O duminică de neuitat (2)
Mâinile Sale şi coasta Sa

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

Verset călăuzitor: Ioan 19.20

Ioan 20.20: Şi după ce a zis acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.

El Însuşi este prezent

După ce Domnul Isus în acea primă duminică memorabilă a dat inimilor rănite ale ucenicilor Săi mângâierea atât de necesară (vezi „O duminică de neuitat (1)), El le arată ceva, căci noi citim: „Şi după ce a zis acestea, le-a arătat mâinile Sale şi coasta Sa.” Aici este vorba în primul rând să convingă pe ucenici că El Însuşi era real în mijlocul lor. Ei trebuiau să fie convinşi că El, Cel mort, era realmente personal la ei.

Şi astăzi Domnul Isus doreşte să ne dăruiască conştienţa concretă de prezenţa Sa personală, că El împlineşte realmente făgăduinţa Sa: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20). Nu este aceasta un motiv suficient ca noi să avem grijă, ca El să Se simtă bine la noi şi noi nu-I punem nimic în cale, care să-L împiedice să ne facă conştienţi de prezenţa Sa? Cât de repede ne gândim, că noi trebuie să ne simţim bine şi ne gândim mai puţin, ca El să se simtă bine. Însă dacă El stă cu plăcere în mijlocul nostru – aceasta înseamnă de asemenea şi faptul că noi Îi dăm realmente locul central, şi nu părerile noastre, tradiţia noastră, liturghia noastră ocupă locul central –, atunci şi noi ne vom simţi bine, aşa cum citim aici: „Ucenicii s-au bucurat”, deoarece noi savurăm deplin conştienţi prezenţa Sa şi pacea, pe care El ne-o dăruie.

După afirmaţia „ucenicii s-au bucurat” urmează imediat justificarea: „când au văzut pe Domnul”. Dacă noi Îl vedem cu adevărat – astăzi cu ochii inimilor noastre –, atunci nu poate fi altfel decât ca noi să ne bucurăm. Şi cât de mare va fi odată bucuria, când pentru prima dată Îl vom vedea trupeşte, când El va veni să ne ia, pentru ca „să trăim împreună cu El” (1 Tesaloniceni 5.10)?

Dar întrebarea pe care noi astăzi (fiecare personal) trebuie să ne-o punem conştiinţei este: Vedem noi cu adevărat pe Domnul, atunci când ne strângem laolaltă? Putem noi spune după ora de strângere laolaltă: eu am văzut pe Domnul?! Sau am încercat într-un fel oarecare să şedem până s-a terminat ora, deoarece nu am fost cu gândurile la oră sau pentru că a x-a oară am auzit aceleaşi lucruri. Sau poate am văzut un „spectacol” deosebit, unde omul a stat în centru, mai mult decât a stat Isus Hristos? Sau aceste întrebări nu sunt justificate?

Mâinile Domnului în evanghelia după Ioan

Domnul le-a arătat mâinile, mâinile în care Tatăl a pus totul (Ioan 3.35; 13.3), pentru ca El să administreze pe pământ acestea toate pentru Tatăl. Era de asemenea totodată o omagiere din partea Tatălui. Şi toate binecuvântările, care erau incluse în acestea, El le-a primit ca Om, pentru ca El să le poată da mai departe ucenicilor – şi totodată şi nouă. În evanghelia după Luca găsim că Domnul foloseşte mâinile Sale ca să satisfacă nevoile şi problemele noastre (14 locuri!)

Binecuvântările din evanghelia după Ioan

 În evanghelia după Ioan dimpotrivă este vorba de binecuvântări neaşteptate. Binecuvântări la care noi nici nu ne-am fi gândit, pe care nu ni le-am fi putut imagina, binecuvântări care erau ascunse în inima Tatălui şi pe care El le-a dat în mâinile Domnului Isus ca Om, ca să-L omagieze şi pentru ca El să le poată împărţi cu tine şi cu mine.

1. Duhul Sfânt – Darul lui Dumnezeu prin Fiul

Primul dar mare, despre care citim în evanghelia după Ioan, este Duhul Sfânt. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu …, tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4.10). Aceasta nu a avut loc în primul rând să rezolve o nevoie a acestei femei, dimpotrivă: Domnul a cerut de la această femeie o înghiţitură de apă. Dar era în inima Tatălui să dea Duhul (Ioan 15.26), şi acest Duh îndreaptă sentimentele şi simţămintele noastre spre viaţa veşnică (Ioan 4.14). Această viaţă este cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum Fiul L-a cunoscut ca Tată al Fiului Isus Hristos (Ioan 17.3). Ea face posibilă părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul (1 Ioan 1.3). În cele din urmă s-ar putea spune că viaţa veşnică descrie o noţiune colectivă pentru toate binecuvântările pe care Dumnezeu le ţine pregătite în cer pentru noi – sunt binecuvântările spirituale din locurile cereşti (vezi Efeseni 1.3). Dumnezeu voia ca ceea ce este înaintea inimii Sale să vină şi înaintea inimii oamenilor. Da, noi trebuia chiar să fim introduşi în sfera dragostei lui Dumnezeu, aşa cum ea a fost din veşnicie.

2. Viaţa veşnică – a fost dată Fiului

Şi această viaţă veşnică este ceva care a fost dat Domnului, pentru ca El să o poată da alor Săi (Ioan 17.2; 5.26; 12.49,50). Când Adam a fost creat în stare de nevinovăţie, totuşi el niciodată nu a avut imboldul, nici măcar să se gândească, că ar putea avea părtăşie cu Dumnezeu ca Tată, şi să cunoască gândurile adânci ale dragostei lui Dumnezeu. Şi acest dar, pe care Domnul îl ţine în mâini, depăşeşte cu mult nevoile noastre. Şi este deja uimitor şi demn de adorare, că noi am câştigat mult mai mult decât Adam a pierdut prin căderea în păcat. Acolo unde păcatul s-a înmulţit nespus de mult, harul a devenit şi mai îmbelșugat (Romani 5.20).

3. Şi judecata a fost dată Fiului

Dacă Domnul Isus a primit autoritate peste orice făptură (carne) (Ioan 17.2), pentru ca El să dea viaţa veşnică, El a primit-o şi pentru ca El să facă judecata celor care Îl resping. „Pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului” (Ioan 5.22). Şi aceasta este spre onoarea Fiului; aşa continuă versetul: „… pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl.”

4. Lucrările – au fost date de Tatăl Fiului

 „Dar Eu am mărturia care este mai mare decât a lui Ioan; pentru că lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le împlinesc, lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.” (Ioan 5.36)

Ce lucrări erau acestea?

  • Să dea bucurie (Ioan 2 – atunci când lipsea vinul),
  • Să dea putere (Ioan 5 – la vindecarea paraliticului);
  • Să dea hrană (Ioan 6 – la hrănirea celor 5000);
  • Să dea lumină (Ioan 9 – la vindecarea orbului din naştere);
  • Să dea viaţă (Ioan 11 – la învierea lui Lazăr).

Ceea ce Tatăl avea în inima Sa pentru noi, a făcut prin mâinile Fiului. În niciunul din aceste cazuri cei care au fost dăruiţi nu s-au rugat pentru aceste daruri. Nu, era în inima Tatălui să Se îndrepte spre aceşti oameni şi prin Fiul Său să le dea toate acestea. Pentru aceasta a primit Fiul aceste lucrări. Dumnezeu a vrut în sfârşit să arate că El era pregătit să dea. Mult timp El a cerut de la oameni, ca să-i convingă, că ei nu puteau aduce nimic. Acum în cele din urmă Dumnezeu a vrut să arate prin Fiul, că El este marele Dătător. Tot aşa a spus şi Domnul Isus: „Dacă ai fi cunoscut Darul lui Dumnezeu …”, sau: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu …”

5. Noi înşine – un dar dat Fiului

Dar mai este ceva minunat, care se află în mâinile Domnului şi acesta suntem noi. Noi, oile Sale, suntem pentru veşnicie în mâinile Sale (Ioan 10.28). Şi aici citim iarăşi, că noi am fost daţi Lui de Tatăl (Ioan 10.29). El ţine oile pentru Tatăl (Ioan 17.9). Şi El ne ţine sigur pentru toate binecuvântările pe care El le are încă în mâinile Sale pentru noi. Binecuvântarea este sigură în mâna Sa şi aceia, pe care El vrea să-i binecuvânteze cu ea, sunt la fel de siguri în mâna Sa. Toate binecuvântările vin prin aceste mâini, şi aptitudinea de a savura aceste binecuvântări vine de asemenea prin aceste mâini. Căci la ce ne-ar folosi cea mai mare binecuvântare din mâinile Sale, dacă noi înşine am merge în pierzare şi nu am putea să savurăm binecuvântarea?

6. Picioarele noastre – în mâna Sa

Dar pentru ca noi să putem savura şi practic această binecuvântare, să avem „parte cu El”, avem iarăşi nevoie de mâinile Sale. Mâinile Sale sunt la lucru, să ne spele picioarele. Ca Acela care S-a dus la Tatăl, El doreşte ca noi să putem avea acolo părtăşie cu el. Şi când ne gândim la aceste binecuvântări, pe care El le ţine în mâini pentru noi, cum am putea noi să ne dorim altceva, decât numai să avem această părtăşie cu El. Prin spălarea picioarelor noi devenim învioraţi şi tot ce deranjează părtăşia este îndepărtat prin spălare. Nimic nu trebuie să ne mai împiedice să savurăm împreună cu El acest loc, pe care El Însuşi îl are la Tatăl, şi să primim din mâna Sa binecuvântările pe care Tatăl le are pentru noi. Nu ne impresionează, că tocmai în momentul când Domnul ştia „că Tatăl Îi dăduse toate în mâini” (Ioan 13.3), El Se pleacă şi nu Îi este ruşine să ia în mâinile (!) Sale picioarele noastre murdare, pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El acolo unde este El?

7. Lucrarea – un dar al Tatălui

„Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, spune Domnul Isus în rugăciunea Sa adresată Tatălui în Ioan 17.4. Această lucrare, care cuprinde tot ce a făcut Domnul pentru împlinirea planului lui Dumnezeu şi spre glorificarea Tatălui, i-a fost dată de Tatăl. Chiar dacă El a făcut-o de bună voie şi din proprie iniţiativă, ea era totuşi ceva pe care Tatăl a pregătit-o şi i-a dat-o spre împlinire.

8. Numele Tatălui – a fost de asemenea dat Fiului

În Ioan 17.11 citim că Tatăl a dat Numele Său Fiului. Şi Domnul ne-a făcut cunoscut acest Nume. Aceasta depăşeşte orice binecuvântare. Noi avem voie să cunoaştem pe Acela de la care vine orice binecuvântare, care este izvorul oricărei binecuvântări, pe Însuşi Dăruitorul binecuvântării, pe Acela a cărui inimă plină de dragoste a plănuit să ne dăruiască toate aceste binecuvântări. Şi Fiul Însuşi Se roagă ca noi să fim păziţi în acest Nume.

9. Cuvintele Tatălui – au fost date Fiului

Tatăl I-a mai dat şi cuvintele Sale şi Domnul ni le-a transmis mai departe nouă (Ioan 17.8). Ce minune, că noi avem voie să primim ceva din ceea ce Tatăl a dat Fiului. Aceasta este lumea în care noi am fost introduşi. Aceasta ţine Domnul în mâini pentru noi; şi când El ne vizitează, când suntem strânşi laolaltă ca Adunare/Biserică, ca să fie în mijlocul nostru, atunci El doreşte să ne arate ceva din acestea, ceva care să ne învioreze din nou, să ne entuziasmeze de ceea ce Tatăl I-a dat în mâini.

10. Gloria – pentru ca să ne-o dea nouă mai departe

Ultimul lucru pe care îl găsim, pe care Tatăl l-a dat în mâinile Domnului, ne copleşeşte cel mai mult, mai mult decât toate lucrurile, când auzim ce face El cu acesta. Putem să înţelegem bine şi să ne bucurăm, că El – Cel care a făcut totul pentru Tatăl, care a lucrat totul numai spre buna plăcere a lui Dumnezeu, care a preluat şi a executat totul numai spre glorificarea Dumnezeului Său, Cel în ale cărui mâini totul a adus onoare Tatălui Său – ca Om a fost răsplătit de Dumnezeu cu toată gloria. Noi nu ne putem imagina, că Tatăl a lăsat la o parte vreo glorie pe care El putea s-o dea acestui Om desăvârşit. El I-a dat totul. Şi acum vine lucrul surprinzător, care este absolut de neînţeles, la care noi putem numai să stăm uimiţi, să adorăm şi să mulţumim: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22). Probabil din copilărie cunoaştem locul din Scriptură şi nu ne mai surprinde. Dar să ne transpunem în situaţia de atunci. Noi suntem de faţă, putem asculta încordaţi ce Fiul veşnic spune Tatălui Său. Eu cred că ni s-ar fi oprit respiraţia, după ce Domnul Isus a făcut această afirmaţie: nouă, cei care nu suntem buni de nimic, care am dezonorat pe Dumnezeu şi care chiar şi după întoarcerea noastră la Dumnezeu I-am produs multă întristare şi nu am căutat slava Sa – nouă, El, Cel care a meritat pe deplin slava, ne dă slava mai departe nouă. Ce mâini minunate sunt mâinile Sale!

Coasta Sa

Dar Domnul Isus arată ucenicilor şi coasta Sa, coasta din care a ieşit sânge şi apă, dovezi clare că moartea a avut loc. Ioan acordă mare valoare să ne mărturisească aceasta (Ioan 19.34,35). Da, dacă Domnul Isus numai ar fi devenit Om, dar nu ar fi murit pentru noi, niciodată nu am fi putut primi binecuvântarea din mâinile Sale. Dar El a venit, aşa cum ne spune Ioan în epistolele Sale, „cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5.6a). Venirea Sa nu a fost caracterizată prin putere şi glorie, ci prin moarte. El a venit „nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5.6b). Atunci când El a venit, toată puterea acestei ape şi a sângelui a făcut-o eficientă pentru noi în moartea Sa.

Venit „cu apă”

Apa – Cuvântului lui Dumnezeu – ne-a curăţit de ceea ce ne caracteriza ca murdărie, înainte ca noi să fi cunoscut pe Salvatorul. Lumea gândurilor noastre, principiile noastre de viaţă, nimic nu era orientat spre Dumnezeu, totul era stricat şi murdărit prin păcat, noi eram dispuşi spre vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi ne uram unii pe alţii, aşa spune Biblia în Tit 3.3. Dar toate acestea le-a spălat apa, şi prin apă şi prin Duhul am primit viaţă nouă, o natură nouă, care este deplin curată din punct de vedere moral şi ea detestă viaţa veche stricată. Moartea Domnului Isus era mijlocul prin care a fost judecată şi terminată starea noastră păcătoasă, stricată, şi Cuvântul lui Dumnezeu era mijlocul prin care ne-a fost descoperit tot caracterul nostru rău şi care ne-a arătat că moartea Domnului Isus era necesară, pentru ca noi să fim eliberaţi de această viaţă.

Venit „cu sânge”

Însă cât era de rău, dacă Domnul Isus ar fi venit numai în puterea apei. Noi am fi recunoscut cât de stricaţi, de imorali, de răi şi de duşmănoşi eram, am fi urât păcatul, aşa cum îl urăşte Dumnezeu, dar nu ar fi fost nici o ispăşire pentru toate acestea, Dumnezeu ar fi trebuit să ne judece şi să ne condamne. Dar El a venit şi cu puterea sângelui. Sângele a curs pentru ispăşirea vinii şi păcatelor noastre, pentru curăţirea noastră înaintea ochilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre au fost spălate înaintea lui Dumnezeu prin sângele Său. Noi putem fi deplin liniştiţi, căci „toate, toate păcatele mele le-a îndepărtat sângele Său”, aşa cum spune poetul unei cântări. Epistola către Evrei ne arată în multe aspecte cum acest sânge a pus în ordine poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu şi a făcut posibil accesul la Dumnezeu Însuşi. El curăţă conştiinţa, ca să slujim Dumnezeului cel viu (Evrei 9.14); el slujeşte pentru răscumpărarea din abaterile sfinţilor care au fost sub Lege (Evrei 9.15 în legătură cu versetul 14); el ratifică legământul nou al harului (Evrei 9.15 în legătură cu versetul 18). El este fundamentul pentru iertarea păcatelor credincioşilor (Evrei 9.22). El este baza pentru ca odată păcatul să poată fi desfiinţat total din univers (Evrei 9.26). El a adus la linişte o dată pentru totdeauna conştiinţa credincioşilor cu privire la cerinţele judiciare ale lui Dumnezeu (Evrei 10.2,22 în legătură cu versetul 4). Credinciosul are prin sânge îndrăzneala să intre în prezenţa directă a lui Dumnezeu (Evrei 10.19).

Noi trebuie să înţelegem semnificaţia coastei străpunse

Dacă noi nu înţelegem semnificaţia coastei Sale străpunse, atunci nu vom înţelege nici ce înseamnă mâinile Sale pentru noi. Moartea Lui pentru noi este baza absolută pentru aceasta. Şi Domnul doreşte să ne preocupe şi cu aceasta, când este în mijlocul nostru, în mod deosebit când suntem adunaţi să luăm cina în amintirea Sa. El doreşte să ne amintească, că El „a venit cu apă şi cu sânge”, şi noi vestim moartea Sa, atunci când serbăm cina.

Când a putut El ultima dată să ocupe acest loc în mijlocul Adunării/Bisericii noastre, pentru ca să ne prezinte valoarea a ceea ce este în mâinile Lui pentru noi de la Tatăl, şi când a putut El să ne impresioneze cu faptul că moartea Sa era necesară, pentru ca El să ne poată da din ceea ce are de la Tatăl?

Partea anterioară


Tradus de la: Ein unvergessener Sonntag – Johannes 20,19.20 (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (40)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (30)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).