pentru multe scopuri. Dar aici, în secţiunea aceasta, avem casa lui Dumnezeu. Aceasta suntem noi, noi suntem casa lui Dumnezeu. Noi suntem legaţi cu El, cu Fiul Dumnezeului celui viu, aici avem acelaşi gând. Şi cu ce scop? Epistola către Evrei în ansamblu ne face clar aceasta, pentru ca aceşti fii să fie preoţii Săi, adoratorii Săi, venind la Dumnezeu cu jertfele lor de laudă, aşa cum se spune în Evrei 13. Noi avem privilegiul să intrăm în locul preasfânt.

Eu cred că aceasta este legătura aici. Când Petru vine la Domnul Isus şi spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu», aceasta nu este o mărturisire de credinţă a unui drept credincios. Nu este o simplă formulă, care se repetă aici. Nu este o afirmaţie teologică de răspuns. Este un cuvânt de dragoste. Este un cuvânt de admiraţie, de dăruire, de laudă, este un cuvânt de adorare.

Când un om are astfel de efecte in inima lui în urma descoperirilor Tatălui cu privire la Fiul , şi vine şi spune: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu», atunci aceasta nu o face un om fără ca în acelaşi timp să nu cadă înaintea Lui. Şi atunci Domnul Isus spune: „Din astfel de oameni, din astfel de adoratori doresc să-Mi zidesc Adunarea Mea. Petru, tu eşti Petru, acesta este numele tău, aceasta înseamnă piatră, tu eşti un material de construcţie bun pentru clădirea Mea, pentru Templul Meu. O piatră bună pentru Templul Meu, dar şi un locuitor bun al Templului Meu. Tu eşti şi un preot bun pentru Templul meu. Căci oameni, care vin în felul acesta, cu inima lor plină de Persoana Mea, pe aceştia îi pot folosi în Adunarea Mea. Acesta este material bun pentru această zidire, pe care Eu o am în inima Mea. Eu doresc să zidesc Adunarea mea pe temelia din Mine Însumi.” Fiul Dumnezeului Celui viu este temelia. Dar Petru şi mulţi alţii sunt materiale de construcţie bune pentru acest Templu, ca să devină adoratori. Ah, dacă toate acestea le vedem aici în această evanghelie, ce poate lua altceva naştere decât să adorăm? Dacă Îl vedem cu adevărat ca pe Fiul dragostei Tatălui Său, dacă simţim ceva din însufleţirea cu care Tatăl vorbeşte despre Fiul Său, dacă se simte ceva din această uimire şi admiraţie şi dacă apoi ajungi să-L iubeşti, dacă apoi Îl incluzi în inima ta, când Împăratul devine şi Mirele tău, dacă şti că ai voie să faci parte din această mireasă, că aparţii acestui Mire, aşa cum Domnul Isus spune despre Sine Însuşi în evanghelia după Matei capitolul 9 şi mai târziu, când vorbeşte despre Masa de nuntă în capitolul 22, despre Mire în capitolul 25 – gândul acesta se întâlneşte mereu -, dacă se ştie că ai voie să faci parte din această mireasă,dacă se ştie, că stai în această relaţie de dragoste cu El, atunci devii adorator.

Şi în această evanghelie avem la sfârşit un exemplu minunat în persoana acestei Maria în capitolul 26.12. Probabil am voie să spun ceva mai înainte, că noi găsim credincioşii prezentaţi în această evanghelie sub două aspecte. Mai întâi noi suntem împreună mireasa Împăratului. Mai întâi Israel a fost mireasa, dar în economia actuală noi luăm locul lui Israel. Noi suntem uniţi cu El ca mireasă.

Dar noi suntem văzuţi în această evanghelie şi individual. Şi aceasta este important. Este important să şti, că aparţii acestei Adunări mari, acestei mirese. Dar este de asemenea important, că fiecare credincios are relaţia lui personală cu El. Şi atunci această evanghelie vorbeşte despre ucenicii Împăratului, despre robii Împăratului şi, probabil aceasta este cel mai frumos, despre fraţii Împăratului. În capitolul 12, la sfârşit, Domnul Isus a întrebat, atunci când I S-a spus: «Fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească», «Cine sunt fraţii Mei?» Şi El a privit în jur şi a spus: «… oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate.» Noi suntem fraţii Împăratului, mai întâi rămăşiţa lui Israel, rămăşiţa credincioasă, dar apoi gândul se extinde la toţi ai Săi. El este Fiul Dumnezeului celui viu, am văzut. Dar El ne spune: «… voi sunteţi fraţii Mei». Am citat din 2 Corinteni 16, unde ni se spune, că Dumnezeu este Tată pentru noi şi noi suntem fii şi fiice ale Lui. Desigur Domnul Isus rămâne unic. El este Fiul Dumnezeului celui viu, aceasta nu se poate spune despre niciunul dintre noi. Şi totuşi, când în capitolul 16 se spune despre El: «El este Fiul Dumnezeului celui viu», atunci în capitolul 17 El în smerenia sa Se aşează pe aceeaşi treaptă cu Petru, când este vorba că Petru trebuia să plătească darea pentru Templu. Acolo Domnul Isus a spus: «Împăraţii pământului de la cine primesc vamă sau taxă? De la fiii lor sau de la străini?» Şi când Petru a spus: «De la străini»,l atunci Domnul Isus a zis: «Deci fiii sunt scutiţi». Tu şi Eu, Petru. Tu şi Eu, pentru ei amândoi. Dar prin acest cuvânt rostit în smerenie, Domnul Isus spune: „Noi doi, Petru, noi suntem fii.” El este Unic. Noi nu L-am numi niciodată fratele nostru, aşa cum se practică în unele cercuri. El este Dumnezeu, El este Fiul Dumnezeului celui viu. Dar El în smerenia Lui ne numeşte împreună-fii, fraţii Săi, în Matei 25 şi în capitolul 28: «… du-te şi spune fraţilor Mei» - la această treaptă ne-a ridicat El în smerenia Sa. Şi noi ne aflăm în această relaţie intimă cu El.

Sunt două feluri de dragoste:

  1. Este dragostea dinte bărbat şi femeie, dragostea dintre mire şi mireasă, pe care o vedem aici.
  2. Şi este dragostea dintre fraţi. «El nu se ruşinează», spune Evrei 2, «să ne numească fraţii Lui», El Fiul Dumnezeului celui viu.

Matei 26.6.12: Iar Isus fiind în Betania, în casa lui Simon Leprosul, a venit la El o femeie având un vas de alabastru cu mir foarte scump şi l-a turnat pe capul Lui, pe când stătea la masă. … Pentru că ea, turnând acest mir pe trupul Meu, a făcut-o pentru înmormântarea Mea.

Dar acum aici la sfârşit, în Matei 26, vine această femeie. Vine această femeie. Nu sunt mulţi în evanghelia după Matei care vin aşa; Adunarea este mare, dar fiecare trebuie să fie experimentat în sine însuşi, ca să devină un adorator.

Petru este unul, în capitolul 16; Maria este una, în capitolul 26. Ea nu este numită cu nume. Aceasta are loc abia în evanghelia după Ioan 12. Nici nu ar fi posibil, căci în versetul 13 se spune: «… oriunde va fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va vorbi şi despre ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei», dar numele ei nu este numit. Căci nu este vorba de numele ei, nu este vorba de identitatea ei. Cine este ea, ştim abia din evanghelia după Ioan 12. Este vorba de caracterul ei. «Spre amintirea ei» înseamnă că sunt multe astfel de persoane anonime, care din dragoste pentru Domnul suferind, mort şi îngropat şi înviat, din dragoste pentru El vin ca să-L adore.

Maria a exprimat aceasta simbolic prin acest mir. Ea vine cu mirul ei preţios. Ea realizează practic: «În timp ce Împăratul meu mănâncă la masa Lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul.» Maria este exemplul mare al acelora care au avut dreptul să cunoască pe Domnul Isus, să-L cunoască nu numai ca pe Împăratul sublim şi Mesia, ci şi ca pe Acela care a mers în moarte pentru noi, care a murit pentru noi, din cauza păcatelor noastre, şi care a fost înmormântat. Aşa cum ne spune versetul 12: «A făcut-o pentru înmormântarea Mea.» Şi noi trebuie s-o facem pentru Acela care a înviat pentru noi, a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu pentru noi, pentru că El a făcut aşa de mult pentru noi şi pentru ceea ce El este în Sine Însuşi, aşa că noi acum putem spune cu plăcere ce înseamnă El pentru noi.

Şi tatăl caută astfel de adoratori, şi Domnul Isus caută pentru Sine astfel de adoratori. Este ca şi cum Tatăl ar spune: „Adunarea Mea este societatea acelor oameni care au cunoscut pe Fiul Meu, M-au cunoscut pe Mine, şi Mă adoră în felul acesta.”

  1. Este un lucru să vezi din depărtare ceva despre dragostea divină dintre Tatăl şi Fiul. Aceasta este primul lucru, pe care l-am spus.
  2. Este un al doilea mare lucru, că această dragoste s-a îndreptat spre noi, că şi noi am fost primiţi în această dragoste.
  3. Şi în al treilea rând, acum în dragoste de răspuns pentru El şi pentru Dumnezeu Tatăl nostru avem voie să ne plecăm înaintea Lui ca adoratori, acum şi în veşnicie.

Tradus de la: Göttliche Liebe im Matthaeusevangelium

Prelegere din anul 1988.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (69)

Mai multe articole despre locul din Biblie Matei 3 (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Matei 11 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).