Versete călăuzitoare: 1 Ioan 1.3; Ioan 8.29
1 Ioan 1.3: … şi părtăşia noastră este în adevăr cu Tatăl …
Ioan 8.29: Şi Cel care M-a trimis este cu Mine …
Vom face bine să glorificăm Numele lui Dumnezeu, pentru că El ne-a revelat valoarea Fiului Său preaiubit; căci aceasta a devenit o realitate, de când Fiul Său preaiubit a fost printre noi. Ce bucurie a găsit Tatăl la El, atunci când El a trăit aici pe pământ! Suntem bucuroşi şi ne bucurăm că a fost aşa, că în lume, care este stăpânită de diavolul, căpetenia ei, Tatăl a găsit în Isus pe Unul care corespundea pe deplin felului Lui de gândire în orice gând, în orice cuvânt şi în orice faptă. Noi nu avem bucurie mai mare decât să urmărim în minte urmele paşilor Lui în lume, în timp ce El totdeauna vorbea cuvintele Tatălui şi făcea lucrările Tatălui. Niciodată El nu a căutat interesele Sale proprii, cu toate că în realitate El era singurul om dintre toţi oamenii care au trăit, care avea acest drept. Şi dacă El ar fi făcut-o, El ar fi făcut totul aşa cum se cuvine. Dar El era plăcut Tatălui: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui”. Tatăl Său era singurul subiect al vieţii Lui. El nu a avut nici un alt motiv decât gloria Tatălui,
El era aici, ca să rezolve interesele Tatălui, şi El S-a mirat şi trebuie să-L fi durut sufletul Lui sfânt şi sensibil, că mama Lui şi Iosif nu au înţeles atunci când L-au găsit în Templu la vârsta de doisprezece ani. Noi înţelegem aceasta prin har şi recunoaştem că a fost cu totul corect.
Citim mărturia despre buna-plăcere a Tatălui pentru El exprimată în cuvintele care niciodată nu ar trebui uitate: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea”, şi inimile noastre sunt mişcate să aducă laudă şi nu putem înceta să spunem: El este demn. – Desăvârşirea nesfârşită necesită elogiul divin. Cerurile nu puteau tace, gloria copleşitoare trebuia să vorbească, Tatăl Însuşi trebuia să facă cunoscut buna Sa plăcere pentru Omul durerii smerit, şi noi Îi răspundem în acelaşi fel cu bucuria cerului. Cuvintele Tatălui, care au străpuns inimile ucenicilor, trezesc în inimile noastre un acord şi bucuria şi cântarea noastră, pe care le înălţăm, sunt părtăşia noastră cu Tatăl – unitatea gândurilor noastre cu El, prin inspiraţia şi puterea Duhului Sfânt.
Ar fi corect să se spună că buna plăcere a Tatălui faţă de El a crescut în fiecare zi pe care El a trăit-o pe pământ? Pentru noi pare aşa; căci adâncimile mari ale devotamentului Lui sub voia Tatălui au devenit tot mai mult vizibile, atunci când împotrivirea păcătoşilor şi ura oamenilor faţă de El a crescut şi când crucea apărea tot mai mult în raza vizuală. Tare trebuie să fie inima care poate rămâne indiferentă la cuvinte ca cele ieşite din gura lui Isus în Ioan 10.17, când crucea nu mai era departe: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau”, şi dacă alături de acestea citim şi acele cuvinte: „… dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac. Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” (Ioan 14.31), atunci avem înaintea noastră dragostea deplină şi neîntreruptă, care pulsa între Tatăl şi Fiul, şi noi stăm înaintea ei şi jubilăm cu profundă bucurie copleşitoare, că această fericire trebuia să ne fie revelată şi trebuia să avem parte de ea. Căci dacă Tatăl L-a iubit, deoarece El Şi-a dat viaţa, atunci ştim că El a dat-o pentru noi şi de aceea Îl iubeşte Tatăl. Dragostea Lui pentru Tatăl şi dragostea Lui pentru noi arde cu flacără mare, apele mari nu o pot stinge şi noi Îl iubim pe Acela pe care Tatăl Îl iubeşte, şi aceasta este baza şi izvorul părtăşiei noastre cu Tatăl.
Să privim acele cuvinte ale Domnului: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!” Acest „de aici” însemna pentru El Ghetsimani, Gabata şi Golgota, luptă aprigă, atacuri ale puterii întunericului, ocară şi insulte, nedreptăţile oamenilor şi acele suferinţe adânci şi tainice sub judecata dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. Niciodată nu vom înţelege pe deplin înţelesul acelui strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ele vor rămâne pentru totdeauna înapoia capacităţii de înţelegere a naturii; dar noi ştim şi învăţaţi divin putem înţelege cuvintele: „… aşa cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (Efeseni 5.2). Suntem siguri că El în astfel de ore de întuneric, când El a suportat suferinţele pentru noi, atunci când a fost făcut păcat, care L-au făcut pentru noi scump şi cu valoare veşnică, au fost deosebit de preţioase pentru Tatăl, „dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă”. Dacă jertfa era pentru Dumnezeu, ea era şi pentru noi, şi dacă El era preţios pentru Dumnezeu, El este şi pentru noi preţios şi noi am fost aduşi cu adevărat să fim una cu Tatăl în gândurile cu privire la El.
Gloria Tatălui a vizitat grădina, înainte ca Maria Magdalena să ajungă în grădină şi înainte ca mormântul gol, în care ea privea cu ochii plini de lacrimi, să vestească realitatea că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Noi ştim, că acum El stă la dreapta Tatălui şi acolo a fost încununat cu glorii care depăşesc toate celelalte glorii. Lui I-a fost dat un Nume, care este mai presus de orice nume, şi în Numele Lui trebuie să-şi plece genunchiul orice creatură. Noi urmărim cu omagii depline înălţarea Lui pe locul cel mai înalt din cer, deoarece noi am urmărit cu admiraţie smerirea Lui. Primii şi cei care sunt cei mai apropiaţi dintre toţi să recunoască demnitatea Lui sunt cu siguranţă sfinţii răscumpăraţi, care alcătuiesc Biserica Sa. Noi aparţinem acelei părtăşii privilegiate şi preamărim Numele Tatălui, care L-a înălţat pe El, Cel care ne-a devenit foarte preţios. Noi aşteptăm revenirea Sa; căci cununile şi împărăţiile sunt ale Lui şi Biserica Lui va avea parte de gloria Sa. Căci aşa a hotărât Dumnezeu. Dar când strălucirea şi bucuriile biruinţei Împărăţiei Sale vor ajunge la sfârşit şi timpul a încetat să mai existe, atunci va rămâne casa Tatălui şi noi vom fi acolo, „asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29). El va avea pentru totdeauna întâietatea, va fi subiectul veşnic al dragostei Tatălui Său şi al dragostei tuturor sfinţilor Săi, şi de aceea noi vom avea pentru totdeauna gânduri comune cu Tatăl referitoare la El. Şi vom avea parte de dragostea, care se odihneşte pe El; căci El ne-a făcut cunoscut Numele Tatălui, pentru ca dragostea cu care Tatăl Îl iubeşte, să fie în noi; nu simplu peste noi, ci în noi, partea de care se bucură inimile dedicate cu totul Lui. De aceea bucuria noastră veşnică va fi părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.
Tradus de la: Was bedeutet „Gemeinschaft mit dem Vater“?
Articol apărut în: Der Dienst des Wortes, 1935.
Traducere: Ion Simionescu