Strigătul lui Hristos suferind
Psalmul 22.1-3

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles  este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39; Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24; Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă  înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.


Tradus de la: Der Schrei des leidenden Christus

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (48)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen