Trăiesc eu pentru mine însumi sau trăiesc pentru Hristos?
2 Corinteni 5.14,15

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 06.02.2019, Actualizat: 06.02.2019

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat.

La citirea acestor versete m-a mişcat gândul, care este aşa de simplu şi totuşi de cea mai mare importanţă: Pentru ce trăiesc eu? Preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, nu trebuie să accentuez cât de importantă este această întrebare şi cât de mult depinde de sufletele noastre, că noi nu o ocolim, ci răspundem la ea, şi anume în teama de Dumnezeu. Versetul 15 a stat în mod deosebit înaintea ochilor mei: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc …” – aceştia sunt credincioşii. Toţi erau morţi, credincioşi şi necredincioşi în aceeaşi măsură, toţi erau oameni ruinaţi înaintea lui Dumnezeu; moartea lui Hristos este dovada pentru această stare, în care s-a aflat fiecare suflet în sens spiritual. Aceasta înseamnă, toţi erau pierduţi, morţi faţă de Dumnezeu. Faptul că şi Fiul Lui Dumnezeu, care este viaţa veşnică, a trebuit să sufere, că în această lume El nu a avut parte de nimic, numai de moarte, dovedeşte că în lumea aceasta nu este viaţă. Totul zăcea ireversibil în moarte, că singura uşă spre eliberare era dată numai în aceea, că El a murit. Şi „El a murit pentru toţi”. Nu se spune, că toţi vor trăi, cu toate că fără îndoială în El era viaţă suficientă pentru toţi, şi anume viaţa veşnică în Hristos. Însă realmente nimeni nu L-a primit, nimeni nu-L voia, nici măcar unul. De aceea harul a lucrat şi a dăruit unora, nu tuturor, să-L primească. De aceea se adaugă: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc” – aceştia sunt aceia care cred în El şi prin aceasta au viaţă -, „să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat.”

Nu este nici o întrebare în viaţa noastră zilnică în care să nu iese la lumină unul din cele două lucruri, şi anume, dacă noi trăim pentru noi înşine sau trăim pentru Cel care pentru noi a murit şi a înviat. Şi nu trebuie eu să recunosc adevărul trist, că noi trebuie să mustrăm permanent inimile noastre? Cât de des, ca să nu spun permanent, primul impuls este că noi privim totul prin prisma, dacă ne place, dacă ne mulţumeşte, dacă ne înalţă prestigiul. Ce este aceasta altceva decât trăire pentru noi înşine? Dacă trebuie luată o hotărâre, fie că este vorba de a ocoli un rău, de a evita o pierdere sau de a câştiga ceva, sau orice altceva care cere o luare de poziţie din partea noastră, nu suntem noi înclinaţi să privim ce efect are aceasta asupra noastră şi că noi îndreptăm lucrurile într-un fel sau altul să fie în folosul şi avantajul nostru? Nu mă refer numai la aspectul pur personal: poate fi în favoarea familiei noastre sau a copiilor noştri, fie că este vorba de situaţia de moment sau cu privire la viitor. Însă nu facem bine dacă procedăm în felul acesta. Desigur Dumnezeu nu vrea ca noi să neglijăm adevăratul bine al celor apropiaţi ai noştri sau al acelora care ne-au fost încredinţaţi spre îngrijire; întrebarea este însă, dacă noi ne încredem în noi înşine sau în Hristos. Putem noi judeca ce este cel mai bine pentru copiii noştri? Suntem noi suficient de înţelepţi, să decidem pentru binele care aduce nu numai câştig temporal, ci asigură bunurile veşnice? Aici apare o stare de lucruri foarte simplă: noi avem două naturi: una, care întotdeauna apucă cu lăcomie ceea ce este în favoarea ei şi îi înalţă prestigiul, şi o altă natură, care prin harul lui Dumnezeu este binevoitoare să se îngrijească de lucrurile Domnului şi, dacă este necesar, să-şi dea viaţa pentru El. Dar, aşa cum spune apostolul într-un alt loc, nu ceea ce este spiritual era la început, ci ceea ce este firesc (natural), şi după aceea vine ce este spiritual. Exact aceasta este experienţa noastră zilnică. Gândul, care vine imediat când apar încercări şi greutăţi, este simplu cel natural: Cum ies din această situaţie?, şi nu cel de forma: Cum pot eu glorifica pe Dumnezeu în aceasta şi mări lauda lui Hristos? Şi iarăşi, dacă există perspectiva să îmbunătăţesc împrejurările mele, primul nostru gând este desigur ce este natural. Dacă aşa stau lucrurile, nu ar trebui să fim treji şi veghetori? Am putea noi uita chiar şi pentru un moment: În aceasta este pericolul pentru mine?

Noi nu suntem încercaţi toţi în acelaşi fel. Ceea ce unuia îi oferă satisfacţie, poate fi oroare pentru altul. Însă realitatea umilitoare constă în faptul, şi în privinţa aceasta toţi suntem de acord, că noi avem o natură care se iubeşte pe sine însuşi şi care caută ce este plăcut pentru sine, şi de aceea noi suntem întotdeauna gata să cedăm acestei naturi şi prin aceasta primului gând al inimii noastre. Dar să punem pe Hristos înaintea sufletului nostru! Fie că este vorba de suferinţă sau bucurie, să privim la El! Şi ce urmează după aceea? Ceea ce este natural va dispare; noi îl vom judeca. Noi spunem: aceasta este o chestiune prin care Hristos nu va fi glorificat, şi pentru ce suntem noi aici? Fie ca noi să ne amintim, că Dumnezeu a făcut totul, ca să ne facă potriviţi pentru prezenţa Sa. El „ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1.12). Această binecuvântare rămâne valabilă; în privinţa aceasta nu este nici o îndoială. Însă întrebarea practică pentru sufletele noastre este, dacă inimile noastre ştiu despre bunătatea desăvârşită a Dumnezeului şi Tatălui nostru faţă de noi, dacă ele se deschid pentru acest gând sublim, că El pune acum înaintea noastră pe Hristos ca Cel mort şi înviat, pentru ca în prezenţa îngerilor şi a oamenilor, da, a Lui Însuşi, să se vadă scena minunată, că acolo sunt fiinţe omeneşti care odinioară au trăit numai pentru ei înşişi, iar acum având imaginea lui Hristos înaintea sufletelor lor aceştia au fost înălţaţi pe deplin deasupra lor înşişi.

Fie ca noi să lăsăm aceasta să lucreze asupra tuturor situaţiilor prin care trecem zilnic! Aceasta este lucrul cel mai important în umblarea fiecărui credincios. Sunt alte lucruri mari pentru Adunare, însă ele sunt cu atât mai mari cu cât ele se bazează mai mult pe Hristos, subiectul fiecărui credincios în parte, care împreună constituie Adunarea. Fie ca noi să nu ne înşelăm singuri! Nici o poziţie, pe care noi o ocupăm, nu poate repara ceva, acolo unde am eşuat faţă de pornirile naturale ale inimilor noastre. Fie ca noi să verificăm şi să vedem dacă ne iubim pe noi înşine sau iubim pe Acela care a murit pentru noi şi a înviat!

 

 

 


Tradus de la: Lebe ich mir selbst oder lebe ich Christus?

Titlul original: „Lebe ich mir selbst oder lebe Christus?“
din Hilfe und Nahrung, 1984, pag. 46–50.
Titlul original în engleză: „Living to Self or to Christ?“
din The Bible Treasury, Anul 4, 1870, pag. 72–73.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).