El a înviat cu adevărat

Werner Mücher

© W. Mücher, Online începând de la: 12.04.2019, Actualizat: 12.04.2019

Versete călăuzitoare: Matei 24; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20

Învierea Domnului Isus este unul din fundamentele tari ale credinţei creştine. Numai credinţa într-un Domn mort şi înviat deschide omului calea spre mântuire şi glorie veşnică. Învierea în sine a Domnului Isus nu o găsim descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu – cum ar putea fi posibil aceasta -, însă faptele şi împrejurările însoţitoare sunt desigur făcute cunoscut. Se merită osteneala să citim încă odată ce au scris evangheliştii despre evenimentele în legătură cu învierea Domnului.

La o comparare a relatărilor individuale pare la prima vedere să fie contradicţii. De aceea în acest articol vrem să încercăm să tratăm fiecare eveniment în ordinea lui succesivă.

Maria Magdalena şi cealaltă Marie merg sâmbătă seara la mormânt

Relatarea despre evenimentele în legătură cu învierea începe în evanghelia după Matei cu cuvintele: „Iar târziu, în sabat, pe când se însera spre ziua întâi a săptămânii, Maria din Magdala şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28.1). Unii gândesc că această relatare se referă la duminica dimineaţa, dimineaţa învierii, însă o comparaţie cu Marcu 16.1 nu permite nici o îndoială că Maria Magdalena şi cealaltă Marie au mers încă o dată la mormânt sâmbătă seara. „Cealaltă Marie” era mama lui Iose (Marcu 15.47). Despre amândouă femeile citim în Marcu 15.47 că ele au fost de faţă când trupul lui Isus a fost pus în mormânt. Maria Magdalena iese în evidenţă de la început prin participarea intensă la evenimente. Probabil ea a stat cel mai mult timp lângă cruce, pe când Domnul atârna pe cruce (Ioan 19.25).

În Marcu 16.1 este vorba de faptul că Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, şi Salome de asemenea sâmbătă seara au cumpărat miresmele cu care ele voiau să ungă pe Domnul. Ele puteau să facă aceasta abia acum, căci sabatul se terminase. Intenţia lor era să facă îmbălsămarea în dimineaţa următoare (compară cu Marcu 16.2-8).

Maria Magdalena vine foarte devreme în dimineaţa următoare la mormânt

Maria Magdalena a avut multe evenimente de prelucrat lăuntric în zilele trecute şi în mod deosebit în ultima zi. Oare o fi dormit ea mult în noaptea aceasta? Ea a participat intens la tot ce s-a petrecut. Ştim că mai demult Maria a fost posedată de şapte demoni, înainte ca ea să întâlnească pe Domnul Isus şi ca El să alunge demonii din ea (Luca 8.2; Marcu 16.9). Cu siguranţă ea a preţuit şi a iubit în mod deosebit pe Domnul. Cât de mult i-a schimbat El viaţa! Ea se scoală foarte devreme în această dimineaţă nouă. Ea încă nu ştie ce a avut loc scurt înainte. Ea pleacă din casă şi se îndreaptă din nou spre mormânt. Este încă întuneric. Dar ce este aceasta? Cu cât se apropie mai mult de mormânt vede că piatra mare era dată la o parte de la intrarea în mormânt. Ce înseamnă aceasta? Desigur ea trebuie să relateze ucenicilor despre aceasta.

Celelalte femei vin la mormânt

Între timp soarele a răsărit. Maria, mama lui Iacov, şi Salome au pornit la drum, ca să ungă trupul Domnului. Maria Magdalena este deja la mormânt. Femeile discutau pe drum şi se întrebau cum vor putea da piatra la o parte. Este totul aşa de neînţeles pentru ele, că Domnul a fost executat cu două zile în urmă. Deodată privesc în sus. Ce este? Piatra a fost deja rostogolită la o parte.

Mergând aşa mai departe şi intrând în mormânt văd acolo un tânăr şezând.[1] Femeile sunt cuprinse de spaimă. Însă îngerul li se adresează cu cuvintele: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. El a înviat! Nu este aici. Iată locul unde fusese pus. Dar duceţi-vă, spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16.2-7). El a înviat? Cuprinse de spaimă şi tremur ele fug de la mormânt. Pentru un moment ele nu pot relata nimic despre cele trăite.

Petru şi Ioan aleargă la mormânt

Nu putem spune cu certitudine dacă Maria Magdalena a auzit ce a spus îngerul femeilor. În orice caz ea a plecat de la mormânt după un timp şi a alergat la Petru şi la Ioan, ca să le povestească cele trăite: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20.1-3). Ea spune: „Noi nu ştim”, în mod evident ea include şi pe celelalte femei, care veniseră între timp. Deci ea trebuie să le fi întâlnit pe acestea la mormânt, înainte ca acestea să fugă pline de spaimă.

După ce Maria a relatat lui Petru şi lui Ioan cele petrecute, cei doi pornesc neîntârziat spre mormânt. Ioan nu mai poate aştepta. El fuge mai repede decât Petru. Asupra lui Petru apasă o povară grea. Au trecut puţin mai mult de 48 de ore, de când el a tăgăduit pe Domnul. Ioan este primul care ajunge la mormânt şi se pleacă să privească în mormânt, rămânând afară. Ce vede el? Mormântul este gol! Priveşte atent făşiile de pânză de in.

Între timp a ajuns şi Petru. El nu rămâne afară. El intră în mormânt. Şi el vede făşiile de pânză de in – acolo este şi ştergarul, cu care era acoperit capul Domnului. Însă acesta nu este împreună cu făşiile de pânză de in, ci este înfăşurat şi pus într-un alt loc. Ce înseamnă toate acestea?

Acum şi Ioan intră în mormânt. Pentru el este clar, că Domnul a înviat. El a văzut şi a crezut. Ce a simţit Petru în momentele acestea şi ce a gândit el, nu ştim.

Amândoi pleacă acasă. Comportare de neexplicat! Maria Magdalena a revenit, rămâne afară lângă mormânt şi plânge. Trupul Domnului ei nu mai este acolo.

Maria Magdalena rămâne singură lângă mormânt

Maria Magdalena este încă în apropierea mormântului. Ea plânge. Acum ea se pleacă spre mormânt şi vede doi îngeri în haine albe şezând în mormânt; unul acolo unde a fost capul lui Isus, celălalt la picioare Lui. Cei doi îngeri se adresează Mariei cu cuvintele: „Femeie, de ce plângi?”, la care Maria răspunde: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.”

După aceea ea se întoarce şi vede pe Domnul, fără să-L recunoască. Ea gândea că este grădinarul. Ea are numai o singură dorinţă: să ajungă în posesia trupului lui Isus. Gândul, că oamenii ar putea maltrata acest trup, îi părea de nesuportat. Ce preţuire a lui Isus se exprimă prin acţiunea şi vorbirea ei. Femeile fugiseră. Ioan şi Petru plecaseră din nou acasă. Maria Magdalena a rămas acolo. Comportarea acestei femei vorbeşte mult inimilor noastre.

Cu siguranţă Maria Magdalena a avut cu mult mai puţină înţelegere cu privire la Persoana lui Isus decât Maria din Betania, care în presimţământul ei corect – fără ca ea însăşi să fi ştiut – a îmbălsămat trupul Domnului cu o săptămână înainte. Dragostea Mariei Magdalena faţă de Domnul nu o lasă să părăsească mormântul. Ea este stăpânită de un singur gând, să găsească trupul Domnului. Este atunci de mirare că Domnul Isus Se arată ei după înviere, ea fiind primul om care are parte de aceasta? „Iar după ce a înviat dis-de-dimineaţă, în întâia zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei din Magdala, din care scosese şapte demoni” (Marcu 16.9).

Domnul Isus îi rosteşte numele: „Maria!” Şi în acelaşi moment ea se întoarce şi Îi zice: „Rabuni!” El sta acolo, Cel pe care ea Îl credea încă mort, viu înaintea ei. Odată El a întâmpinat-o când El a eliberat-o de sub domnia demonilor. Atunci ea L-a cunoscut ca Salvatorul ei. Acum ea Îl întâmpină ca Cel înviat. Ea este aceea care după aceea va trebui să vestească vestea bună ucenicilor, pe care Domnul îi numeşte aici „fraţii Mei”, că El Se va sui la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Aceasta este o veste a cărei profunzime şi fericire noi nu le vom putea epuiza în veşnicie.

Femeile relatează acum ucenicilor

Maria Magdalena a căutat deja odată pe ucenicii Petru şi Ioan, ca să le relateze despre mormântul gol. Acum ea porneşte la drum pentru a doua oară, ca să ducă mesajul Domnului Isus, aşa cum El i-a spus. Este foarte posibil ca pe acest drum să se fi întâlnit cu celelalte femei, care fugiseră de la mormânt (Marcu 16.8). Luca relatează aceeaşi întâmplare, şi el este de asemenea unul din cei care scrie că Maria Magdalena şi Ioana şi Maria, mama lui Iacov, au fost împreună şi au informat pe apostoli despre tot ce ele au trăit (Luca 24.10).

Domnul Se arată acestor femei

Însă înainte ca aceste femei multe să ajungă la ucenici, Domnul li se arată pe drum: „Şi, plecând de la mormânt, …, ele au alergat să dea de veste ucenicilor Săi. Şi iată, Isus le-a întâmpinat, spunând: «Bucuraţi-vă!»” Ele cad înaintea Lui şi Îi cuprind picioarele. Acum El le dă misiunea să meargă şi să relateze fraţilor Lui, că El va merge în Galileea şi că ei Îl vor vedea acolo (Matei 28.9,10). Luca relatează că femeile au vestit ucenicilor tot ce ele au văzut şi au auzit (Luca 24.10). Luca relatează mai departe că toată această vorbire părea un basm pentru apostoli şi ei nu au crezut.

Domnul Se arată lui Petru

Relatează Luca în capitolul 24,12 (Luca 24.12) despre acelaşi eveniment pe care Ioan îl descrie în capitolul 20.2-10 (Ioan 20.2-10)?[2] Sau Petru a mers a doua oară la mormânt, probabil cu dorinţa să întâlnească acolo pe Domnul înviat? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm deschis. Din 1 Corinteni 15.5 ştim însă că în această zi Domnul Isus S-a arătat lui Petru personal. Noi presupunem că cu această ocazie s-au discutat lucrurile care au luat naştere între Petru şi Domnul ca urmare a tăgăduirii de trei ori de către Petru. Scena de la Marea Tiberiadei, unde Domnul a „reabilitat” oficial pe Petru, a avut loc în orice caz mai târziu.

Domnul Se arată ucenicilor care mergeau spre Emaus

Luca relatează în continuare, cum în această zi a învierii doi ucenici mergeau de la Ierusalim spre Emaus (Luca 24.13-35). Ei erau descurajaţi. Nici ei nu L-au recunoscut pe Domnul de la început. Abia după ce El le-a înflăcărat inimile, prin aceea că El le-a explicat pe baza Scripturilor necesitatea morţii Sale şi S-a făcut că vrea să meargă mai departe, El a acceptat rugămintea lor stăruitoare şi a mers cu ei şi li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii. Cu inima fericită au plecat imediat să relateze ucenicilor din Ierusalim cele trăite. Acolo erau adunaţi cei zece ucenici, Toma nu era cu ei.[3] Şi de îndată cei doi ucenici ajung, ca să relateze despre experienţele lor, ei aud că Domnul S-a arătat lui Petru. Acum şi aceşti doi ucenici din Emaus relatează cele trăite de ei.

Domnul păşeşte în mijlocul ucenicilor adunaţi

Ei nu au terminat de relatat, că Domnul stă deodată în mijlocul ucenicilor adunaţi cu cuvintele „Pace vouă!” (Luca 24.36-49; Ioan 20.19-23). Ce moment, să aibă iarăşi pe Domnul în mijloc!

Ucenicii se înspăimântă, sunt umpluţi de frică şi cred că văd un duh. Toate acestea sunt de neînţeles. Poate fi aşa ceva? Domnul cunoaşte gândurile lor. El le arată mâinile şi picioarele străpunse. De bucurie ei nici nu pot încă crede. Este totul aşa de ireal. Toate acestea sunt în afara domeniului lor de experienţă. Domnul le vine în ajutor. El îi roagă pentru ceva mâncare. Ei Îi dau peşte prăjit şi dintr-un fagure de miere. El mănâncă înaintea ochilor lor. Niciodată ucenicii nu vor uita aceste impresii şi cuvintele pe care Domnul li le-a spus.

Ce zi deosebită în istoria omenirii: ziua învierii Domnului nostru. „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20.29).

 

Adnotare

[1] Luca relatează că erau doi îngeri în mormânt. Matei şi Marcu amintesc numai un înger, şi anume, pe acela care a vorbit cu ele. Pe celălalt nu-l amintesc.

[2] Este specific lui Luca, că el deseori nu ţine seama se succesiunea cronologică.

[3] Luca scrie într-adevăr despre cei unsprezece, care erau adunaţi (Luca 24.33), fără să amintească situaţia deosebită, că Toma nu era prezent.


Tradus de la: Er ist wahrhaftig Auferstanden

Titlul original: „Er ist wahrhaftig auferstanden“
din Folge mir nach, 1995/2, pag. 25–28

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).