Evrei 3.1: De aceea, fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească, îndreptaţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică la Isus …

Nu este lipsit de importanţă să ne gândim că în timp ce „chemarea cerească” depinde de înălţarea Domnului Isus Hristos în cer, totuşi credinţa credincioşilor Vechiului Testament era mult mai înainte în chemarea şi împrejurările lor. Astfel Domnul a chemat pe Avraam din patria sa şi din rudenia sa şi din casa sa părintească să meargă într-o ţară pe care El i-o va arăta. Şi desigur a fost un act de credinţă, că Avraam a fost ascultător şi a plecat, „fără să ştie unde se ducea”. Însă epistola către Evrei 11.9 „Prin credinţă a locuit temporar în ţara promisiunii, ca într-o ţară străină, locuind în corturi, cu Isaac şi Iacov, împreună-moştenitori ai aceleiaşi promisiuni;“ ne arată alte fapte ale credinţei. Căci atunci când Avraam a ajuns în ţară, el a umblat acolo ca într-o ţară străină, deoarece o rază a slavei cereşti îndepărtate a pătruns în sufletul său. „El aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu”. Aşa a murit el şi ceilalţi patriarhi, cum au trăit, în credinţă, şi nu în posesiunea actuală. Cu toate acestea o astfel de atitudine de străin nu înseamnă nici posesiune şi nici necesitatea „chemării cereşti”. Fără îndoială este aşa, că „chemarea cerească” înseamnă acum şi stare de străin şi ne îndeamnă să trăim ca atare. Dar aceasta nu dovedeşte în nici un caz că atunci era cunoscută o astfel de chemare cerească şi nici că ea era savurată.

Căci „chemarea cerească”, care ne este prezentată în epistola către Evrei, ia naştere din poziţia Domnului, pe care El a ocupat-o ca Unul care a fost aici şi care prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta maiestăţii în locurile cereşti. De aceea pentru cei care au parte de „chemarea cerească” dispar total cortul, liniştea din ţară, preoţia levitică şi jertfele. Şi acestea sunt persoanele cărora li se adresează această epistolă. Această stare a lucrurilor nu era nici pentru patriarhi şi nici pentru copiii lui Israel. Speranţa lor era foarte strâns legată de ţară (fără îndoială sub Mesia şi într-o stare glorificată, însă numai ţara lor şi poporul ca mijloc de binecuvântare pentru alţii). Însă „chemarea cerească” nu era revelată, şi nici nu putea fi revelată până când a venit Domnul Isus şi lepădarea Sa, lucrarea Sa de răscumpărare, şi drept consecinţă glorificarea Sa în cer, au devenit baza acestei chemări.

De aceea Avraam avea altarul lui pământesc. De aceea el a jertfit – aşa cum au făcut şi urmaşii lui – la timpul potrivit din viţeii lui sau din turmele de oi sau de capre sau din anumite păsări curate. După aceea vine Locul preasfânt de pe pământ şi cu aceasta mobilierul lui foarte instructiv şi ritualurile, care vorbeau despre lucruri mai bune şi care erau în viitor. Nu cunosc pe nimeni care să nege faptul că unii credincioşi de atunci au privit peste aceste umbre, chiar dacă probabil cu o privire slabă, dar totuşi reală, spre un Mântuitor care urma să vină şi spre o ţară cerească. Cu toate acestea ţara, la care au fost chemaţi patriarhii, era o ţară pământească şi toată politica lui Israel era aceea a unei naţiuni condusă sub ochii lui Dumnezeu, care Însuşi S-a arătat pe pământ în mijlocul lor – spre deosebire de „chemarea cerească”, care oferea modele convingătoare, cu schimbările necesare.

De aceea în epistola către Evrei capitolul 11 găsim şi, după ce ne sunt prezentate căile minunate ale Duhului Sfânt cu credincioşii Vechiului Testament – nu numai începând cu Avraam, ci de la Abel -, prin remarca intermediară a ultimului verset („pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”, versetul 40), atenţionarea cu privire la pericolul de a pune toate într-o oală (vezi şi Evrei 12.23 „şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri; şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; şi de duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi;“). Cei din vechime nu au primit făgăduinţa. Ei aşteaptă după ea până la înviere. În timpul acesta Dumnezeu a pregătit ceva mai bun, nevăzut mai înainte. El ne-a dat nu numai o făgăduinţă, ci şi împlinirea ei în Hristos. El ne-a făcut adoratori, care au fost curăţiţi o dată şi acum nu mai au aducerea aminte de păcatele lor. El ne-a chemat să intrăm cu îndrăzneală în Locul Preasfânt, pe o cale nouă şi vie, pe care El a pregătit-o pentru noi. Nimic de felul acesta nu se putea spune despre cei din vechime, şi totuşi aceste lucruri sunt parte a chemării cereşti. Este deci adevărat, că Dumnezeu a pregătit ceva mai bun pentru noi, chiar dacă privim numai ceea ce ne-a fost făcut cunoscut prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este de asemenea adevărat, că ei nu trebuiau să fie făcuţi desăvârşiţi fără noi. Ei şi noi, la venirea lui Hristos, vom intra în posesiunea părţii noastre speciale în slava învierii. În timpul acesta nu avem nici o chemare pământească, ci exclusiv o chemare cerească.

Tradus de la: Die himmlische Berufung

Extras din „The heavenly Calling—Hebrews iii“
inThe Christian Annotator, Jg. 4, 1857, S. 87

Traducere: Ion Simionescu