Slava morală a Domnului Isus (22)
Recunoaşterea ei de către Dumnezeu

John Gifford Bellett

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Bucuria lui Dumnezeu cu privire la Hristos

 Domnul Isus a prezentat pe om înaintea lui Dumnezeu aşa cum el ar trebui să fie; şi Dumnezeu S-a odihnit în El. Această desăvârşire a Omului Hristos Isus şi primirea Lui înaintea lui Dumnezeu ne sunt arătate exemplar în jertfa de mâncare, în jertfa florii de făină şi a untdelemnului şi a tămâii, coaptă în tigaie sau în cuptor (Leviticul 2). În timp ce Domnul Isus era pe pământ şi S-a prezentat în felul acesta ca Om înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu Şi-a exprimat permanent plăcerea Lui pentru El. Isus a crescut înaintea ochilor lui Dumnezeu în natura Sa omenească şi în dezvoltarea tuturor virtuţilor omeneşti. El nu a avut nevoie de recomandare înaintea lui Dumnezeu, aşa cum probabil altcineva ar fi avut nevoie. În orice moment El era în Persoana Sa Însăşi exact aşa cum El era, recomandarea Sa proprie. În căile Sale şi în Persoana Sa omul a fost glorificat din punct de vedere moral, aşa că El, când alergarea Lui s-a terminat, putea merge direct la Dumnezeu, aşa cum odinioară „snopul, ca pârgă a secerişului” a fost luat direct de pe câmp, aşa cum era, şi fără să trebuiască să fie supus vreunei pregătiri oarecare a fost adus la Dumnezeu şi a fost primit cu plăcere de El.

Revendicarea gloriei morale la dreptul de glorificare oficială

Titlul juridic al lui Isus la glorie era un titlu moral. El poseda dreptul să fie glorificat. Acest drept era în El Însuşi. În Ioan 13.31,32 este prezentat acest adevăr la locul care i se cuvine: „Acum, Fiul Omului a fost glorificat”, spune Domnul Isus în momentul când Iuda a părăsit masa; căci această acţiune a lui Iuda era predecesorul sigur al captivării Lui de către iudei, aşa după cum luarea Lui în captivitate era actul anticipat sigur al condamnării Lui la moarte de către păgâni. Crucea era plinătatea şi îndeplinirea în El a tuturor gloriilor morale; de aceea El spune tocmai în acest moment: „Acum, Fiul Omului a fost glorificat”, şi apoi adaugă: „... şi Dumnezeu a fost glorificat în El”.

Dumnezeu era atunci tot aşa de desăvârşit glorificat cum era Isus, cu toate că gloria era total diferită. Fiul Omului a fost glorificat prin aceea că El a prezentat frumuseţea morală, care a strălucit din El în tot timpul vieţii Sale, în toată plinătatea ei. Nici o rază a acestei glorii nu avea voie să lipsească în ceasul acela, tot aşa cum de la început nu avea voie să fie amestecată cu ea ceva nedemn de ea. Începuse ora în care ultima rază a acestei glorii trebuia să strălucească, ca să împlinească pe deplin strălucirea ei.

Dar şi Dumnezeu a fost glorificat, deoarece tot ce era din El a fost păstrat aşa cum se cuvine sau a fost prezentat. Drepturile Lui au fost respectate, bunătatea Lui a fost arătată, harul şi adevărul, dreptatea şi pacea au fost respectate şi satisfăcute. Adevărul lui Dumnezeu, sfinţenia, dragostea, maiestatea şi slava, cu un cuvânt, tot ce este El, au fost revelate şi glorificate într-un fel şi într-o lumină cum prin nimic altceva nu putea să aibă loc. Cruce este, aşa cum a spus cineva, minunea morală a universului. Însă Domnul adaugă: „Dacă Dumnezeu a fost glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va glorifica în El Însuşi, şi-L va glorifica îndată” (Ioan 13.32). Isus confirmă aici dreptul Său la gloria personală. El a împlinit pe deplin întreg tabloul gloriei morale în timpul vieţii Sale şi în moartea Sa. De asemenea, aşa cum am văzut, El a prezentat şi a respectat aşa cum se cuvine slava lui Dumnezeu. Faptul că El intra acum în propria Sa glorie era de aceea numai o chestiune cuvenită, şi Isus S-a folosit de acest drept atunci când El a ocupat locul Său în cer, la dreapta Maiestăţii, la Dumnezeu Însuşi, şi anume „îndată”.

Lucrarea lui Dumnezeu, Creatorul, a fost foarte curând murdărită sub mâna omului. Omul însuşi s-a stricat, aşa că stă scris: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ” (Geneza 6.6). Ce schimbare îngrozitoare în gândurile lui Dumnezeu faţă de ziua aceea când „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, şi iată că erau foarte bune”! Dar în Domnul Isus Dumnezeu Şi-a regăsit iarăşi plăcerea în Om. Ce binecuvântare, cu atât mai mare şi mai minunată, putem spune, din cauza regretului pe care Dumnezeu l-a simţit odată. Era mai mult decât prima savurare; era o restaurare după pierdere şi dezamăgire, şi anume o restaurare care a depăşit cu mult mai mult ceea ce a fost pierdut. Şi aşa cum primul om, dacă am voie să mă exprim aşa, urmare păcatului său şi-a găsit locul în afara creaţiei, Omul al doilea (care era în acelaşi timp „Domnul din cer”), după ce El a glorificat pe Dumnezeu, ca şi Cap al creaţiei – ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în înălţime. Isus este un Om glorificat în cer, deoarece Dumnezeu a fost glorificat în El, în Omul ascultător, în viaţă şi în moarte. Desigur, aşa cum ştim, El este în cer şi în alte caractere: El este acolo

  • ca biruitor,
  • ca unul care aşteaptă,
  • ca Mare Preot în cortul construit de Dumnezeu,
  • ca Înainte-Mergător al nostru,
  • ca Cel care a făcut curăţirea păcatelor noastre,
  • şi aşa mai departe.

Dar El este acolo în locurile cereşti glorificat, deoarece El a glorificat pe Dumnezeu aici pe pământ.

Deci viaţa şi gloria aparţin Domnului Isus în baza unui drept personal şi moral. Este înviorător să ne preocupăm mai mult cu acest adevăr şi mereu să-l repetăm. Isus niciodată nu a pierdut grădina Eden. Într-adevăr El a umblat în toate zilele vieţii Sale în afara Edenului, în mijlocul spinilor şi pălămizilor, al ostenelilor şi lipsurilor unei lumi stricate; dar El a făcut-o în har. El S-a aşezat de bună voie în această stare, dar El nu i-a fost supus. El nu a fost despărţit de pomul vieţii şi de paradis, aşa cum a fost Adam şi cum suntem noi toţi, de către un heruvim cu sabia învăpăiată. În istorisirea vieţii Sale vedem că îngerii, în loc să-L ţină în afara grădinii departe de intrare, vin la El şi Îi slujesc, după ce El a biruit ispita; căci El a stat tare pe poziţie acolo unde Adam s-a clătinat şi a căzut. Cu toate că Isus era realmente Om, El era totuşi acest „Om desăvârşit” deosebit. Dumnezeu a fost glorificat în El, în timp ce El a fost dezamăgit şi dezonorat  de tot ce este în afară de Isus.

Cum reacţionăm noi oamenii la slava morală

Într-un anumit sens această desăvârşire a Fiului Omului, această desăvârşire morală, este în totul pentru noi. Ea oferă sângelui, care ispăşeşte păcatele noastre, scumpătatea Sa. Ea este ca acel nor de tămâie care în ziua ispăşirii venea împreună cu sângele în prezenţa lui Dumnezeu (Leviticul 16.13).

Într-un alt sens această desăvârşire este prea mare pentru noi:

  • ea este aşa de sublimă, că noi niciodată nu putem ajunge la ea.
  • ea ne copleşeşte, în măsura în care noi o contemplăm amintindu-ne de ceea ce suntem noi în noi înşine.
  • şi ea ne umple cu admiraţie, în măsura în care noi o privim ca expresie a ceea ce este El.

Gloria personală de Judecător a lui Dumnezeu, aşa cum s-a arătat ea în timpurile de odinioară, era copleşitoare. Chiar şi cei mai mult favorizaţi dintre oameni, cum a fost Isaia, Ezechiel sau Daniel, nu au putut suporta strălucirea ei; şi Petru şi Ioan au făcut aceeaşi experienţă. Şi aşa este şi această glorie morală, dacă ea ne este prezentată în acelaşi fel, copleşitoare. Numai credinţa se simte la ea acasă în prezenţa acestei glorii. Dumnezeul lumii acesteia orbeşte mintea, ca această glorie să nu fie înţeleasă şi să nu te bucuri de ea, în timp ce credinţa se bucură cu bucurie mare de ea. Aceasta este istoria gloriei aici pe pământ între oameni. În prezenţa ei fariseii şi saducheii cer împreună un semn din cer. Nici mama şi nici fraţii lui Isus nu o înţeleg şi o interpretează cu totul greşit. Mama Lui din egoism, fraţii Lui din cauza asemănării lor cu lumea. Şi chiar şi ucenicii sunt permanent mustraţi prin ea.

 „Untdelemnul de măsline zdrobite”, care alimenta această lumină, era pentru toţi prea curat; dar el ardea permanent în Locul Preasfânt „înaintea Domnului”. În sinagoga din Nazaret (Luca 4) vedem cât de puţin gata era omul să primească această lumină. Toţi au recunoscut cuvintele pline de har, care se revărsau de pe buzele Domnului, şi au simţit puterea lor; dar curând s-a interpus un râu mare al stricăciunii naturale, s-a împotrivit acestei mişcări din inimi şi a biruit. Martorul smerit, altruist al lui Dumnezeu a păşit în lumină în mijlocul unei lumi rebele, arogante; dar aceasta nu i-a plăcut lumii. Chiar dacă „Fiul lui Israel” rosteşte cuvinte de bunătate şi mângâiere, totuşi El este refuzat să fie primit, El este Fiul unui tâmplar (Luca 4).

Ce mărturie uimitoare despre stricăciunea inimilor noastre! Omul are însuşirile lui de a iubi, virtuţile lui, gustul lui bun, sentimentele lui gingaşe, aşa cum vedem în acea scenă din Nazaret. Cuvintele pline de har ale lui Isus trezesc pentru un moment unele sentimente bune; dar ce valoare au ele şi unde au rămas ele, atunci când Dumnezeu le-a pus la probă? Vai, cu toată demnitatea noastră de a fi iubiţi, cu tot prestigiul, pe care probabil îl savurăm, cu toate înclinaţiile noastre bune şi sentimentele gingaşe, noi suntem şi rămânem constrânşi să mărturisim: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Romani 7.18).

Gloria morală a lui Hristos dă naştere la încredere

Însă, repet, credinţa se simte la ea acasă în prezenţa lui Isus:

  • Am putea noi, vreau să spun, să fim suspicioşi faţă de un astfel de Domn, sau să ne temem de El?
  • Am putea noi să avem o câtuşi de mică îndoială cu privire la El?
  • Am putea noi să ne ţinem la distanţă de El, de Cel care la fântâna lui Iacov a discutat cu femeia din Sihar? S-a ţinut ea departe de El? Cu adevărat, noi ar trebui să avem o părtăşie intimă cu Isus.

Ucenicii, care permanent au fost în jurul Lui, au trebuit mereu să-şi înveţe lecţiile. Şi chiar şi noi ştim să spunem ceva în acest sens. Ei au trebuit mereu să descopere ce era Hristos, în loc să se bucure de ceea ce ei au învăţat deja cu privire la El. În evanghelia după Matei 14 ei au trebuit să strige: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”, aceasta înseamnă, să descopere din nou cine era Isus. Dacă credinţa lor ar fi fost sinceră, atunci ei s-ar fi aşezat liniştiţi în corabie alături de El şi ar fi aţipit (Marcu 4). Ce scenă a fost aceea, spre ruşinarea lor şi spre onoarea Sa! Ei s-au adresat Domnului pe un ton plin de reproş şi dureros, ca şi cum El ar fi fost indiferent de pericolul în care se aflau ei. „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”, strigă ei către El. El Se trezeşte şi înlătură imediat cauza fricii lor. Dar după aceea îi mustră, însă nu din cauza nedreptăţii pe care I-au făcut-o prin cuvintele lor aspre, ci din cauza micii lor credinţe.

   Cât de desăvârşit sunt toate acestea! Cu adevărat, în Isus totul este desăvârşit; totul este la locul lui: virtuţile omeneşti, roadele ungerii, de care a avut parte, şi gloria Sa divină. Cele două naturi nu sunt amestecate în Persoana Sa, ci strălucirea naturii divine este atenuată şi lucrurile obişnuite în natura omenească sunt înălţate. Nimic asemănător nu se va găsi şi nu se va putea găsi în toată creaţia. Şi cu toate acestea omenescul în Isus era cu adevărat omenesc şi divinul era cu adevărat divin:

  • El a dormit în corabie: El era om;
  • El a făcut să se liniştească vântul şi valurile: El era Dumnezeu.

Gloria morală are prioritate faţă de gloria oficială

Această glorie morală trebuie să strălucească, şi până se va împlini aceasta, toate celelalte glorii trebuie să treacă pe planul secund. Grecii, care veniseră la Ierusalim, ca să se închine în timpul sărbătorii, întreabă unde este Isus şi doresc să-L vadă (Ioan 12). Aceasta amintea de Împărăţie sau de desfăşurarea gloriei împărăteşti a lui Mesia; era o prezentare exemplară a zilei în care naţiunile vor veni în cetatea iudeilor, ca să serbeze sărbătorile, şi când Hristos, ca Împărat în Sion, va fi Domn peste toate şi Dumnezeu al întregului pământ.

Dar era o taină mult mai profundă decât aceasta; şi ea necesita o cunoaştere corectă a căilor lui Dumnezeu, şi nu numai o simplă aşteptare a Împărăţiei. Această cunoaştere lipsea fariseilor (Luca 17), atunci când L-au întrebat pe Domnul, când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea Isus a trebuit să vorbească cu ei despre o altă Împărăţie, pe care ei nu au aşteptat-o şi nu au preţuit-o, despre o Împărăţie din mijlocul lor, o Împărăţie prezentă, în care trebuia să se intre, înainte ca să se poată arăta Împărăţia revelată în glorie. Şi ucenicilor le-a lipsit această cunoaştere, atunci când ei L-au întrebat pe Domnul în Faptele apostolilor 1: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”, şi lor trebuia să li se amintească de ceea ce trebuia să aibă loc înainte ca această restaurare să poată fi împlinită, şi anume, că ei trebuiau să primească Duhul Sfânt, ca să fie martori ai lui Hristos până la marginile pământului.

Exact aşa este în Ioan 12. Domnul ne învaţă aici, că gloria morală trebuie să premeargă Împărăţia. Desigur va veni momentul când Isus va străluci în gloria tronului, când păgânii vor veni în Sion şi vor vedea pe Împărat în frumuseţea Lui; dar înainte ca să se poată vedea aceasta, trebuie ca gloria morală să se desfăşoare în toată plinătatea şi curăţia ei. Acest gând L-a preocupat pe Isus, atunci când grecii au dorit să-L vadă. „A sosit ceasul”, spune El, „să fie proslăvit Fiul Omului”. Că aici este vorba de gloria morală, am văzut deja la studiul lui Ioan 13.31-32. Această glorie a strălucit pe toate căile Sale începând de la naştere şi până în momentul acesta; şi moartea Sa urma să fie împlinirea ei deplină. De aceea se apropiase ceasul în care ea trebuia să răspândească ultimele ei raze, tocmai pentru a pricinui această împlinire. Deci Domnul face cunoscut cu această ocazie, aşa cum El face în mod asemănător în Luca 17 şi Faptele Apostolilor 1, adevărul, care este necesar pentru a primi o cunoaştere corectă şi profundă a căilor lui Dumnezeu. Gloria morală trebuie să fie revelată pe deplin, înainte ca Mesia să poată să se arate până la marginile pământului în gloria Sa împărătească.

O glorie unică în felul ei

Bineînţeles, această glorie Îi aparţine Lui, şi numai Lui. Inimile noastre simt aceasta profund. Când în Faptele apostolilor 10 cerul s-a deschis, s-a coborât faţa de masă de in înainte ca Petru să primească porunca să aibă părtăşie cu ea sau înainte ca ea să fie înălţată la cer, ca în înălţime să se ascundă din nou privirilor. Conţinutul feţei de masă trebuia curăţit sau sfinţit. Dar când în evanghelia după Matei 3 s-au deschis cerurile, nicidecum nu era necesar ca Isus să fie luat de pe pământ la cer, ca în felul acesta să primească pecetea bunei plăceri a Tatălui Său; dimpotrivă, voci şi apariţii din înălţime şi-au pus pecetea pe El şi au mărturisit despre El aşa cum El era: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Şi când cerul s-a mai deschis încă o dată în Matei 27.51, aceasta înseamnă, când catapeteasma Templului s-a rupt în două bucăţi, atunci totul era înfăptuit; nu a mai rămas nimic de făcut. Lucrarea lui Hristos a fost pecetluită şi recunoscută, aşa cum ea era în momentul acela. Astfel cerul deschis de la început mărturiseşte despre plăcerea deplină care se găsea în Persoana lui Hristos, în timp ce cerul deschis la sfârşit depune mărturie despre plăcerea deplină găsită în lucrarea Sa.

Gânduri de încheiere

În timp ce închei cu aceasta acest studiu, doresc să mai remarc, că este folositor pentru noi şi ne aduce bucurie şi în acelaşi timp este o parte a slujbei noastre divine să arătăm trăsăturile caracteristice ale căilor şi slujbei lui Isus aici pe pământ, aşa cum eu am încercat să fac în măsura mea în această scriere. Căci tot ce a făcut Isus, tot ce a vorbit El, toată lucrarea Sa, atât în natura ei cât şi în forma ei exterioară, toate depun mărturie despre cine era El. Şi El este pentru noi Martorul despre cine este Dumnezeu. În felul acesta noi ne înălţăm spre Dumnezeu Însuşi, prin aceea că urmăm cărarea Domnului Isus prezentată în evanghelii. Fiecare pas pe această cărare devine foarte important pentru noi. Tot ce Isus a făcut şi a vorbit, era expresia adevărată a Lui Însuşi, aşa cum El era expresia adevărată şi fidelă a lui Dumnezeu. Ar trebui să ne ostenim să înţelegem caracterul lucrării Sale, ca să putem diferenţia gloria morală care este legată cu fiecare moment şi cu fiecare detaliu al vieţii şi lucrării Domnului aici pe pământ. Atunci vom cunoaşte ce este El, şi apoi vom înţelege ce este Dumnezeu. În felul acesta vom cunoaşte pe Dumnezeu cu o cunoaştere sigură şi clară. Calea, pe care noi obţinem aceasta, sunt cărările simple şi activităţile Fiului Omului divin.

Partea anterioară


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (22)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (30)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).