A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?
Aspecte ale ispăşirii

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

Totalitatea conţine o submulţime

Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.

Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:

1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:

1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.

Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe  trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre  nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

 

Lumea Numai credincioşii

Ispăşirea

„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2)

Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!”

Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor.

Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10; Evrei 2.17)

Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic.

Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre.

Răscumpărarea[1]

CUMPĂRAREA

„… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44)

„… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1)

Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său.

SUPLINIREA

„Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28)

Preţul răscumpărării

CUMPĂRAREA

„Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6)

SUPLINIREA

„Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”][2] mulţi” (Matei 20.28; Marcu 10.45)

Dreptatea lui Dumnezeu

„pentru toţi” (Romani 3.22)

Nu se spune că ea este peste toţi.

„… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22)

Moartea lui Hristos

CUMPĂRAREA

„El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15).

Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”]  păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3)

Purtarea păcatelor

Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor.

Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24)

„… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12)

Sângele lui Hristos

Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi.

Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său.

SUPLINIREA

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28).

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24).

„… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5).

Răscumpărarea

Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel)

SUPLINIREA

„în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7).

 

Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:

  1. Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.
  2. Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.
  3. Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.
  4. Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.
  5. Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).
  6. Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28; Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.
  7. Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.
  8. Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.
  9. Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).

Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.[3] Deoarece se doreşte citarea de locuri din Scriptură pentru acest gând, aceste pasaje din Scriptură sunt folosite abuziv, făcându-le să afirme ceva, care de fapt nu îl spun.

Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.

Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.

Alte locuri din Scriptură găsim în:

  • 1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”
  • Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”
  • Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
  • Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”

Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

N. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:

Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).

Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).

Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mânia[4] lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre) ar fi ineficace şi reversibilă. Întreaga argumentare a cărţii arată interpretarea greşită a Dr. Bonar cu privire la suplinire: transmiterea vinei şi păcatului de pe cel vinovat la o altă persoană; un act de suplinire al unei persoane pentru alta, comparabil cu plata unei datorii (aşa cum Dr. Bonar explică intuitiv); ispăşirea este dimpotrivă orientată spre Dumnezeu (Collected Writings 23:240).

[…] Scriptura dimpotrivă diferenţiază atent între ispăşire şi transmiterea vinei (suplinire), între sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).

De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.[5]

Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?

1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.

 Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.

În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:

Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie. 

Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]

Sângele se referă la moarte

În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25; Faptele apostolilor 5.28; 22.20; Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.

Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi

Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.

Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.34; 1 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.

Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.

În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:

Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.

N. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.

În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.[7] Însă eu mărturisesc, că sunt de acord cu Athanasius: alegerea cuvântului potrivit nu corespunde analogiei şi veridicităţii Scripturii. Aceasta nu este o întrebare referitoare la dumnezeirea Domnului, ci este vorba de felul de exprimare corect, atunci când vorbim despre „sângele lui Dumnezeu”. Eu nu cred că o astfel de exprimare este conform Scripturii, şi în aceeaşi măsură resping titlul „mama lui Dumnezeu”. Eu sunt de părere că acestea sunt contrare gândurilor corecte şi divine şi îndepărtează de la dumnezeirea adevărată şi veşnică a preaslăvitului nostru Domn. El, Cel care era Dumnezeu, a avut o mamă, şi El, Cel care era Dumnezeu, Şi-a vărsat sângele; eu nu cred că Scriptura vorbeşte, că Dumnezeu Şi-a vărsat sângele. Sunt convins că acest gând este fals şi nepotrivit, da, este profan. Ştiu însă bine, ce vrea cineva să spună prin aceasta, şi eu îl suport, deoarece expresia aceasta exprimă Dumnezeirea adevărată, absolută a Domnului nostru. Însă cu toate că eu niciodată nu am citit ceva de la Athanasius, eu am fost de aceeaşi părere ca el, atunci când am studiat locul acesta sub punctul de vedere că astfel de feluri de exprimare sunt contrare analogiei credinţei. În ceea ce priveşte traducerea expresiei dia tou idiou haimatos cu „prin sângele Propriului Său [Fiu]”, eu cred că aceasta este greceşte, şi anume în afara tuturor controverselor şi cu toate îndoielile şi reţinerile. Această expresie este folosită în Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).

Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.

În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:

Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.

Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:

Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.

Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).

În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).

În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.

Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.

În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.

Sângele – vărsat pentru mulţi

Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:

Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. 

Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.

Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.

Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:

După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.

Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor  relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.

Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).

Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).


Tradus de la: Trug Christus die Sünden aller Menschen?

Tradus: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Ne amintim că tema „Cumpărare” a fost tratată în unul din capitolele anterioare. Prin moartea lui Hristos totul a fost cumpărat. Aceasta nu este acelaşi lucru cu răscumpărare.

[2] Expresia „pentru” înseamnă „în locul” (άντί) multora. Ea are foarte clar înţelesul de suplinire. Când se vorbeşte despre toţi, ca în 1 Timotei, se spune numai „în favoarea  tuturor” (W. Kelly, Lectures on the Day of Atonement).

[3] Am auzit, că singurul păcat pentru care omul ar fi judecat, ar fi acela că Hristos nu a fost primit ca Salvator. Aceasta ar însemna, că Hristos a purtat fiecare păcat al omului, cu o singură excepţie. Această idee decurge dintr-o gândire carnală. La marele tron alb necredincioşii vor fi judecaţi „fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20.13). De ce să aibă loc această judecată, dacă Hristos ar fi plătit la cruce pedeapsa şi a purtat pe trupul Său aceste păcate?

[4]

Darby scrie:

S-a afirmat deja că nu ar fi nici o potolire a mâniei lui Dumnezeu. Cuvintele ίλάσκεσθαι, ίλάσ τήροιυ, ίλάσμός au toate acelaşi înţeles. Ele descriu caracteristici şi însuşiri în Dumnezeu, care sunt necesare şi trebuie păstrate permanent, căci altfel El nu mai este Dumnezeu, aşa cum este (respectiv, atunci El nu mai este Dumnezeu). Sfinţenia Lui şi dreptatea Lui trebuie păstrate, dragostea Lui însă este nelimitată (Collected Writings 10:349; vezi şi 12:246)

Kelly remarcă:

În ceea ce priveşte litera, Noul Testament nu vorbeşte nici despre exercitarea mâniei la cruce şi nici despre o potolire a lui Dumnezeu. Şi înapoia acestui fapt este aceeaşi înţelepciune care evită aceste două noţiuni. Vrem însă să fim atenţi să nu tăgăduim nici pe una şi nici pe cealaltă, prin faptul că Dumnezeu a purtat grijă să nu se abuzeze de ele (The Bible Treasury 18:97, adnotare).

[5]

În privinţa aceasta J. N. Darby a remarcat:

Dacă oamenii ar înţelege gândurile lui Dumnezeu cu privire la expresia „… dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit”, atunci nu ar afirma astfel de lucruri absurde. Eu resping cu hotărâre ideea, că toţi au murit cu Hristos, şi nici nu trebuie să cunoşti limba greacă, ca să înţelegi gândurile lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie este foarte departe de ceea ce spune apostolul şi este în contradicţie cu versetul care urmează. Este vorba de faptul că oamenii trăiesc şi mor, la care „cei care trăiesc” nu vor rămâne în această stare. Despre aceasta mărturiseşte fraza care urmează: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc”, aceasta nu este totul. Timpul aorist ne dă un eveniment care a avut loc în trecut, însă nu spune că această realitate istorică este urmarea faptului că ai murit cu Hristos. De ce Hristos a coborât? El a făcut aceasta, deoarece noi toţi eram în groapă, şi apoi este vorba că unii trăiesc (nu toţi), şi dacă ei trăiesc, atunci să trăiască pentru Acela care a murit pentru ei şi a înviat (Collected Writings 26:336; vezi şi Notes an Comments 6:60).

[6] Apa, care a curs împreună cu sângele din coasta Domnului, are mare importanţă, însă nu este tema de aici. Păcatul ne face vinovaţi şi ne murdăreşte moral. Prin lucrarea de pe cruce Dumnezeu a putut acţiona cu ambele urmări ale păcatului: pentru vină era sângele şi pentru murdărirea morală era apa.

[7] [De exemplu: King James Version, New James Version, Wycliffe New Testament, New International Version, English Standard Version, New American Standard Bible. Şi traduceri în limba germană au tradus asemănător, de exemplu Luther 1984 şi Schlachter 2000.]

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen