Noi am privit slava Lui
Ioan 1.14

Norman Anderson

© www.bibelstudium.de, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Verset călăuzitor: Ioan 1.14

Ioan 1.14: Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr.

Când ne preocupăm cu o astfel de temă, atunci avem o preocupare bună. Deja psalmistul a spus: »Fie plăcută Lui cugetarea mea! Mă voi bucura în Domnul.« (Psalmul 104.34). Credincioşii rămăşiţei din zilele lui Maleahi sunt caracterizaţi în relatarea inspirată ca »cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui« (Maleahi 3.16). În rămăşiţa primelor zile ale întrupării Domnului era o Ana. Ea »vorbea despre Isus tuturor celor ce aşteptau răscumpărarea în Ierusalim« (Luca 2.38).

Ce preocupare binecuvântată! Cei doi ucenici din evanghelia după Ioan capitolul 1 au întrebat: »Învăţătorule, unde locuieşti?« Ce binecuvântat este să fi învăţat de El, şi mult mai binecuvântat este să rămâi la El.

Noi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru exemplul ucenicilor, care I-au zis: »Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.« (Ioan 6.68) Ne amintim şi de femeia samariteancă, care a vestit: »Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva Acesta este Hristosul?« (Ioan 4.29). Sau omul din evanghelia după Ioan capitolul 9, care la întrebarea »Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?«, a strigat; »Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?« Apoi sunt grecii din evanghelia după Ioan capitolul 12, care au zis lui Filip: »Domnule, am vrea să vedem pe Isus«. Să observăm cuvintele fariseului (Pavel) întors la Dumnezeu: »să-L cunosc pe El« (Filipeni 3.10).

Vrem să ne aşezăm alături de exilatul singuratic de pe insula Patmos, care, atunci când a privit pe Cel întâi născut dintre cei morţi, pe Domnul împăraţilor pământului, a izbucnit în cântare de laudă şi a strigat: »A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.« (Apocalipsa 1.5,6) Ascultă întrebarea adresată fariseilor făţarnici: »Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui Fiu este?« (Matei 22.42) Să răspundem la această întrebare cu cuvintele lui Petru: »Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu« (Matei 16.16).

În acest duh să deschidem paginile evangheliei după Ioan. Ne amintim că această evanghelie a fost scrisă la sfârşitul primului secol al istoriei Adunării. Ne putem imagina ce înseamnă aproape 60 de ani fără evanghelia după Ioan? Este important dacă primim sau nu această prezentare despre Domnul? Răspunsul la întrebare este dat în 1 Ioan 4.6: »Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă.« Şi apoi cuvintele serioase din a doua scrisoare, 2 Ioan 9-11: »Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi. Căci cine îl salută, participă la faptele lui rele.« Cum poate un om să aducă învăţătura, dacă el nu o crede?

De îndată ce deschidem evanghelia după Ioan, suntem conduşi prin Duhul lui Dumnezeu înapoi înainte de timpul în care a început totul, înainte să fi început vreodată ceva. El nu a avut niciodată un început! El este în afara oricărei creaţii – mai sublim decât toate. »La început era Cuvântul« – existenţa Sa veşnică; »Cuvântul era cu Dumnezeu« – personalitatea Sa proprie; »Cuvântul era Dumnezeu« – dumnezeirea Sa. »Acesta era la început cu Dumnezeu« – El era în toată veşnicia o Persoană de sine stătătoare. Slava Sa este mai mare decât slava întregii creaţii, deoarece El este Creatorul. »Toate au fost făcute prin El« – ca şi »Cuvânt« El este nu numai Cel care revelează, ci şi ceea ce este revelat. Când a fost întrebat: »Cine eşti Tu?«, El a răspuns: »Întocmai ceea ce vă şi spun« (Ioan 8.25). Cuvintele Lui îl prezintă pe El Însuşi.

În legătură cu revelarea minunată cu privire la diferenţierea Persoanelor Dumnezeirii ne sunt făcut cunoscut şi relaţiile personale. Dacă aceste relaţii sunt personale, atunci ele sunt şi veşnice, căci şi persoanele sunt veşnice. De aceea învăţăm, că Cuvântul a devenit carne (nu a fost făcut carne) şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1.14). Când Ioan în puterea Duhului Sfânt a meditat la minunea întrupării ca Om a lui Dumnezeu, el a spus: »şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui« (Ioan 1.14). El era – da, El este pentru toată veşnicia – Fiul unic în felul Lui. În scrierile lui Ioan citim de cinci ori despre El ca unicul Fiu din partea Tatălui. Aceasta este slava relaţiei Sale (versetul 14). Apoi la această relaţie unică în felul ei aparţine şi intimitatea plăcută a sânului Tatălui. Domnul nostru Isus este unic – unic în relaţia Sa şi tot aşa unic în dragostea specifică acestei relaţii. Acesta este înţelesul numelui »Unicul Fiu«. Nu este nici gândul referitor la naştere şi nici cel referitor la descendenţă, cuvântul ne descrie o relaţie unică şi o dragoste unică.

De cinci ori este numit în Noul Testament unicul Fiu. Înţelesul aici nu este cel referitor la ordinea naşterii, ci la rang! În Psalmul 89.27 Dumnezeu spune despre împăratul Său uns, David: »Iar Eu îl voi face întâiul-născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.« Evident este „întâi-născut” un titlu al unei distincţii în rang, şi nu se referă la cronologia naşterii.

  • În Romani 8.29 El este »Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi«.
  • În Coloseni 1.15 El este »Cel întâi-născut din întreaga creaţie«. Dacă El este Creatorul tuturor lucrurilor şi apoi intră în propria Sa creaţie, atunci El trebuie să aibă şi întâietatea faţă de toate lucrurile care sunt în creaţie.
  • În versetul 18 al aceluiaşi capitol El este »Cel întâi-născut dintre cei morţi«.
  • În Evrei capitolul 1, când El este introdus în lume ca Cel întâi-născut, se porunceşte cetelor de îngeri să I se închine.
  • În Apocalipsa 1.5 El este »Cel întâi-născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului«. Fie că este vorba de creaţie, de înviere, de fraţii Săi, de oştirea îngerilor sau de împăraţii pământului acesta, El ocupă totdeauna locul cel mai înalt, »pentru ca în toate să aibă întâietatea«.

De aceea: ca Cel întâi-născut – El este Capul, Cel mai înalt în rang.
Ca Cel întâi-născut – El este Fiul unic al dragostei Tatălui.

El a devenit carne, dar El niciodată nu a devenit Fiu. Dacă privim slava şi harul întrupării Lui ca om, atunci vrem să ne lăsăm convinşi prin Cuvântul adevărului, în puterea Duhului adevărului, că noi nu vedem aici filiaţiunea prin întruparea ca om, ci vedem întruparea ca om a Fiului. De aceea, ca şi Cuvântul – şi El este Cuvântul veşnic – El este revelarea lui Dumnezeu. Ca »Cel întâi-născut« El este Vestitorul şi Descoperitorul Tatălui. El a adus la lumină relaţia din Dumnezeire şi sentimentele ei proprii.

În această evanghelie sunt cel puţin trei lucruri, care solicită atenţia noastră: slava Persoanei Sale, slava puterii Sale şi slava dragostei Sale. Minunile, care ne sunt relatate în această evanghelie, au caracterul de semne. Oricare ar fi însuşirile referitoare la istoricul mântuirii incluse în ele, şi ele sunt bogate în învăţături pe această temă, ele ne fac totdeauna să ne gândim, că scopul lor primordial este să ne arate slava Domnului Isus, ele revelând-o. »Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui« (Ioan 20.31).

Când ne gândim la slava Lui, să ne amintim atunci că ea ne este prezentată în însuşiri personale, morale şi oficiale. Când vorbim despre slava personală, ne gândim cine este El. Când slava Sa morală stă înaintea noastră, ne gândim la caracterul Său, la comportarea Sa, la drumul Său. Când vorbim de slava oficială, ne gândim la funcţiile Lui, pe care le are.

Pe parcursul evangheliei El ne este prezentat ca Păstor al oilor (ceea ce se aseamănă cu adevărul referitor la poziţia Sa de »Cap al trupului«, descrisă în scrisorile lui Pavel): »Va fi o singură turmă, un singur Păstor« (Ioan 10.16).

Printre ai Săi El a S-a arătat ca Mângâietorul, care S-a folosit pe deplin pe Sine pentru ei (căci El a numit pe Duhul Sfânt, care va veni, »un alt Mângâietor«). El este pâinea vieţii, El este uşa, El este adevărata viţă, El este Fiul lui David, El este Fiul Omului, El este Fiul lui Dumnezeu, El este Cel care botează cu Duhul Sfânt, El este învierea şi viaţa, El este lumina lumii, El este lumina vieţii, El este ultimul Adam (»Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt!”« Ioan 20.22), El este Cel care spală picioarele, El este Cel care va veni, El este administratorul tuturor lucrurilor, căci »Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui« (Ioan 3,35), El este Judecătorul rânduit, Tatăl a dat toată judecata în mâna Lui – din două motive:

  • întâi: »Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl« (Ioan 5.23),
  • în al doilea rând: »Întrucât este Fiu al Omului« (Ioan 5.27),

El este Cel care deschide ochii orbilor, El este biruitorul asupra morţii şi mormântului, El este locul de scăpare pentru ai Săi, în pustia aridă sau în furtuna dezlănţuită, El este Cel care S-a înălţat la cer.

În toate aceste fațete diferite ne prezintă evanghelia pe Domnul. Oricum L-am privi, din punct de vedere moral sau în funcţiile Sale, mereu ni se aduce aminte că toate aceste lucruri au fost spuse mai dinainte cu privire la El, Cel care a spus despre Sine Însuşi: »Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt« (Ioan 8.58).

El este Dumnezeu în slava Persoanei Sale, oricât de mult S-ar fi coborât El în harul Său. Căci altfel cum am fi putut noi înţelege cuvintele următoare: »Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer« (Ioan 3.13)? El se numeşte aici cu titlul Său „oficial”, pe care îl poartă ca om, vorbeşte însă în acelaşi timp despre ceva care aparţine dumnezeirii Lui. De aceea există şi pericolul de a încerca să desparţi Dumnezeirea şi umanitatea Domnului nostru preaslăvit. Să le deosebim, dar niciodată să nu le despărţim, rămânând totdeauna la faptul că o Persoană are ambele naturi. El este Dumnezeu, El este om, El este atât Dumnezeu cât şi Om.

Această concluzie ni se întipăreşte, dacă ne gândim cum Îl prezintă Duhul lui Dumnezeu în toată evanghelia după Ioan, şi dacă ajungem la sfârşitul studiului nostru, la sfârşitul evangheliei ni se amintesc încă o dată trei scene minunate:

  • Toma, când Domnul l-a convins, anticipă în mărturisirea sa personală mărturisirea naţiunii: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!« (Ioan 20.28, vezi şi Isaia 25.9).
  • Ucenicul, pe care îl iubea Isus (iubirea are capacitate de decizie rapidă) zice lui Petru: »Este Domnul!« ( Ioan 21.7). Un titlu potrivit pentru evanghelia pe care el a scris-o prin Duhul.
  • Petru a spus, în momentul smeririi sale profunde, când Domnul l-a reabilitat înaintea fraţilor Săi: »Doamne, Tu toate le şti; ştii că Te iubesc!« (Ioan 21.17).

Putem noi, iubiţi fraţi, să spunem acelaşi lucru despre Domnul nostru minunat, despre care citim: »Fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt« (Ioan 13.1)? Putem să-I spunem printr-o mărturisire sinceră „Doamne Isuse, Tu eşti atotştiutor, şi chiar dacă Tu Te foloseşti de atotştiinţa Ta, ca să cunoşti dragostea noastră comparativ mică, îţi mărturisim totuşi dragostea noastră – Te iubim cordial”?

Slava Sa stă tot mai mare înaintea noastră, şi în loc să ne sperie, ea ne atrage, deoarece ea este slava Aceluia care ne iubeşte cu o dragoste veşnică, şi »noi Îl iubim, deoarece El ne-a iubit mai întâi.«


Tradus de la: Wir haben seine Herrlichkeit angeschaut

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).