Omul durerii

Frederick Charles Jennings

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 52.13 – 53.12

Alcătuirea cărţii:

  • Semnificaţia
  • Contextul cu Pentateuhul lui Moise
  • Prezentarea acestui Pentateuh

În cartea noastră stăm exact la pragul de intrare în Locul Preasfânt, şi vom face bine să intrăm cu veneraţie, pentru ca nici o urmă din cele pământeşti să nu murdărească această Sfântă a Sfintelor. Pereţii ei sunt cu siguranţă mai albi decât un înălbitor de pe pământ ar putea albi. Va fi oare cel puţin un cititor care împreună cu mine să implore, ca Duhul, care este la fel de sfânt ca şi acest text din Scriptură, să ne păzească de rătăcire, să ne călăuzească în adevăr şi să ne aducă în amintire lucrurile referitoare la Hristos, pentru ca inimile noastre nestatornice să fie atrase spre El şi să le ţină pentru totdeauna cu tărie?

Pasajul acesta este centrul cărţii lui Isaia. La reflectarea asupra înţelesului numelui lui Isaia vedem că partea cea mai lăuntrică a „mântuirii Domnului”, inima lui Dumnezeu, se revelează aici credinţei respectoase şi dragostei primitoare a ei. Pe cine altcineva ne-am aştepta să întâlnim aici decât pe Acela a cărui locuinţă era din veşnicie la sânul Său şi care L-a părăsit ca să arate păcătoşilor harul Său şi îndurarea Sa (Ioan 1.18)?

Înainte de a intra vrem să câştigăm o privire de ansamblu a textului: să identificăm turnurile de veghere, să remarcăm întăriturile, să contemplăm palatele lui şi să ne bucurăm de frumuseţea şi tăria stilului arhitectonic. În felul acesta vom fi conduşi la temă: Domnul nostru Însuşi!

Este uşor de constatat că împărţirea pe capitole a cărţii este făcută de mâna omenească; structura ei are în mod clar de suferit din cauza aceasta, însemnătatea ei este voalată. Dar dacă ne gândim că împărţirea în versete în poezia ebraică este la fel de divin inspirată ca şi textul însuşi, la un studiu mai detaliat se constată că următoarele cincisprezece versete se pot subîmpărţi în de cinci ori trei versete. „Trei” şi „cinci” aşa cum s-a remarcat deja, descriu în acest context legătura vitală între Dumnezeu (3) şi om (5). Dar totodată te întrebi, la cine altcineva s-ar putea referi această unire, decât la „Cuvântul, care era la început Dumnezeu” (Ioan 1.1) şi care totuşi „a devenit carne şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Prin aceasta nu este vorba de nimeni altul, decât de Emanuel, ceea ce tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi”, sub altă formă, Isus, care tradus înseamnă „Mântuitorul”. De aceea Numele acesta exprimă ambele: Om şi Dumnezeu, care este mai presus de toate şi preamărit să fie în veşnicie, căci Dumnezeu Însuşi spune: „În afară de Mine nu este alt Mântuitor” (Isus).

Aceste cinci pasaje constituie un al doilea Pentateuh, care are asemănare frapantă cu primul Pentateuh din Biblie. De aceea primele trei versete constituie Geneza, facerea, acestei profeţii, căci ca şi prima carte a Bibliei noastre ea constituie începutul a tot ceea ce urmează după aceea.

La studiul acestui text remarcăm întăriturile de neînvins, care se împotrivesc oricărei forme de necredinţă, turnurile de veghere, din care credinţa noastră este apărată, şi încă un turn, care arată cu adevărat brut şi fără podoabă. Însă tocmai aceste însuşiri le găsim atrăgătoare, deoarece numai ele sunt în armonie deplină cu tema noastră importantă. „Sunt numai două texte în care felul de exprimare este mai aspru, mai voalat şi mai important, şi anume în capitolul 53 şi 57. În primul domină impresia tristeţii, în ultimul impresia mâniei” (Delitzsch). Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm aici la tonul de odinioară uniform şi vesel, care se aseamănă cu o compoziţie metrică cu puţine schimbări. Tema rămâne aspră, aşa cum este subiectul ei.

Capitolul 52.13-15

Isaia 52.13-15: Iată, Robul Meu va prospera [va lucra cu înţelepciune]; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi [1] multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră.

„Iată” este de la sine înţeles o solicitare din partea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului, aşa cum ni-L prezintă versetele introductive ale primei cărţi a lui Moise – Geneza. El ne cere să acordăm cea mai mare atenţie Unuia, Robului Său. Cine poate fi acest Rob? Unde Îl putem găsi, ca să-I acordăm atenţie? Cuvântul „Rob” din versetul acesta (vezi şi Isaia 42) se poate referi la trei noţiuni diferite: pe de o parte la tot poporul Israel, pe de altă parte la rămăşiţa credincioasă şi în afară de aceasta la Mesia. La cine exact se referă versetul acesta?

Cea mai mare parte a poporului iudeu suferind aflat în împrăştiere a aplicat totdeauna această profeţie la ei înşişi şi au afirmat că Israel ar fi robul menţionat. În cele ce urmează verificăm această ipoteză: „Domnul a făcut să cadă asupra acestui popor nelegiuirea noastră a tuturor.” – „Acest popor a fost scos din asuprire şi din judecată. Şi generaţia lui, cine o va spune?” – „Şi groapa acestui popor a fost rânduită cu cei răi; dar poporul acesta a fost cu cel bogat în moartea lui.” Trebuie să mai continuăm? O negare a acestei teorii nu se merită, ea se contrazice singură.[2]

„Rămăşiţa” modestă nici măcar nu va avea această pretenţie. Prin aceasta se impune adevărul simplu, că prin aceasta nu poate fi nimeni altcineva decât Isus din Nazaret, adevăratul Mesia al lui Israel, Salvatorul nostru. Concordanţa tuturor detaliilor este aşa de clară, aşa de simplă, aşa de minunată, că este inexplicabil cum cineva cu minte sănătoasă poate pune la îndoială înţelesul lor, că un gânditor logic îşi exclude mintea. Un astfel de om care gândeşte carnal se împotriveşte la tot ce este dumnezeiesc şi stă sub stăpânirea unui vrăjmaş puternic şi viclean.

Primele cuvinte ne revelează exact aceea despre care Duhul a vorbit în capitolele anterioare, care conduc la acest punct culminant. El era Acela, ale cărui urechi au fost deschise; El era Acela care a cunoscut cărarea suferinţei şi ruşinii, care era înaintea Lui, şi era pregătit să meargă pe ea. El a învăţat să respingă răul şi să aleagă binele. Aici El este văzut ca Unul care face această alegere cu înţelepciune. El a mers pe drumul acesta, deoarece sulul cărţii I-a arătat clar crucea şi gloria care urma după aceea.

El a acţionat foarte înţelept, ca să asigure succesul Său. Cuvintele „va prospera = va lucra cu înţelepciune” înseamnă „a avea succes”, şi realmente aici se pot vedea ambele noţiuni: cu un singur cuvânt se spune ambele: a acţiona cu înţelepciune şi a avea succes. Acţionarea Lui înţeleaptă L-a dus până la suferinţe nelimitate, şi prin aceasta El a obţinut ţelul Său. Deci primul rând vorbeşte despre acest drum al suferinţei „înţelept”, care s-a sfârşit la cruce.

Următoarele trei rânduri descriu rezultatul întreit al acţionării Lui înţelepte: mai întâi El a fost înălţat din adâncul umilirii, unde L-a condus acest drum al suferinţei: din mormânt. Apoi El a fost ridicat, atunci când picioarele Lui s-au ridicat de pe Muntele Măslinilor şi un nor L-a acoperit, şi în cele din urmă El a primit cel mai înalt loc în univers. Aceste puţine cuvinte descriu tot drumul lui Mesia: El a părăsit tronul ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi l-a reprimit ca Fiu al Omului. Toate acestea sunt prezentate în geneza acestui Pentateuh.

Versetul 14 vorbeşte iarăşi despre adâncimea smeririi Sale: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine …”, urmat de o explicaţie intermediară: „atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om”. Aici trebuie să ne distanţăm cu adevărat de unii comentatori (şi de Delitzsch), căci ei aplică această înfăţişare desfigurată la exteriorul Domnului nostru: ca şi cum în timpul vieţii Lui înfăţişarea Sa ar fi fost aşa de schimonosită, că era de nerecunoscut. O astfel de interpretare trebuie respinsă cu cea mai mare oroare. Copiii mici, ale căror simţăminte erau curate, veneau cu plăcere la El, şedeau pe genunchii Lui sau se rezemau de pieptul Lui. Ei erau atraşi de El, şi nu respinşi, nici de faţa Lui şi nici de înfăţişarea Lui. Cum ar fi putut El în momentul acesta să arate a fi inuman?

Fără îndoială însă aceste cuvinte arată spre adâncimea suferinţelor Sale şi a urmărilor lor asupra exteriorului Lui. Până la bătaia ceasului de ora doisprezece din acea zi fatală de aprilie a anului 32 din era noastră (conform cronologiei aproape sigure a lui Sir Robert Anderson), tâlharii de la dreapta şi de la stânga Lui au suferit în aceeaşi măsură. Probabil suferinţa lui Isus era mai grea din cauza sensibilităţii mărite a corpului Său omenesc fără cusur. Însă timp de trei ceasuri, şi numai trei ceasuri, El a suferit „mai mult decât fiii oamenilor”, aşa că faţa Lui a fost desfigurată peste măsură de mult. Fără îndoială Dumnezeu a tras voalul Său peste chinul acesta, ca să arate solemn că nimeni nu poate „vedea” sau înţelege toată adâncimea acestui martiraj. Însă tăcerea sfântă a evangheliilor este întregită prin descrierea inspirată divin a profetului Isaia. Despre această luptă de moarte incomparabil de grea ne relatează Dumnezeu Însuşi, ce a văzut El în acest întuneric mare. Ce mare trebuie să fi fost durerea Lui proprie, căci Cel suferind pe cruce era Fiul Său preaiubit!

Trebuie să observăm că faţa Lui a fost desfigurată, aceasta înseamnă, că ea nu a fost aşa din naştere. Deci ceva a avut loc, că această faţă a fost desfigurată. Ea era aşa de atrăgătoare pentru copilaşi şi în mod deosebit pentru păcătoşii plini de căinţă. Nu ar fi corect să se limiteze prima parte a versetului 14 şi să se creadă că numai oamenii orbi spiritual, demni de dispreţ, s-ar fi uimit. Şi îngerii, care ardeau să primească o privire în această taină sfântă, cu siguranţă nu au lipsit de la acest eveniment îngrozitor. Cu siguranţă au fost deplin copleşiţi de lupta de moarte de bună voie, suplinitoare a Creatorului lor.

Versetul 15 reia afirmaţia primei părţi a versetului 14: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine” (din cauza smeririi fără asemănare a Aceluia care era aşa de desăvârşit), „tot aşa El va uimi multe naţiuni”. Chiar împăraţii vor amuţi fiind cuprinşi de uimire, căci aşa ceva depăşeşte tot ce a fost până atunci.

Prima parte, sau Geneza, se termină prin prevestirea a ceva minunat pentru aceia care până atunci nu au văzut aşa ceva sau au auzit: celelalte naţiuni, care nu au primit nici o revelaţie şi nici o profeţie de la Dumnezeu, aşa ca Israel. La începutul celei de-a doua părţi a Pentateuhului (Exod) profetul se identifică cu poporul în mărturisirea smerită a păcatelor şi plânge cu amar orbirea şi necredinţa acestuia. De aceea acest text se aseamănă foarte mult atât cu Exodul Vechiului Testament cât şi cu cel al Noului Testament (Faptele Apostolilor). În ambele cărţi este vestită lui Israel salvarea şi în ambele este descrisă şi respingerea acesteia: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător?, pe acesta Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi salvator.” – „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri” (Faptele Apostolilor 7.35.51). Istoria se repetă. Dar acum profetul stă cu ochii plecaţi, ca şi vameşii sau ca acest celălalt om important, Daniel. El se face una cu poporul Său, mărturiseşte păcatele lor şi se plânge:

Capitolul 53.1-3

Isaia 53.1-3: Cine a crezut vestirea [3] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor [4] şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit.

Ca să înţelegem afirmaţia copleşitoare, trebuie să ne fie clar că primul pasaj este strâns legat cu finalul capitolului anterior. Acolo ne-iudeii şi împăraţii lor au primit o veste de care ei s-au uimit; însă această profeţie a fost în primul rând pentru noi – aşa spune profetul lui Israel. Ea era destinată pentru noi, trimisă nouă: dar cine dintre noi a crezut-o? Braţul este partea corpului prin care se face o lucrare care necesită putere deosebită. Braţul face ceea ce îi dictează voinţa. Există o imagine mai potrivită pentru Acela care realmente era Braţul lui Dumnezeu? Şi cine a făcut cu bucurie voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut acest Braţ? El a lucrat aşa de puternic, că nimeni nu a putut fi găsit, nici măcar dacă s-ar fi căutat în cer, pe pământ sau în locurile de sub pământ (compară cu Apocalipsa 5.3).

Totuşi, cui i-a fost descoperit acest braţ? Cine a recunoscut în acest Om smerit braţul puternic al lui Dumnezeu? Israel a strigat mereu: „Trezeşte-te, trezeşte-te, tu braţ al Domnului!” Dar când S-a arătat braţul, cine L-a recunoscut? Putea El, care cupă cum se pretindea era Fiul unui tâmplar, să fie braţul Domnului? Putea El, Cel care locuia liniştit şi necunoscut în această casă modestă din Galileea dispreţuită, să fie braţul Domnului? Niciodată nu putea veni ceva bun din Nazaret (Ioan 1.46); putea într-adevăr braţul Domnului să fie de acolo? Şi când El a venit realmente de acolo, El a fost respins de toţi, chiar şi de aceia pe care noi i-am considerat onorabili, înţelepţi, cu vază şi conducători religioşi ai poporului. Este posibil ca El, care a fost dispreţuit de toţi aceştia, să fi fost totuşi braţul Domnului? Noi am aşteptat pe un cu totul altul. Privirea noastră arogantă s-a îndreptat într-o altă direcţie. Noi am sperat să fie unul cu „drapel împărătesc şi cu tot ce aparţine de aceasta, cu prestigiu, cu fastul şi măreţia unui războinic minunat” şi care să conducă oştirile lui Israel aşa cum a făcut căpetenia oştirii Domnului cu mult timp în urmă (Iosua 5.14) şi care în marş triumfal ne va elibera de ocupaţia romană. Aceasta ar fi fost ceva măreţ în ochii noştri! Plini de bucurie ne-am fi strâns în jurul unuia ca acesta! Dar cu aceste aşteptări pompoase ce puteam noi găsi de onoare în acest Bărbat care nu atrage atenţia? El plângea cu cei ce plâng; El era un Om al multor dureri, care S-a bucurat numai puţine momente cu cei care se bucură.

Încet cade voalul de pe ochii inimii noastre şi ne amintim că Mielul de Paști niciodată nu a fost ales şi pus deoparte înainte de ziua a zecea a lunii. În primele zece zile ale anului nostru [anul iudaic începe primăvara; remarca traducătorului] numai Domnul cunoaşte Mielul de Paști, şi numai ochii Lui Se odihnesc cu plăcere pe El. Nimeni altcineva nu ştie! La fel este şi cu Mesia al nostru; şi El era ascuns şi a fost denumit ca Miel al lui Dumnezeu după ce au trecut treizeci de ani. Aşa a crescut El numai înaintea Lui.

Casa lui David se asemăna demult cu un copac tăiat, şi au trecut secole până când un urmaş al lui David a stat pe tronul lui. Dar iată, din rădăcina copacului tăiat creşte o mlădiţă bine dezvoltată, în timp ce toate celelalte sunt vestejite, uscate şi moarte. Aşa a crescut El, o floare omenească, aşa cum mai înainte nici Dumnezeu şi nici oamenii nu au văzut pe pământ. Şi totuşi, când El a apărut public şi a început să lucreze, a făcut ce este bine, a luat parte la durerile oamenilor şi le-a alinat, El a fost dispreţuit de conducătorii noştri. Şi cu regret El a fost desconsiderat şi de noi, cei care acuzăm necredinţa noastră, nici noi nu L-am luat în seamă. Ne-am comportat ca oamenii care se îndepărtează de un lucru pentru care ei nu au nici un interes.

Istoria tristă a omenirii se repetă şi în zilele noastre. Suntem scurt înainte de venirea din nou a Domnului Isus. Şi iarăşi cei onorabili, cei învăţaţi şi oamenii pur religioşi se îndepărtează de Acela care singurul este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”: adevăratul braţ al Domnului.

Ca şi atunci, când numai câţiva, care erau conştienţi de propria lipsă de ajutorare, s-au legat de El, aşa este şi astăzi: istoria se repetă. Relativ puţini sunt mânaţi de povara păcatelor lor la picioarele Sale. Însă pentru aceştia El este mult mai de dorit decât toate comorile lumii. Regretăm însă puţina cunoaştere îndeaproape a Lui. Pot eu presupune, că inimile noastre uscate însetează după El şi doresc să-L cunoască mai bine? Căci numai Lui, Cel care a devenit „braţul Domnului” pentru noi, Îi datorăm mântuirea noastră, trecutul, prezentul şi viitorul.

Prin aceasta ajungem la partea a treia a profeţiei acesteia, a treia carte a Pentateuhului (Levitic), care ne conduce în Locul Preasfânt cu multele jertfe legate de acesta. Vedem aici jertfa unică care înlocuieşte toate aceste imagini simbolice şi prin care noi avem chiar intrare liberă în Locul Preasfânt. Următoarele trei versete dezvăluie taina acestor suferinţe. Ar trebui să ascultăm foarte atenţi, nu indiferenţi, ci cu emoţie, ce se spune despre această revelare. Căci cele descrise aici ne interesează personal în cea mai înaltă dimensiune.

Capitolul 53.4-6

Isaia 53.4-6: Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit,[5] lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui; şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Ce copleşitoare sunt aceste versete! Ele aruncă o lumină sfântă pe acele suferinţe care timp de trei ore de întuneric pe Golgota au rămas ascunse de ochiul omenesc. Afirmaţiile sunt aşa de clare şi precise, că nu ne putem imagina că ele au fost scrise cu 700 de ani înainte de împlinirea lor.

Primul cuvânt din versetul 4 este „Amin”, care se întâlneşte şi în Noul Testament şi pe care Domnul nostru îl foloseşte de multe ori. [Rădăcina cuvântului înseamnă „aşa să fie, cu adevărat, realmente, într-adevăr”; remarca traducătorului.] El exprimă cea mai înaltă treaptă de confirmare. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască câtuşi de puţin de cauza reală a acestor suferinţe incomparabil de grele. Cu siguranţă acest motiv nu a existat în viaţa Sa, care era plăcută Tatălui. Nu, numai prin ultimele trei ceasuri de pe cruce aflăm ceva despre ele.

Nici o biciuire, care brăzdează spatele Lui, nici un spin, care străpunge fruntea Lui, nici un cui, care pătrunde prin mâinile şi picioarele Lui nu-l poate determina să geamă de durere. Era nevoie de chinuri mai mari, care să dezlănţuie strigătul „Eli, Eli, lama sabactani?” Care putea să fie motivul pentru chinuri mai mari?

Pe la miezul zilei amuţesc batjocurile oamenilor. Soarele, care de obicei străluceşte, se întunecă. Nici o lumină nu cade pe această scenă sfântă, în timp ce păcatele mele erau pe El. (Doreşti tu să te alături de mine cu capul plecat şi ochii plecaţi?). Dumnezeu Îl părăseşte din cauza aceasta şi loviturile nuielei Sale Îl ating; comparate cu acestea, loviturile de bici romane erau blânde. Sufletul Lui nevinovat s-a îngrozit numai de acestea, aşa că chiar mai dinainte transpiraţia Lui a devenit ca stropii mari de sânge. Şi totuşi ceea ce se petrecea în grădină era numai o umbră a ceea ce Îl aştepta. Cât de insuportabilă trebuie să fi fost realitatea? Dacă am putea să evaluăm numai puţin aceasta, atunci inimile noastre nu ar fi aşa de împărţite. Nu ne-am irosi aşa de egoist viaţa, aşa cum cu regret facem deseori. Vrem să ne facem una cu cuvintele acestui om cu vază din timpurile biblice: „Cu urechile noastre am auzit despre Tine, dar acum ochii noştri Te-au văzut. De aceea ne este scârbă de noi înşine şi ne pocăim în ţărână şi cenuşă.” Dacă priveliştea aceasta nu produce căinţă şi pocăinţă la noi, ce ar putea atunci altceva să ne facă să ne pocăim?

Cu plăcere ne-am fi preocupat mai departe cu acest studiu aprofundat. Este însă de neevitat să analizăm o interpretare ciudată şi falsă a acestor cuvinte. În Matei 8.16,17, prima evanghelie din Noul Testament, citim: „Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Din ultima frază unii deduc că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ a purtat bolile altora şi de aceea ai Săi niciodată nu trebuie să se îmbolnăvească! Cu toate acestea El niciodată nu S-a îmbolnăvit sau a fost slab. În felul acesta cu siguranţă El nu a purtat bolile. Atunci când El a vindecat un om cu mâna uscată, aceasta nu a avut nici un efect asupra Lui. Corpul Lui nu a fost supus slăbiciunilor, care sunt partea noastră. Cusururile noastre sunt urmări ale păcatului care a venit în lume. Într-adevăr El S-a supus de bună voie slăbiciunilor nepăcătoase cum este foamea, setea şi oboseala, dar El nu avea nimic comun cu urmările venirii păcatului în lume. El a fost ispitit în toate (pus la probă) la fel ca noi, cu excepţia păcatului (Evrei 4.15).

De ce scrie evanghelistul Matei că El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”? Era imposibil să fie numai din compasiune cu oamenii suferinzi. Domnul Isus a întâlnit pretutindeni urmările amare ale păcatului cum ar fi demonizarea, boala, durerea, malformaţii, lacrimi, şi totdeauna a vindecat. Dar cu toate că El avea pe pământ putere şi autoritate să înlăture efectele păcatului sau pedeapsa pentru el (Marcu 2.10), El Însuşi a preluat responsabilitatea pentru cauze. Numai El putea face aceasta, deoarece El va purta „pe trupul Său pe lemn” păcatul [1 Petru 2.24], care a provocat astfel de suferinţe. Niciodată El nu putea, atunci când a venit timpul, să îndepărteze vreo durere fără să poarte şi păcatul care a provocat această durere. Aşa cum cel mai mic suspin sau chiar o singură lacrimă dovedeşte existenţa păcatului, la fel este şi alinarea suspinului şi plânsului o dovadă pentru ispăşirea păcatului. Nimic altceva din universul întreg nu ar fi putut realiza aceasta, decât numai aceste suferinţe pe cruce în timpul celor ultime trei ceasuri. Matei ne relatează că El a purtat suferinţele noastre, pentru ca să se împlinească profeţia lui Isaia. Ceea ce s-a petrecut atunci era numai o imagine (aşa cum botezul Lui era o imagine despre împlinirea dreptăţii), însă pentru împlinirea definitivă noi trebuie să privim numai la cruce.

Deci dacă s-a îndepărtat cauza păcatului, de ce nu au fost înlăturate urmările, cel puţin pentru aceia care prin căinţă şi credinţă au primit împăcarea? De ce credincioşii mai sunt confruntaţi cu boală şi moarte? Deoarece toată acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii depinde de locul pe care Fiul Său preaiubit îl ocupă. El este încă respins şi încă nu primeşte onoarea care I se cuvine. Lucrarea Sa de împăcare este într-adevăr desăvârşită şi încheiată pe deplin cu privire la cerinţele lui Dumnezeu – „El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” –, aplicarea efectivă la viaţa noastră este însă în viitor. Păcatul încă mai este legat de corpul nostru. Căci altfel de ce am fi îndemnaţi, prin Duhul să omorâm faptele trupului (Romani 8.13)? Noi aşteptăm să fim aşezaţi în poziţia de copii ai lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, să aparţinem lui Dumnezeu şi să fim recunoscuţi public ca şi copii ai Săi), atunci când şi trupurile noastre vor fi răscumpărate (Romani 8.23). Până acum Domnul Isus este încă respins, şi Duhul lui Dumnezeu este încă aici pe pământ. De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu constă în vindecarea bolilor – corpul nostru stă încă sub puterea morţii (Romani 8.10) –, ci „în orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3), corespunzător locului pe care Hristos şi Duhul Sfânt îl ocupă acum.

El era fără păcat şi fără cusur; El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale pe pământ şi de asemenea El nu le-a dus până la cruce – toată viaţa Lui S-a delectat de buna plăcere a Tatălui Său –, ci ca Miel fără pată El S-a jertfit pe Sine Însuşi şi a purtat păcatele noastre numai când a atârnat pe cruce.

În versetul 5 lumina lui Dumnezeu cade peste aceste suferinţe şi în mod impresionant arată clar: noi eram contravenienţii şi El a fost pedepsit; noi am păcătuit şi El a fost lovit pentru aceasta. Noi eram vinovaţi, El a suferit moartea, plata păcatului! Cuvintele noastre trebuie acum să amuţească, căci tăcerea poate exprima mai mult decât cuvintele. Înapoia loviturilor, a rănilor, a morţii bănuim ceva din dragostea Lui pentru noi.

Ce se prezintă acum ochilor noştri, privesc cu uimire adâncă cele mai inteligente dintre creaturi. Cu câtă plăcere ar pătrunde ele mai adânc în aceste adâncimi de nepătruns! Acest Dumnezeu, de care noi toţi ne-am îndepărtat în diferite direcţii, să fi hotărât El ca toate nedreptăţile noastre ca un torent puternic de ape reziduale urât mirositoare să se reverse ca un şuvoi într-un anumit loc – pe El, Cel care era cel mai preţios pentru El? Cum este posibil să rămâi departe de un astfel de Dumnezeu? Pe noi ne aşteaptă nu numai pâine, ci şi o îmbrăţişare; nu rangul unui rob, ci sânul Tatălui; nu haina unui salariat, ci cel mai bun costum. Dacă acestea ar fi suficient cunoscute, care fiu pierdut nu s-ar grăbi să vină acasă? Eu doresc să iau de mână pe cititorii mei şi împreună cu ei să strigăm la acest Dumnezeu: „O, Tatăl meu, ajută-mă să rămân la Tine pentru restul vieţii mele în lumea aceasta, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare. O, Dumnezeu, Tatăl meu, fă ca dragostea care nu a cruţat pe singurul ei Fiu pentru mine nedemnul, să lege pentru totdeauna de Tine inima mea nestatornică. Eu m-am îndepărtat de Tine, nu numai atunci pe când nu eram născut din nou, ci chiar şi după ce am cunoscut dragostea Ta. Mă ruşinez şi Te rog fierbinte, ajută-mă să nu mai plec de la Tine. Doamne Isuse, chiar dacă sunt nedescris de slab, eu rămân totuşi oaia Ta, care are nevoie de Tine. Tu eşti Păstorul meu, care chiar Şi-a dat viaţa pentru mine. Te rog fierbinte, ţine-mă aproape de Tine până în ziua în care voi fi pentru totdeauna la Tine!”

În Locul Preasfânt am văzut suferinţele Domnului Isus cu ochii lui Dumnezeu. Dacă revenim la primul Pentateuh al Bibliei, căci după cartea despre Locul Preasfânt, Levitic, urmează cartea Numeri, cartea „în pustiu”, aşa cum este numită ea în Biblia ebraică. În cartea a 4-a este descrisă călătoria prin pustiu a lui Israel, inclusiv încercările cărora a fost supus poporul, şi eşecul lui permanent. Şi în Isaia ajungem tocmai la acest aspect al suferinţelor Mântuitorului: cum El a suferit sub atacurile venite din partea oamenilor şi totuşi a rămas statornic; El niciodată nu a eşuat.

Capitolul 53.7-9

Isaia 53.7-9: El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura. Ca un Miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura. El a fost scos din asuprire şi din judecată; [6] şi generaţia Lui, cine o va spune? [7] Pentru că El a fost şters de pe pământul celor vii. Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit. Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui.

Aici este vorba de o privire retrospectivă la aceste suferinţe, care acum aparţin trecutului. Aceia care reflectă ruşinaţi şi zdrobiţi la acest pasaj sunt copleşiţi de dăruirea smerită a Celui care sufere. Consimţământul Lui smerit la aceste suferinţe nemeritate impresionează pe de o parte şi pe de altă pare împing la adorare; această stare de lucruri exprimă un element de bază al planului de mântuire. Dacă Cel care suferă ar fi scos chiar şi numai un singur suspin ca protest, caracterul liber consimţit al morţii Sale ca jertfă ar fi fost anihilat şi urmările ar fi fost de neimaginat. Atunci judecătorii nedrepţi ar fi avut probabil un motiv să pedepsească pe cel nevinovat ca pe un vinovat. Ne amintim că Pilat a amuţit, căci în funcţia lui el a avut deseori a face cu oameni care au protestat cu voce tare şi afirmau solemn că sunt nevinovaţi. Însă pe Omul acesta dimpotrivă Îl ameninţa o moarte îngrozitoare şi cu toate acestea El sta înaintea lui tăcut şi liniştit; un Om a cărui simplă prezenţă rostea volume de cărţi, cu toate că nici măcar un singur cuvânt nu Îi ieşea de pe buze. Niciodată tăcerea nu a vorbit aşa de elocvent! Niciodată o gură închisă nu a vestit adevăruri aşa de profunde! Dacă ar fi protestat o singură dată, dacă S-ar fi plâns sau probabil ar fi arătat bucurie cu privire la cruce, unde El trebuia să poarte păcatele, aceasta ar fi ruinat total desăvârşirea Persoanei Sale şi a lucrării de răscumpărare făcută de El. Nici o minte omenească nu ar fi putut să-şi imagineze un astfel de echilibru şi nici o mână omenească nu ar fi putut descrie aşa ceva. Repet: niciodată tăcerea nu a fost aşa de elocventă!

Evident Dumnezeu a creat pe fiecare creatură a Sa de pe pământ ca să facă cunoscut adevăruri divine nevăzute; ce este maiestos, frumos, blând printre animale simbolizează puterea de atracţie morală a Fiului Său. Leul exprimă demnitatea Fiului, boul exprimă slujirea răbdătoare; va rămâne mielul mut? Dacă este aşa, nu va dovedi tocmai tăcerea lui Isus în faţa morţii dragostea Lui, care L-a făcut capabil „să rabde crucea şi să dispreţuiască ruşinea” [Evrei 12.2], pentru ca prin aceasta Dumnezeu să aibă puterea să salveze, şi El Însuşi să aibă bucuria să salveze oameni păcătoşi şi să împărtăşească cu ei bucuria pe care El o savurează la dreapta lui Dumnezeu, pe care El fără suferinţe ar fi putut s-o aibă veşnic singur?

În curtea interioară L-au dezbrăcat şi spre batjocură L-au îmbrăcat cu o manta împărătească. Însă nu s-a auzit nici un cuvânt de ocară ca răspuns la râsetele de batjocură ale soldaţilor romani brutali. După aceea a urmat Golgota; acolo a domnit aceeaşi linişte supusă, pe care profetul a vestit-o cu şapte sute de ani mai înainte şi la care noi astăzi, mii de ani după aceea, medităm. Şi tema aceasta ne va preocupa toată veşnicia!

Versetul 8 ne duce un pas mai departe pe acest drum Via Dolorosa: profetul vede cum Cel suferind după parodia procesului şi dezlegat de cătuşă până este dus în moarte. Genealogia lui Adam o găsim în cartea Geneza 5, dar cine va scrie pe a Lui? Unde sunt urmaşii, care continuă linia Lui şi prin aceasta menţin pretenţia la tronul lui David, a strămoşului Său „după carne”? Linia Lui se va şterge cu El; făgăduinţa, care era valabilă pentru El, dispare odată cu moartea Lui; speranţa poporului pare să se fi şters. Foarte întristaţi sunt şi ucenicii în aceste trei zile întunecate, căci ei „au sperat, că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21). Însă speranţa lor zace acum moartă îngropată în mormântul lui Iosif. Cine poate cunoaşte însemnătatea acestor suferinţe şi a acestei vieţi aşa de scurte? Cine înţelege, că El a fost pedepsit nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi că judecata a fost făcută nu de oameni, ci de Dumnezeu? Cine a înţeles atunci adâncimea acestor suferinţe? Dar acum încetează durerea: ruşinea a trecut pentru totdeauna. Din momentul în care moartea Lui a fost atestată prin suliţa soldatului roman, Dumnezeu nu mai permite nici o urmă de umilire, ci „începând de acum dragostea aşează la picioarele Lui numai ceea ce vine din plinătatea Lui”!

Oamenii, cărora le-a reuşit să-L omoare, au avut intenţia să-l îngroape împreună cu făcătorii de rele, în rândul cărora El a fost socotit. Cu toate că Dumnezeu a permis această moarte ruşinoasă, deoarece însemna împlinirea planului Său stabilit exact şi a providenţei Sale, El opreşte acum răutatea omenească: până aici, şi nu mai departe! Numai o mână venerabilă, plină de dragoste are voie să atingă corpul sfânt, şi numai un mormânt, care nu a fost murdărit printr-un cadavru, are voie să primească pe acest „Ceva sfânt”. Aşa cum am amintit, Unul născut dintr-o fecioară poate fi pus numai într-un mormânt neatins. De aceea mormântul acestui bărbat bogat va avea onoarea să găzduiască corpul Domnului gloriei. Oriunde se va vesti Evanghelia va fi amintit şi numele acestui bogat. La păşirea pe un astfel de teren sfânt nu pot crede că numele lui poate fi numit fără să fie explicat înţelesul său profund: „Iosif din Arimateea”.

„Iosif” (cu înţelesul plin de speranţă, bucuros, „El va adăuga”) era numele, pe care Rahela l-a dat primului ei născut, căci – aşa întreabă mama fericită – va fi darul acesta preţios ultima dovadă a harului lui Dumnezeu? Nu, căci „Domnul să-mi mai dăruiască un fiu [aceasta înseamnă, Iosif], şi Dumnezeu a făcut aşa. Probabil întrebăm: sunt crucea aceasta, mormântul acesta, finalul? Nu mai poate fi adăugat nimic? Nu este nici un Beniamin, nici „un fiu al dreptei mele”? Numele „Iosif” poate da un răspuns la această întrebare, căci în profeţii el se referă totdeauna la istoria unei salvări, de exemplu în Psalmul 81.5. Sunetul bucuros al trâmbiţei este „aşezat ca o mărturie în Iosif” şi vesteşte urechii deschise, că, aşa cum Israel a fost eliberat din Egipt, la acesta se va adăuga; Israel se va trezi din ţărâna pământului (Daniel 12.2). La fel Dumnezeu „va adăuga” la acea înmormântare lucrarea nespus de puternică; un „Iosif” va trebui, însă fără să-şi dea seama, să vestească aceasta prin numele său. Dar care este lucrarea nespus de puternică? Numele locului de naştere al lui Iosif dă explicaţia: „Arimateea” înseamnă „a fi înălţat” [8] ca în Isaia 52.13, şi aceasta este ceea ce va fi „adăugat”. Cu toate că mormântul nu a fost folosit, el nu-L poate reţine: El va fi „înălţat” din acesta. Acest cel mai preţios adevăr dintre toate va vorbi la fel ca numele şi locul de naştere al acestui ucenic retras, dar adevărat şi membru al sinedriului demn de onoare, al acestui Iosif bogat din Arimateea, şi el va fi auzit de multe urechi ascultătoare.

Sfinţenia Mântuitorului nostru era desăvârşită: El era fără prefăcătorie şi fără violenţă. Dar îngroparea Lui într-un mormânt neatins nu era suficientă să-I ofere recunoştinţa care I se cuvine – ar fi fost cu adevărat fără folos. Monumentele, pe care sunt scrise presupusele virtuţi ale celor care putrezesc sub ele, dovedesc contrariul şi pot fi bune pentru urmaşii lui Adam. Dar sfinţenia Domnului Isus putea fi dovedită numai prin învierea Sa. Când El în umblarea Sa pe pământ „a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi”, El „a fost ascultat datorită evlaviei {sau: temerii sfinte}Lui” [Evrei 5.7]. „Teama” de a fi făcut ca unul din noi L-a îngrozit. Însă ascultarea Lui a dovedit desăvârşirea Sa şi sfinţenia Sa. Învierea Lui a dovedit că El a fost înălţat datorită temerii Lui de Dumnezeu (Evrei 5). În două nume aparent lipsite de importanţă găsim, ca un toporaş mirositor ascuns sub frunze, unul din aceste versete prin care Duhul confirmă învierea: El a fost înviat a treia zi „după Scripturi”. „Iosif din Arimateea” ne învaţă că învierea urma să vină după cruce („adăugată”). În locul acesta te simţi bine, mai ales după furtuna care a plecat Capul preaslăvit, o furtună care acum s-a liniştit pentru totdeauna. Încă se mai vede norul întunecat, însă el se retrage treptat, ca niciodată să nu mai vină asupra Lui. Însă noi stăm în strălucirea soarelui, salvaţi pentru veşnicie. Noi avem voie şi până la revenirea Lui vom privi în urmă din când în când: la frângerea pâini şi când bem din pahar ne amintim de crucea Sa şi de lovitura suliţei, de sentinţa de condamnare şi de moartea pe care El a suferit-o pentru noi.

Tăcuţi mai zăbovim un moment aici, căci cu siguranţă mormântul nu era într-o grădină fără intenţie divină. În duh vizităm prima grădină Eden, pe care Dumnezeu Însuşi a plantat-o. În mod logic acolo domneşte o atmosferă apăsătoare, căci aici a fost rostită sentinţa de moarte asupra înaintaşilor noştri, care au păcătuit. Urmare acestui fapt natura lor păcătoasă a stricat pe toţi urmaşii lor (Romani 5.12). În grădina lui Iosif dimpotrivă în primele zile ale lunii aprilie a anului 32 după Hristos (după cronologia prudentă a lui Sir Robert Anderson) se trezesc păsările şi cântă, aşa cum femeile s-au dus dis-de-dimineaţă acolo (Marcu 16.1). Florile şi pomii fructiferi înmuguresc, un semn că natura se trezeşte la viaţă din somnul iernii. Totul vesteşte vestea îmbucurătoare că atmosfera sumbră a grădinii Eden a fost alungată. Moartea a fost nimicită,[9] dar viaţa şi neputrezirea au fost aduse la lumină (2 Timotei 1.10). Aruncă o privire în mormânt! El este gol, în afară de veşmintele de in. Ele au rămas acolo din două motive: pe de o parte, ca să facă cunoscut puterea supranaturală prin care mormântul a devenit gol. Nici un „jefuitor al morţilor” nu ar fi desfăcut giulgiul şi l-ar fi împăturit aşa grijuliu, că se putea recunoaşte exact unde a fost aşezat mortul. Pe de altă parte, veşmintele rămase trebuiau să arate clar că El niciodată nu va mai avea nevoie de ele (în contrast cu Lazăr, care le-a luat cu sine din mormânt).

Aşa cum un frate în Domnul (C. H. Burchell, din Birmingham, Anglia) a remarcat, în ultima grădină din Biblie, în Apocalipsa 22, nu apare pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care era în Eden. Dar acesta nu mai este păzit de heruvim cu sabia lui învăpăiată. Intrarea este liberă pentru toţi care nu se laudă cu dreptatea proprie, ci dimpotrivă simbolic şi-au spălat hainele în sângele Mielului, care a stins pentru totdeauna focul.

Ultima frază („pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui”) se aseamănă cu o manta de protecţie suplimentară pentru Sfântul Domnului, însă ea este mai necesară pentru înmormântare decât pentru moarte. Oamenii răi au vrut să-L îngroape împreună cu răufăcătorii – aceasta era permis – şi prin aceasta să-L facă una cu ei. Dar nu ei erau cei care hotărăsc îngroparea Mortului sfânt. Mormântul lui trebuia să adeverească, că în El nu era nici o urmă a celor două elemente; brutalitate şi stricăciune. Ce contează că aceia care leapădă pe Hristos arată cu degetul spre urmaşii Lui inconsecvenţi? Prin aceasta ei încearcă zadarnic să justifice propria lor hotărâre, care conduce la condamnare veşnică, tocmai prin acest caracter contradictoriu. Ei nu vor găsi în El nici un abur de rău. O voinţă mai înaltă, care stă mult deasupra marilor preoţi şi stăpânitori, deasupra cărturarilor şi fariseilor, veghează ca mormântul Lui să mărturisească despre desăvârşirea Lui şi că strigătul dureros „Eli, Eli, lama sabactani?” nu a răsunat pentru El Însuşi. Iubite cititor, tu şi eu, noi ştim care este adevăratul motiv.

Ajungem la ultima partea, la partea deuteronomică a acestui Pentateuh, şi ca şi a cincea carte a lui Moise (Deuteronom) ea este un rezumat al acţiunii lui Dumnezeu cu Israel. Aşa cum ei după călătoria lor prin pustiu stau la graniţa ţării făgăduite, şi privesc partea cealaltă a râului care îi desparte, tot aşa aici este privit încă o dată drumul Robului. Călătoria Lui prin sălbăticie s-a încheiat. Îl vedem aici privind înainte la viaţa lungă, care este înaintea Lui, o viaţă fără sfârşit şi veşnică. Dar nu aceasta o dorea cel mai mult inima Lui iubitoare. El voia spre satisfacţia Lui să împartă cu alţii veşnicia, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Capitolul 53.10-12

Isaia 53.10-12: Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească;[10] L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa [11] Lui, Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor. De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.

Din toate cuvintele care au fost scrise sau rostite vreodată niciunul nu este cu un înţeles mai profund; niciunul nu are o simbolistică aşa de felurită, şi niciunul nu conţine un adevăr care inspiră reverenţă ca acesta: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”. Tremurând de frică ne apropiem acum de acest cuvânt sfânt şi reflectăm la fiecare noţiune. Cine a fost lovit în felul acesta? Nimeni altul decât Acela a cărui bucurie era să facă voia Aceluia căruia I-a plăcut să-L zdrobească.

Dacă El a fost aşa de smerit şi de ascultător, de ce atunci Domnul L-a lovit? Da, mai mult chiar: Lui I-a plăcut chiar să-L zdrobească. Era El supărat de vre-o greşeală foarte gravă a acestui Rob preaiubit? Nu, Acesta Însuşi a dovedit că El întotdeauna a făcut ce este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8.29). Nimeni nu putea să-L dovedească de vreo slăbiciune, şi cu atât mai puţin de vreun păcat. Cu adevărat, nu. Cerul aproape că ameninţă să plesnească, aşa de fericit este Domnul cu privire la acest Fiu al Omului fără păcat şi fără pată. Acele cuvinte de la botezul Lui şi cele de pe muntele transfigurării dovedesc buna plăcere a lui Dumnezeu, care era netulburată. Şi cu toate acestea aici se spune: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească!” De ce acest braţ atotputernic a lovit aşa de dur şi a provocat durere şi necaz Preaiubitului? Ce L-ar fi putut determina pe Domnul să-Şi provoace aceste suferinţe, aşa cum îl doare pe un tată când el provocă suferinţe fiului preaiubit?

Dragostea Lui pentru păcătoşi era aşa de mare, că El nu a cruţat pe propriul Său Fiu preaiubit. Putem noi înţelege o astfel de dragoste? Nevoile, care ne fac parte de viaţă sau de moarte, am putea să le întâmpinăm cu bucurie, dacă am fi înţeles această dragoste.

Cum poate fi înţeles acest „a face plăcere”? Pentru Fiul era o bucurie să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea aceasta L-a dus la chinuri mari. Când sufletul Lui a avut parte numai de o umbră a acestor suferinţe, El S-a rugat cu strigăte tari şi cu lacrimi, ca, dacă este posibil, acest pahar să treacă de la El. De aceea, şi numai de aceea, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească. Dragostea Lui s-a îngrozit dinaintea loviturii, aşa cum Fiul preaiubit S-a îngrozit de suferinţă. Însă dragostea Lui pentru noi păcătoşii sărmani L-a determinat pe Tatăl să exercite pedeapsa, şi L-a determinat pe Fiul să o îndure.

Să observăm că era sufletul Său care a devenit o jertfă pentru păcate. Sufletul este prezentat fizic prin sânge. Sufletul este veriga de legătură între ceresc şi pământesc. Cineva a spus: „Sufletul pare să aibă aceeaşi relaţie cu duhul cum are femeia cu bărbatul: unul este preponderent emoţional şi celălalt este mai ales activ spiritual; ambii se completează reciproc. Aşa cum păcatul a început prin înşelarea Evei, la fel sufletul a căzut pradă păcatului.”

Care era rezultatul? „El va vedea o sămânţă.” Grăuntele de grâu a murit şi acum prin învierea Lui aduce mult rod. El a suferit ca o creatură care naşte. Aceste suferinţe grele ispăşitoare sunt ca durerile naşterii, prin care răsare sămânţa. Nimeni nu putea descrie generaţia Lui, căci El nu avea o sămânţă naturală, dar spirituală avea în număr mare. Psalmistul se alătură de profet şi exclamă: „O sămânţă Îi va sluji” (Psalmul 22.30).

„El Îi va lungi zilele.” – „A cerut de la Tine viaţa: Tu I-ai dat – viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate” (Psalmul 21.4). Deoarece El a primit viaţa de la El, şi sămânţa Lui este acolo unde nu există moarte; niciunul din aceia care au primit această viaţă veşnică nu vor vedea vreodată moartea (Ioan 8.51).

„Plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.” Aceste cuvinte cad ca o rază de soare pe un nor de furtună şi aruncă un arc plin de speranţă. De la evenimentul trist de pe Golgota, unde Domnului I-a plăcut să-L zdrobească, vedem această plăcere încadrată de o îmbrăţişare din care nimic din toată creaţia nu ne poate smulge pe noi păcătoşii sărmani, vinovaţi şi rătăciţi. Ce bucurie trebuie să producă aceasta lui Dumnezeu! Nu era nici o alternativă să ajungă la această bucurie, decât prin zdrobirea Fiului Său. Numai de aceea nu L-a cruţat. Şi această bucurie va dura, până când El va face toate lucrurile noi.

Şi ce este cu Cel care a suferit? „El va vedea sămânţa Sa”, şi prin aceasta „va fi satisfăcut” [sau: Se va sătura]. Ce adâncă este totuşi dragostea despre care vorbesc aceste puţine cuvinte! El ar fi putut în orice moment al vieţii Sale pe pământ să se reîntoarcă la sânul de unde a venit; însă atunci ar fi fost nesatisfăcut. Ar fi fost scutit de ruşinea şi groaza crucii, dar nu ar fi fost fericit. După învierea Sa ar fi putut să se reîntoarcă singur înapoi la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde sunt bucurii veşnice; dar chiar şi acolo, la aceste bucurii, I-ar fi lipsit ceva. Priviţi la miriadele de oameni: toţi au făcut cunoştinţă cu păcatul şi urmările Lui: dureri şi suferinţe. Toţi au meritat mânia lui Dumnezeu. Însă acum pe fiecare din ei îi aşteaptă o veşnicie unde domneşte bucuria. Pe toţi aceşti oameni El i-a avut înaintea ochilor Săi, şi de aceea sufletul Său este satisfăcut. Toate acestea le datorăm Lui. Ce privilegiu să cunoşti dragostea care depăşeşte orice înţelegere!

Prin cuvintele „prin cunoştinţa Lui” nu este vorba de înţelepciunea pe care copiii Săi o pot primi de la El. Aici Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă inimile numai spre Domnul Isus. Cuvântul, care Îi atribuie înţelepciune, leagă ultima serie a grupelor de câte trei versete cu prima. Acolo se spune că Robul „va lucra cu înţelepciune”. Prin această înţelepciune sau pricepere, pe care El şi-o însuşeşte „în fiecare dimineaţă”, El cunoaşte drumul pe care îl are de mers. Acesta a atins punctul culminant prin aceea că El a împăcat pe mulţi cu Dumnezeu, prin aceea că le-a purtat păcatele.

Simpla citire a versetului 12 dă naştere cel puţin la întrebări. Nu pare să fie normal că aceia care nici nu au suferit şi nici nu ar fi putut să împărtăşească durerea, să trebuiască să aibă parte de răsplata Aceluia care a avut parte de dureri incomparabil de grele şi de umiliri. Duhul Se împotriveşte puternic oricărei creaturi care ar putea să ocupe un astfel de loc. Dacă cuvintele ebraice permit pe drept contestarea acestei rivalităţi evident aşa de nedrepte, totuşi dorim cu plăcere să fim de acord cu această traducere, în timp ce ne împotrivim celei mai mici abateri de la adevărul Scripturii. Scriptura nu trebuie apărată. Găsim exact aceeaşi structură în Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.” Aici o comparaţie a celor două versete:

Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.”

Isaia 53.12: „De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari …”

La prima vedere aici nu se recunoaşte nici o neclaritate, dar aşa cum Dumnezeu a dat struţului să nu aibă nici o „înţelepciune”, aşa El a dat Robului Său pe aceşti „mulţi”. Struţul nu împarte cu pricepere – aceasta nu ar avea nici un sens –, dar la fel Domnul Isus nu împarte cu cei mulţi. Nu sunt cei mulţi care împart cu acest Rob unic în felul Lui, ci ei sunt obiectele pe care El le primeşte. Prin aceasta este vorba de cei care nu sunt iudei.[12]

Înţelesul acestei a doua frază: „va împărţi prada cu cei puternici”,[13] nu este sigur. Desigur nu putem fi de acord cu aceia care ca şi Luther traduc: „El trebuie să aibă pe cei puternici ca pradă”, căci prepoziţia se schimbă. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de un pasaj asemănător dintr-un alt verset. Proverbe 16.19 este asemănător în structura lui: „… decât să împarţi prada cu [eth] cei mândri.” De aceea m-am simţit obligat să traduc ca mai sus.

Dar cine sunt cei „puternici”? trebuie să fie „poporul Său binevoitor”, ai căror aparţinători asemenea înaintaşilor lor, macabeii, „au fost întăriţi în slăbiciune” [textual: „din slăbiciune au scos putere”] (Evrei 11.34) şi au făcut fapte mari, „s-au dovedit tari şi au acţionat”. El Se identifică cu ei, aşa cum a făcut odată, şi Se aşează în fruntea poporului, cu care El vrea să împartă prada duşmanilor Lui şi ai lor: „Pentru că Mi l-am încordat pe Iuda ca arc şi cu Efraim am umplut arcul; şi voi trezi pe fiii tăi, Sioane, împotriva fiilor tăi, Grecia, şi te voi face ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9.13). Şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat un exemplu în David, care a incorporat aşa de deplin pe Mesia, că a împărţit prada cu Israel (1 Samuel 30.26-31). Dacă nu mă înşel, prima expresie se referă la vrăjmaşii ne-iudei, şi a doua la Israelul plin de căinţă, rămăşiţa credincioasă. Primii vor deveni prada Lui, pe care El o împarte cu ultimii.

Iarăşi textul ne determină să ne întrebăm singuri: „Pentru ce această înălţare?”, şi iarăşi dăm patru răspunsuri:

  • El Şi-a vărsat sufletul în moarte.
  • El a fost pus în rândul celor fărădelege.
  • El a purtat păcatele multora.
  • El S-a rugat pentru păcătoşi.

Cât de mult se aseamănă aceasta cu a cincea cartea a lui Moise: este o privire retrospectivă detaliată la tot ce s-a spus mai înainte. Cât de profund iubeşte totuşi Dumnezeu omenirea sărmană! El înalţă pe Fiul Său, deoarece El prin moartea Acestuia poate revărsa binecuvântările Sale peste omenirea pierdută. Orice revelare a dragostei lui Hristos pentru oameni exprimă şi dragostea inimii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Nu devenim noi impresionaţi prin aceasta? A fost vreodată un moment în care Tatăl să nu se fi îndreptat spre Fiul Său cu dragoste gingaşă, nelimitată? Şi totuşi acest Fiu spune, că nu este dragoste mai mare decât să-Şi dea viaţa pentru oi, pentru ca prin înviere s-o ia din nou. Prin aceasta El putea dărui poporului Său sărman o viaţă eliberată de orice condamnare. De aceea Îl iubeşte Tatăl.

Repet: Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, este nespus de mare, faţă de copiii oamenilor – da, faţă de noi! Da, faţă de mine! Acesta este imboldul divin pentru adevărata sfinţenie. Să nu Îl dezonorăm prin presupunerea că „a mijlocit pentru cei fărădelege” ar putea îmblânzi pe un Dumnezeu sever. Intervenţia lui Blast (Fap. 12.18-23) la Irod cel „foarte mâniat” nu oferă un exemplu de mijlocire plăcută lui Dumnezeu. Împărăteasa Estera dimpotrivă a obţinut favoarea împăratului prin frumuseţea ei naturală şi pentru că ea era îmbrăcată cu hainele luxoase împărăteşti. Când el i-a întins sceptrul de aur, fiecare aparţinător al poporului ei era la fel de sigur precum era ea (Estera 5). Dar ce este umbra comparată cu realitatea? Cine îşi poate imagina bucuria lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, atunci când El S-a reîntors la El, după ce Şi-a vărsat sufletul în moarte, a fost numărat în rândul celor fărădelege şi a purtat păcatele multora? Trebuie acest Fiu preaiubit să mai stea pe genunchi cu rugăciuni de implorare, ca să determine un Dumnezeu nemulţumit să-Şi schimbe atitudinea? Departe, foarte departe de aşa ceva! Cicatricele Sale au realizat răscumpărarea şi ele vorbesc în favoarea celor mai săraci ai poporului Său, pe care El îi doreşte. Prin aceasta dragostea Lui poate curge neîngrădită. Dacă ar mai fi vreun obstacol, atunci acesta este în inima rece a omului necredincios.

Îl vedem înălţându-Se la cer de pe Muntele Măslinilor, cu mâini binecuvântătoare ridicate, rugându-Se încă pentru aceia ale căror păcate El le-a purtat, şi noi ne despărţim aici de El. Cel care ne face cunoscut toate acestea este profetul care vorbeşte pentru Israel şi „plânge cu amar că a fost iubit aşa de târziu”.

 

Adnotare

[1] Această expresie necesită o explicare. Verbul în engleză to sprinkle al Authorised King James Version a provocat multe discuţii aprinse între comentatori. Cu toate că încerc să ţin seama de diferite interpretări, vreau să spun pe scurt motivul pentru concluzia mea. Înţelesul principal al rădăcinii este „a sări, a chiui de bucurie”; când însă dimpotrivă este vorba de ceva lichid înseamnă „a uda”, şi aşa cum este folosit aici înseamnă „a face să explodeze”. În orice caz aşa este redat în toate celelalte locuri din Biblie, şi prin aceasta este confirmat înţelesul lui aici. Dar pe de altă parte – citez pe Delitzsch: „Cuvântul nu este construit niciodată cu acuzativul persoanei sau obiectului care va fi ‚explodat’”. Un exemplu din multele: „El a stropit din el pe altar.” Totdeauna substanţa explodată este legată cu verbul. În versetul 15 înţelesul lui ar fi: „a arunca naţiunile în aer”; de aceea deseori este tradus cu „va împrăştia multe naţiuni, le va nimici”, ceea ce nu trebuie acceptat. Delitzsch spune pe drept: „O prezentare deodată a robului în funcţia unui preot care stropeşte [un lichid] ar fi prea abruptă.” De aceea pare să fie sigur că „a face să explodeze” în versetul acesta are un alt înţeles. În arabă, care este strâns înrudită cu ebraica, acest cuvânt este folosit în înţelesul lui primar şi înseamnă: „sărirea în sus a persoanelor emoţionate puternic”. Deoarece aceasta este o antiteză deosebită a primei părţi a versetului 14 m-am decis pentru traducerea „a sări în sus cuprins de uimire”.

[2] „Învăţaţii creştini”, spune iudeul Abravanel, „cred că această profeţie se referă la Omul care a fost răstignit în timpul celui de-al doilea Templu în Ierusalim. Ei afirmă, că El era Fiul lui Dumnezeu şi a devenit Om în trupul unei fecioare.” Însă după Jonathan ben Uzziel locul acesta se referă la Mesia care urmează să vină; aceasta este şi părerea învăţaţilor rabinici în multe din comentariile lor. Cel puţin aceasta arată că iudeii antichităţii ştiau că subiectul acestei profeţii era Mesia!

[3] „Vestirea” se referă la ceva care este auzit, şi nu la ceva care este rostit; compară 2 Samuel 4.4, unde acelaşi cuvânt este redat prin „veste”.

[4] „Dureri” este la plural în textul de bază şi mediază gândul de intensitate sau de diferite feluri de dureri.

[5] Cuvântul ebraic nahga înseamnă „pedepsit greu”. Este folosit acelaşi cuvânt ca şi pentru pedepsirea cu lepră în 2 Cronici 26.20. (compară cu: „M-a atins mâna lui Dumnezeu”; Iov 19.21.)

[6] Înţelesul cuvântului „a fost scos” nu este acela al cuvântului „răpire” din cazul lui Enoh, ci de „a lua repede cu sine”

[7] Fraza următoare este cunoscută ca fiind grea, aşa cum dovedesc diferitele traduceri. De exemplu: înţelesul primordial al cuvântului „a spune” din versetul 8 este „a scoate, a duce în afară”, dar dacă se referă la cuvinte, înseamnă „a vesti” sau „a spune”; dacă se referă la gânduri, „a medita”. Mulţi afirmă, că aici ar fi acest înţeles. În cazul gândurilor fericite se cuprinde înţelesul „a cânta” (Psalm 45.5); dacă ele sunt triste, înţelesul este „a plânge” (Iov 7.11). La fel este şi înţelesul primordial al cuvântului dohr (generaţie) „a se mişca în cerc”, de aceea şi „un veac, o generaţie” (ciclul anilor vieţii). Apoi mai este introdus un element moral, şi este vorba de „rasa” de oameni, care se deosebesc între ei prin trăsături morale (Deuteronom 22.15; Matei 23.36). Noţiunea „urmaşi” de asemenea nu este exclusă, aşa cum se întâlneşte în Numeri 9.10; „Dacă cineva dintre voi sau din generaţiile voastre …”

[8] „A fi înălţat” este primul pas pe cărarea biruinţei.

[9] Înţelesul adevărat este „a desfiinţat”.

[10] „A zdrobi” este un cuvânt foarte tare (ebraică: dakah). Nu este acelaşi cuvânt ca şi cel din Geneza 3.15 („a strivi călcând în picioare”, ebraică suf), Satan nu a avut voie să aibă parte la această „zdrobire”, care servea lucrării de ispăşire – numai Domnul singur putea face aceasta.

[11] Acest cuvânt înseamnă „cunoaştere care vine de la Dumnezeu”.

[12] Aceasta este părerea multor adepţi evrei; de exemplu citim în Septuaginta: „De aceea El trebuie să moştenească pe mulţi”; Luther traduce: „De aceea vreau să-I dau pe mulţi ca pradă”; Birks: „Îi voi da o parte din cei mulţi.”

[13] Cuvântul ebraic beth, care în fraza anterioară înseamnă „în”, este redat aici cu eth şi înseamnă „cu” şi în aceasta constă diferenţa.


Tradus de la: Der „Mann der Schmerzen“
Titlul original: „Chapters fifty-two (verses 13 to 15) and fifty-three”, din Studies in Isaiah; apărut prima dată în anul 1935

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).