Darul Duhului şi darurile
Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 11.10.2018, Actualizat: 11.10.2018

Versete călăuzitoare:Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci - »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, - »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, - aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, - în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, - dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, - şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; - el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, - aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, - în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« - Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, - că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, - aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, - chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, - întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, - mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, - cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, - aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), - acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, - şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).


Tradus de la: Die Gabe des Geistes und die Gaben

Din Die Lehre des Neuen Testamentes über den Heiligen Geist,
Ernst-Paulus-Verlag, 1975, pag. 154-186

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (29)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).