Suferinţele Domnului
Marcu 14.17-50

John Nelson Darby

© SoundWords, Online începând de la: 09.04.2019, Actualizat: 09.04.2019

Versete călăuzitoare: Marcu 14.17-50

Domnul Isus a suferit în două privinţe: mai întâi erau suferinţele pe care El le-a avut de îndurat în timpul vieţii Sale pe pământ din partea oamenilor, şi apoi suferinţele de care a avut parte atunci când a purtat povara mâniei lui Dumnezeu, prin aceea că El a luat paharul pe care trebuia să-l bea.

Mărimea stricăciunii omului apare şi ea sub două forme: nemijlocit în tot ce a făcut omul, prin aceea că el s-a împotrivit lui Isus şi L-a lepădat; însă în mod deosebit în greutatea păcatului, pe care Isus a trebuit s-o poarte, atunci când El a băut paharul pe care I l-a dat Tatăl. Aceasta nu a fost o chestiune uşoară pentru El: „A început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: «Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte»” (Marcu 14.33,34).

Nu sunt printre aceia care citesc aceasta aici, care nu s-au întristat profund din cauza păcatelor lor? Şi cum descopere aceasta necunoaşterea şi indiferenţa inimii omeneşti! Noi, cei care prin păcat am făcut paharul, pe care Isus l-a băut, aşa de amar şi de îngrozitor, considerăm păcatul ceva neînsemnat în ochii lui Dumnezeu! Însă El, Isus, a simţit cât de îngrozitor este el. Dacă inimile noastre, aşa de nenorocite cum sunt ele, nu simt păcatul, totuşi Hristos le-a simţit, atunci când El a golit paharul pentru noi şi a purtat păcatul pentru noi. Dacă inima nu înţelege greutatea păcatului, nu în aceeaşi măsură în care Isus a cunoscut-o, dar cel puţin într-o măsură mai mică; dacă simţământul, oricât de slab ar fi el, grozăviei păcatului ne este încă străin, atunci încă nu am pătruns în gândurile lui Isus.

Nu mă refer aici la simpla înţelegere; căci este o mare diferenţă între simpla înţelegere şi a avea o inimă impresionată. Să şti cât de grav este păcatul, cât L-a costat păcatul pe Isus, şi să nu ai o inimă impresionată, este mult mai grav decât să nu şti nimic despre aceasta. Starea inimi în acest caz este mult mai rea decât în celălalt caz.

Vrem să vedem, într-adevăr în chip slab, foarte slab, ce erau suferinţele Domului. Nimeni nu poate înţelege deplin ce au fost aceste suferinţe. În fiecare zi te gândeşti, vorbeşti şi faci lucruri care sunt cauza că Isus a trebuit să bea acest pahar şi să aibă parte de mânia lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea probabil nici nu gândeşti că eşti aşa de rău. Dar dacă te gândeşti, că Hristos a suferit pentru păcatele tale, vei descoperi că ele în nici un caz nu erau lucruri neînsemnate pentru El. El era foarte întristat şi adânc tulburat. Hristos S-a pregătit în grădina Ghetsimani să întâmpine pentru alţii pe Dumnezeul Lui corespunzător sfinţeniei judecăţii Sale. Sufletul Lui era foarte întristat, „până la moarte” (Marcu 14.34).

Voi, care gândiţi că vă pregătiţi să întâmpinaţi pe Dumnezeul vostru, aveţi voi aceste temeri şi îngroziri? Dacă vă puteţi imagina numai greu aceasta, priviţi totuşi cum în Ghetsimani Hristos a fost întristat şi adânc tulburat din cauza păcatului. Atunci veţi putea învăţa aceasta. Dacă încă nu aţi făcut-o, atunci nu aţi preţuit nici dragostea lui Isus şi nici lucrarea lui Isus făcută în har. Căci este important şi necesar, ca conştiinţele noastre să fie impresionate la gândul că Hristos era acolo ca să sufere pentru noi, ca să poarte păcatele noastre. Dacă sufletul meu nu este condus să recunoască aceasta, atunci eu însumi va trebui să cunosc şi să suport mânia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, aşa cum Hristos a avut parte de ele. Dacă Fiul Său, Preaiubitul Său, în care nu era nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi şi Dumnezeu a trebuit să lovească păcatul în El, dacă dreptatea şi sfinţenia Lui nu au putut cruţa pe Isus - cum vreţi voi să scăpaţi, când veţi întâlni faţa lui Dumnezeu? Şi când eu privesc la Hristos, cum El poartă mânia şi blestemul, mai pot eu atunci să cred că păcatele mele ar fi ceva neînsemnat? Răul, pe care l-am făcut, era aşa de grav în ochii lui Dumnezeu şi în ochii lui Isus, că atunci, când Isus l-a luat asupra Sa, asupra Lui a venit frica morţii şi toată povara mâniei lui Dumnezeu. De ce a purtat Hristos la cruce mânia lui Dumnezeu? Deoarece tu ai meritat această mânie şi condamnarea veşnică.

Mulţi merg, fără să ştie, în întâmpinarea lui Dumnezeu împovăraţi cu păcate. Unii sunt în această poziţie şi nu-şi dau seama. Sau nu este adevărat pentru mulţi dintre voi, că în viaţa aceasta mergeţi în întâmpinarea lui Dumnezeu şi a judecăţii Sale fără să vă temeţi de ceva? Dacă este aşa şi având în vedere judecata continuaţi cu adevărat să faceţi liniştiţi aşa, ce este aceasta altceva decât o dovadă că conştiinţa nu a fost trezită (sau este chiar împietrită), fără să ţină seama de frica de moarte a lui Isus şi de suferinţele Sale, de paharul, pe care Isus a trebuit să-l ia din cauza păcatului?

Marcu 14.17-21: Şi, când s-a făcut seară, a venit cu cei doisprezece. Şi, pe când stăteau ei la masă şi mâncau, Isus a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda, cel care mănâncă împreună cu Mine“. Şi au început să se întristeze şi să-I spună unul câte unul: „Nu cumva sunt eu“ Dar El a răspuns şi le-a zis: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie. Fiul Omului Se duce, în adevăr, după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut“.

Este ceva deosebit de mare să priveşti pe Isus în mijlocul suferinţelor şi ale întristării Sale! Îl vedem desăvârşit de liniştit şi cu calm gândeşte la greutatea paharului pe care voia să-l bea. Şi în ce situaţii? Înconjurat de tot ce era în stare să rănească şi să zdrobească sentimentele dragostei inimii Sale. Cu cât lumea ne leapădă şi ne desconsideră mai mult, cu atât mai mult avem nevoie de dragoste; Isus era plin de bunătate şi simpatie înţelegătoare pentru ucenicii Săi. Întotdeauna El i-a iubit şi i-a purtat. Dar cum I-a mers Lui? Ce a avut El din partea lor, atunci când răutatea oamenilor a năvălit nestăvilită asupra Lui? Ce a găsit El la ei? Că chiar între aceia pe care El îi iubea, care au mâncat la aceeaşi masă cu El ca prieteni şi însoţitori (Marcu 14.18), era unul despre care El a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda.” Da, unul dintre voi, care aţi fost cu Mine ca însoţitori ai Mei! Inima Lui este profund rănită. Şi când ei s-au întristat şi au început să întrebe unul după altul: Nu cumva sunt eu?, Isus a răspuns, ca să arate cât de zdrobită Îi era inima: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie.” Unul dintre voi, care M-aţi cunoscut şi M-aţi văzut şi aţi avut legătură strânsă cu Mine. Şi cu toate acestea Isus era desăvârşit de liniştit.

Marcu 14.22-26: Şi, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine, binecuvântând, a frânt-o şi le-a dat-o şi a spus: „Luaţi, acesta este trupul Meu“. Şi, luând paharul, mulţumind, le-a dat; şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că nicidecum nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu“. Şi, după ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

El urma să fie curând răstignit. La cine Se gândeşte El? La ucenicii Lui. Trupul Lui trebuia dat în moarte şi sângele Lui trebuia vărsat; curând trebuia să vină mânia lui Dumnezeu asupra Lui – şi în pace El le explică valoarea a ceea ce El era gata să facă pentru ei. El S-a aşezat – peste secolele în care noi trăim - în duh în acel timp în care El va savura rodul muncii sufletului Său (Isaia 53.11) şi va bea din nou din rodul viţei în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14.25). Cât este de frumos să vedem pe Domnul Isus cum El cu privirea Lui străbate în felul acesta timpurile! În mijlocul împrejurărilor înfiorătoare, în care El Se afla, sufletul Lui este suficient de liniştit ca să gândească la fericirea ucenicilor Lui câştigată prin suferinţele Sale, şi la bucuria, pe care El o va simţi când îi va revedea în această stare de glorie. Fără să Se lase derutat de suferinţele care se apropiau, fără agitaţie, fără spaimă privea în pace valoarea jertfei Sale şi fericirea regăsiri în cele din urmă cu ucenicii Săi. Trădarea din partea lui Iuda, tăgăduirea din partea lui Petru, părăsirea Lui de către ucenici, lepădarea Lui de către lume, vrăjmăşia lui satan, nimic nu-L deranja: ei au cântat o cântare de laudă (Marcu 14.26)!

Marcu 14.27,28: Şi Isus le-a spus: „Toţi vă veţi poticni, pentru că este scris: «Voi bate păstorul, şi oile se vor risipi». Dar, după învierea Mea, voi merge înaintea voastră în Galileea.”

„Şi Isus le-a spus: «Toţi vă veţi poticni.»” Noi ne ruşinăm de El, noi, creaturile sărmane! Însă cât de mult chiar şi această atitudine înalţă dragostea nespus de mare a lui Isus! El spune oilor Sale, care curând urmau să se împrăştie, că în curând El va fi iarăşi la ei. Mai întâi El va termina toată lucrarea, care va salva pe ai Săi şi care va aduce la lumină desăvârşirea ascultării Sale şi – cu regret! – toată slăbiciunea cărnii lor. Însă după aceea El va merge înaintea lor în Galileea.

Marcu 14.29,30: Iar Petru I-a spus: „Chiar dacă toţi se vor poticni, totuşi eu nu.” Şi Isus i-a zis: „Adevărat îşi spun că tu, astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori.”

Petru avea încrederea falsă în carne. Dar îi reproşează Isus aceasta? Ce a produs dimpotrivă în inima Sa o astfel de aroganţă a lui Petru? El îl atenţionează pe Petru şi Se roagă pentru el. Dragostea Lui tare, de neclintit, nu cedează niciodată. Inima Lui nu se descurajează. El este El Însuşi, care trebuia să poarte toate suferinţele, Cel care încurajează şi mângâie pe ucenicii Săi.

Marcu 14.31: Dar el spunea cu mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”. Şi toţi spuneau la fel.

S-ar putea ca multora să le meargă aşa cum i-a mers lui Petru, să spună: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”; căci „toţi spuneau la fel”. Acolo unde Hristos este onorat şi recunoscut, în mijlocul alor Săi, al acelora care mărturisesc Numele Său, Îl recunoşti cu plăcere, vrei să-L ai, cu toate că El este lepădat de oameni; dar în alte împrejurări, în mijlocul acelora care Îl leapădă şi Îl dispreţuiesc, cât de repede eşti atunci gata să te ascunzi că Îl cunoşti. Şi dacă tu consideri că aceasta este rău în cazul lui Petru, este atunci mai puţin oribil la tine? Sau dacă suntem expuşi ocării Numelui Său şi nu-L mărturisim cu plăcere, nu-L tăgăduim noi atunci la fel de grav ca şi Petru? Aceasta are loc deoarece conştiinţa nu a fost trezită şi nu este impresionată de faptul că Isus a suferit din cauza păcatului. Ceea ce vreau să spun este că conştiinţa ajunge să simtă grozăvia păcatului care L-a condus pe Isus să sufere; şi păcatul acesta este păcatul vostru. Trebuie să se ajungă acolo, ca inima voastră să devină impresionată de simţământul dragostei şi de puterea dragostei cu care Isus a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu toată greutatea responsabilităţii păcatelor şi pe toate acestea le-a purtat atunci când El era „rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre” (Isaia 53.5).

Marcu 14.32-39: Şi ei au venit într-un loc al cărui nume este Ghetsimani; şi le-a spus ucenicilor Săi: „Şedeţi aici, până Mă voi ruga“. Şi i-a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan. Şi a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi“. Şi, mergând puţin mai înainte, a căzut la pământ; şi Se ruga ca, dacă este posibil, să treacă de la El ceasul acela. Şi spunea: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie“. Şi·a venit şi i-a găsit dormind şi i-a spus lui Petru: „Simone, dormi? N-ai fost în stare un singur ceas să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“. Şi, mergând din nou, S-a rugat, spunând acelaşi cuvânt.

Isus spune ucenicilor Lui că ei trebuie să se roage (Marcu 14.38). Pentru El a trecut deja timpul, ca să-i mângâie. Acum El trebuia să ia asupra Lui pentru ei mânia lui Dumnezeu. El aminteşte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu ce trebuie să sufere El prin băutul potirului mâniei lui Dumnezeu. Isus, care era sfânt şi totdeauna a rămas în dragostea Tatălui, era singurul care putea înţelege sfinţenia lui Dumnezeu şi valoarea dragostei Lui. Şi de aceea era singurul care era cel mai capabil să înţeleagă cât de detestabil este păcatul şi de înfiorătoare este mânia lui Dumnezeu. Numai aceia care trăind în mijlocul păcatului nu cunosc sfinţenia lui Dumnezeu, aceia care nu au gustat dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu, pot fi indiferenţi faţă de această mânie a lui Dumnezeu. Ce îngrozitor este să vezi cât de liniştiţi, de mulţumiţi şi fără grijă putem fi cu noi înşine şi în acelaşi timp să ştim despre frica de moarte, cu care Isus avea de plătit păcatul, şi de ce El era aşa de întristat şi de adânc tulburat.

Pe drumul ascultării Sale Isus a suferit împotrivire din partea păcătoşilor, fără să se abată de pe cale şi niciodată El nu S-a rugat ca paharul acela să fie luat de la El. Dar de ce o face acum? Pentru că era nu numai acel pahar al crimei omului sau al răutăţii lui satan, ci era paharul mâniei lui Dumnezeu. În toate câte le-a avut de suferit înainte din partea oamenilor I-a rămas bucuria de a împlini voia Tatălui; dar în paharul acesta, al mâniei lui Dumnezeu, nu era nici o picătură de dulceaţă. Atunci Isus S-a rugat: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine!” De ce acum nu era posibil? De aceea, pentru că este imposibil ca Dumnezeu să tolereze păcatul. Şi chiar acolo, unde Isus este făcut păcat pentru noi, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului se dezlănţuie. Iubiţi cititori! Vedeţi cum stau lucrurile cu voi înşivă. Dacă Isus nu a purtat păcatele voastre, atunci este imposibil să scăpaţi de judecata lui Dumnezeu rostită asupra păcatului. Cât de serios este gândul acesta! Gândiţi-vă la acest cuvânt al lui Isus: „Dacă este posibil”. Desigur, dacă ar fi fost posibil, cu siguranţă Dumnezeu L-ar fi ascultat pe Isus şi L-ar fi cruţat pe Preaiubitul lui Fiu de aceste suferinţe nespus de mari. De ce spune Isus: „Este posibil?”? Deoarece El, care ştia ce este dragostea lui Dumnezeu, era de asemenea în stare să ştie cât de îngrozitoare era mânia lui Dumnezeu.

Şi care era starea ucenicilor? Ei dormeau (Marcu 14.37). Ei nu au avut nici măcar atâta dragoste, ca să vegheze un ceas. Petru, care voia să se împotrivească temniţei şi morţii, nu putea să vegheze nici măcar un ceas. El a dormit de asemenea şi pe munte în timpul transfigurării (Luca 9.32), şi el doarme şi în Ghetsimani. De fapt aceasta dezvăluie un egoism al inimii noastre, care nu simte nici simţămintele care introduc inimile noastre în gloria lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte nici suferinţele lui Hristos.

Marcu 14.40-43: Şi, întorcându-Se, i-a găsit din nou dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi; şi nu ştiau ce să-I răspundă. Şi·a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă. Destul; a venit ceasul; iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă, să mergem; iată, s-a apropiat cel care Mă vinde“. Şi îndată, pe când vorbea El încă, vine Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la cărturari şi de la bătrâni.

A devenit dragostea lui Isus rece sau obosită prin toate acestea? Nu. El trebuia, El voia să glorifice pe Tatăl Său şi să salveze pe ai Săi, şi El nu cedează în nici o situaţie grea. Deoarece era imposibil ca noi să fim mântuiţi fără ca El să ia paharul, El l-a luat. Dragostea Lui era mai tare decât moartea. El prezintă lui Dumnezeu totul; însă începând din momentul în care El a constatat că nu era posibil ca paharul acesta să fie luat de la El, în sufletul Lui revine liniştea şi El ia paharul.

Marcu 14.44-50: Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L şi duceţi-L sub pază“. Şi, venind, apropiindu-se îndată de El, a spus: „Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Şi au pus mâinile pe El şi L-au apucat. Iar unul din cei care stăteau pe lângă El, scoţându-şi sabia, l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi eram cu voi în templu, învăţându-vă, şi nu M-aţi prins. Dar aceasta este ca să se împlinească Scripturile“. Şi toţi L-au părăsit şi au fugit.

Există ceva, pe care inima omenească nu ar fi în stare să-l facă? Dumnezeu a permis să fie dată pe faţă tot caracterul stricat şi fals al inimii şi Isus a fost trădat printr-o sărutare. Nu a lipsit nici o frică, nici un examen, ca să încerce inima Lui. Căci altfel ar fi lipsit ceva la paharul pe care El trebuia să-l bea. Încercările Domnului nu ar fi fost complete şi întrebarea referitoare la caracterul păcătos al omului nu s-ar fi rezolvat în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu. Însă Isus a glorificat desăvârşit pe Dumnezeu Tatăl, în mijlocul tuturor fărădelegilor omului şi a răutăţii lui satan. Tot ce putea răni şi zdrobi: mânia lui Dumnezeu, ura lui satan, răutatea oamenilor – toate au frânt inima Sa, şi toate au lucrat aşa fel că înaintea lui Dumnezeu a strălucit clar caracterul ales nespus de mare al lui Isus. Inima lui Isus a fost verificată până în profunzime.

Care este acum situaţia păcătoşilor după toate acestea? Pentru ei nu mai rămâne nimic, decât valoarea Persoanei lui Isus, şi în ochii lui Dumnezeu cel care crede are toată valoarea pe care o are Isus înaintea lui Dumnezeu. El poate veni înaintea lui Dumnezeu ca unul care a fost iubit de Dumnezeu aşa de mult, că Acesta a dat pe Singurul Său Fiu pentru el, şi el poartă în sine valoarea tuturor suferinţelor Domnului Isus.

Dacă vouă vă este oferit Hristos în felul acesta, atunci sunt două posibilităţi: ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, dacă le desconsideraţi; ori dacă prin har apucaţi prin credinţă valoarea lor nespus de mare, atunci aveţi toate foloasele acestor suferinţe. Dacă le desconsideraţi, atunci veţi fi trataţi ca aceia care le desconsideră. Dar dacă prin har ochii voştri sunt deschişi pentru a înţelege ce a făcut Isus, atunci toată eficacitatea lucrării Sale vă este socotită vouă şi voi savuraţi dragostea lui Dumnezeu. Voi ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, ori savuraţi valoarea acestor suferinţe.

Dacă mărturisiţi că păcatele voastre sunt cele care L-au dus pe Isus în suferinţă, prin aceasta credeţi că El le-a purtat. Dacă ziceţi: sunt vinovat că Hristos a trebuit să sufere în felul acesta, prin aceasta ziceţi totodată: eu niciodată nu voi suferi în felul acesta. Dacă Hristos a purtat păcatele mele şi a îndurat urmările lor, atunci eu niciodată nu voi mai avea parte de aceste urmări şi sunt răscumpărat şi eliberat de la condamnare.

Fie ca Dumnezeu să câştige inimile voastre prin sentimentul dragostei lui Isus. Fie ca El să vă facă să recunoaşteţi ce valoare nespus de mare este în faptul că Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să poarte mânia lui Dumnezeu.

Cât de mult ne iubeşte Domnul!


Tradus de la: Die Leiden des Herrn

Titlul original: „The Sufferings of Christ“
din The Collected Writings of J.N. Darby, vol. 21, pag. 84–89,
versiunea prelucrată 6/2000.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).