Rugăciunea Domnului
Matei 6.9-13

William Kelly

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 6.9-13

Matei 6.9-13: Voi, deci, aşa să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de trebuinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de rău.

Ce înseamnă rugăciunea Domnului şi la cine se aplică?

Care este înţelesul rugăciunii Domnului şi la ce persoane se aplică? Aplicarea ei se limitează la timpul cât Isus a lucrat pe pământ sau se poate extinde şi la timpul după moartea Lui şi la prezent? – Acestea sunt întrebări care se pun frecvent şi răspunsul la ele a provocat deja greutăţi la unele suflete sincere. Cu ajutorul Domnului vrem să încercăm să răspundem la ele în cele ce urmează.

Mai întâi sunt numai doi evanghelişti, Matei şi Luca, care amintesc rugăciunea Domnului, şi anume în forme diferite. Fără îndoială ambele forme au aceeaşi autoritate, şi anume autoritate dumnezeiască, şi dacă Luca trece cu vederea două rugăminţi, atunci aceasta nu îşi are motivul că acestea i-au scăpat şi memoria lui l-a înşelat, ci lăsarea lor la o parte stă în strânsă legătură cu subiectul care stătea înaintea duhului său sau mai bine spus înaintea duhului Aceluia care l-a inspirat.

Evanghelia după Matei ne prezintă pe Domnul Isus în caracterul Său ca Mesia, Fiul lui David, care a apărut în mijlocul poporului Său, ca să împlinească toate făgăduinţele cuprinse în Vechiul Testament. De aceea Domnul vorbeşte acolo ca Iehova-Mesia, care nu a venit ca să anuleze rânduielile robului Său Moise şi poruncile Legii, ci în autoritatea Sa ca Domn să arunce o lumină nouă, cerească, peste poruncile Legii şi în felul acesta să pregătească drumul pentru alte lucruri mult mai înalte. De aceea întâlnim frecvent cuvintele: «Aţi auzit că s-a zis Dar Eu vă spun …». În concordanţă cu aceasta în evanghelia după Matei rugăciunea este adusă în opoziţie directă cu patima iudaică sau fariseică, de a fi văzuţi de lume, şi cu lipsa lor de adevărată evlavie, şi firul vorbirii solemne al acestei rugăciuni nu este întrerupt.

În evanghelia după Luca trece pe prim plan mai mult caracterul lui Isus ca Fiul Omului decât al Aceluia care a venit să preîntâmpine starea şi nevoile omului (nu numai ale iudeului). Evenimentele şi pildele relatate stau în armonie plăcută cu aceasta. Găsim în evanghelia după Luca istoria păcătoasei mari, pilda samariteanului milostiv şi a fiului pierdut, istorisirea despre omul bogat şi săracul Lazăr, despre Zacheu mai-marele vameşilor, şi aşa mai departe. În toată evanghelia ne întâmpină dorinţa, demnă de adorare, a inimii lui Dumnezeu de a desface barierele înguste ridicate în iudaism şi să lase să se reverse râurile dragostei Sale  pretutindeni unde păcatul a pricinuit necaz şi suferinţă. De acea rugăciunea Domnului stă aici nu în opoziţie cu adorarea auto-îndreptăţită şi lăudăroasă a fariseilor, ci este mai mult unul din elementele necesare vieţii spirituale.

În nici o evanghelie nu ni se povesteşte aşa de des, că Domnul S-a rugat, aşa cum ni se spune în evanghelia după Luca, şi aceasta este iarăşi în armonie cu întreg caracterul  Domnului prezentat în această partea a Scripturii. El este Fiul Omului, care în deplină dependenţă de Dumnezeu Tatăl călătoreşte prin lumea aceasta şi are nevoie -  spun aceasta cu cea mai profundă reverenţă, căci este o dovadă a desăvârşirii lui Isus ca Om – să fie întărit şi înviorat de Dumnezeu. La sfârşitul capitolului zece vedem pe Maria la picioarele lui Isus, ca să primească din gura Sa cuvintele vieţii veşnice. Ea a ales partea cea bună, pe El Însuşi, Cuvântul viu.

Însă în afară de Cuvântul lui Dumnezeu mai avem nevoie de un alt element. Noi am fost născuţi din nou prin acest Cuvânt şi prin acelaşi Cuvânt suntem învăţaţi, hrăniţi şi curăţiţi. Cu toate acestea noi ca oameni slabi, dependenţi, pe pământ, mai avem nevoie de altceva, şi acesta este rugăciunea. Rugăciunea este mijlocul practic, ca să ne ţină în prezenţa lui Dumnezeu şi să facă Cuvântul să fie pentru noi folositor şi sfinţitor. Şi în felul acesta găsim în evanghelia după Luca rugăciunea Domnului ca răspuns la nevoile ucenicilor. Ei Îl roagă: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.» Lăsarea la o parte a celei de-a treia rugăminţi «facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ» este o altă dovadă pentru adevărul afirmaţiei noastre, că în evanghelia după Luca noi stăm pe un cu totul alt fundament decât în evanghelia după Matei. Pentru un israelit acea rugăminte era pe deplin potrivită. Pentru el rămâne totdeauna dorinţa sinceră, ca voia lui Dumnezeu să se facă pe pământ aşa cum se face în cer. Dar ce ştia un sărman păgân despre aşteptările îndreptăţite ale lui Israel cu privire la pământ?

Însă ne-ar duce prea departe, dacă am vrea să urmărim mai mult diferenţa dintre cele două forme al rugăciunii. De aceea revenim la forma completă a rugăciunii, aşa cum ne este ea dată de evanghelistul Matei, pentru ca pe baza cuvintelor Domnului să răspundem la întrebarea „Care este înţelesul rugăciunii Domnului şi la ce persoane se aplică?”

Primul punct important, spre care doresc să îndrept atenţia cititorului, este concordanţa rugăciunii cu locul pe care ea îl ocupă şi cu scopul pe care Domnul îl urmărea. Este cunoscut că ea se găseşte în aşa-zisa predică de pe munte, în care Domnul se adresează ucenicilor Lui iudei, ca din gândurile, sentimentele şi căile lor de până acum să-i introducă în principiile noi ale Împărăţiei cerurilor, pe care El era pe cale s-o înfiinţeze. Trebuie neapărat să reţinem aceasta, dacă vrem să înţelegem înţelesul şi scopul rugăciunii.

Cu siguranţă ea nu este destinată pentru tot neamul de oameni fără diferenţă. (Aceasta rezultă clar din evanghelia după Luca, unde citim: «Şi iată, pe când El era într-un anumit loc, rugându-Se, când a încetat, unul din ucenicii Săi I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.”») Ea nu exprimă starea, nevoile şi sentimentele unui om oarecare, care are o oarecare dorinţă după Dumnezeu sau o anumită teamă de mânia care va veni. Vameşul, care se apropie de Dumnezeu deplin conştient de vina şi nevrednicia lui, nici măcar nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii, ca să nu mai vorbim, să spună: «Tată», sau: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Nici pe departe nu se gândeşte să rostească rugămintea sublimă, cu care începe rugăciunea Domnului, şi nici nu are curajul să se gândească la îndurarea lui Dumnezeu şi la solicitudinea Sa de a ierta pe păcătos, aşa cum găsim exprimat în partea a doua a rugăciunii. «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!», acesta era strigătul corect şi potrivit, care a ieşit din inima lui zdrobită. Şi de aceea s-a coborât acasă îndreptăţit, mai mult decât acel fariseu, care în rugăciunea lui exprima numai propria dreptate şi mulţumea lui Dumnezeu pentru ceea ce era el şi nu pentru ceea ce era Dumnezeu.

Dacă deci întrebăm: Cum putem şti pentru cine era destinată rugăciunea Domnului?, atunci sunt două căi, pe care noi putem ajunge la un răspuns corect. Mai întâi trebuie să cercetăm ce persoane avea Domnul în vedere şi în ce legătură stă rugăciunea şi după aceea trebuie să studiem rugăciunea în sine însăşi şi în totalitate, şi vom găsi că aceasta stă în deplină armonie cu adevăratele nevoi ale acelora pentru care rugăciunea era destinată.

Este evident, că o mulţime mare de oameni a ascultat predica de pe munte, dar tot aşa de clar rezultă de la începutul capitolului cinci, că Domnul nu a adresat cuvintele Sale direct mulţimii. El avea pe ucenicii Săi înaintea Lui, şi El purta grijă de nevoile lor, care încă se mai aflau sub Lege. «Şi văzând mulţimile, S-a suit pe munte, şi după ce a stat jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Şi deschizându-Şi gura, El îi învăţa zicând: „Ferice de cei săraci în duh …”» Ucenicii constituiau o clasă de persoane, care (cu excepţia lui Iuda) au primit pe Isus în adevăr ca Mesia trimis de Dumnezeu. El i-a ales; ei erau adunaţi în jurul Lui ca martori ai Săi şi deja atunci într-o anumită privinţă erau despărţiţi de restul poporului – chiar dacă după moartea şi învierea Sa erau despărţiţi mult mai mult prin puterea Duhului trimis din cer. Lor li S-a adresat Domnul în predica Sa, şi ei erau de asemenea persoanele la care El Se gândea în rugăciunea Sa.

De aceea cu toate că predica constă din prezentarea demnă de admiraţie a principiilor Împărăţiei şi vesteşte adevăruri mari şi preţioase, care vor rămâne pentru totdeauna, totuşi Domnul în harul Său nu a trecut cu vederea împrejurările efective din timpul acela ale ucenicilor Săi. Dimpotrivă multe locuri particulare în ceea ce priveşte înţelesul lor deplin se pot aplica la nevoile şi starea lor. Şi Domnul a îngrijit de ei nu numai ca Acela care în baza atotcunoaşterii Lui dumnezeieşti cunoştea toate, ci ca Om, născut dintr-o femeie, născut sub Lege, ştia din experienţă de ce aveau ei mai multă nevoie şi unde erau pericolele lor. Căci cu toate că El era Fiu, prin ceea ce a suferit a învăţat ascultarea (Evrei 5.8).

Ascultarea era o chestiune cu totul nouă pentru El; nu că El ar fi posedat o natură rebelă, împotrivitoare, ca noi – o, nu, căci El era Cel curat, Cel sfânt, El era Dumnezeu -, ci pentru că El era Cuvântul care a chemat toate lucrurile la existenţă – cele văzute şi cele nevăzute. De aceea El a trebuit să înveţe ascultarea, căci în acest sens El nu a avut niciodată nevoie să asculte, şi El a învăţat-o pe o cărare plină de suferinţe, cum nimeni în afară de El nu putea s-o cunoască. Care era deci primul, ultimul şi permanentul gând în timp ce El călătorea pe pământ şi într-un har desăvârşit Îşi exercita slujba? Era Numele Tatălui Său, aşa cum spune El într-un loc: «M-a trimis Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl». El a venit să descopere Numele Tatălui, şi în concordanţă cu aceasta El prezintă sentimentele inimii Sale ca prim şi dominant gând ucenicilor Săi în discuţia lor cu Tatăl. Unele rugăminţi, pe care El voia să le pună în gura lor, erau potrivite numai pentru ei, ca de exemplu acelea referitoare la iertarea păcatelor lor; dar El voia, ca ei să înceapă cu Tatăl lor, nu cu ei înşişi.

 În mod corespunzător rugăciunea se împarte în două părţi. Prima parte constă din dorinţe care se potrivesc cu neprihănirea în sensul ei cel mai larg şi mai înalt; sunt, dacă avem voie să spunem aşa, atmosfera, în care Domnul Însuşi a trăit şi a lucrat pe pământ. Partea a doua se compune din rugăminţi potrivite acelora, care în orice privinţă erau nevoiaşi, dar cu toate acestea erau subiecte ale harului. Primele trei rugăminţi constituie o parte, celelalte patru alcătuiesc cealaltă parte.

Titlul, cu care este adresat Dumnezeu la începutul rugăciunii, stă în deplină armonie cu evanghelia şi cu poziţia de atunci a ucenicilor: «Tatăl nostru care eşti în ceruri …». Aceasta este o expresie care se întâlneşte des în evanghelia după Matei, şi numai aici. În evanghelia după Luca se spune simplu: «Tată». De unde vine această diferenţă? Aşa cum am amintit mai înainte, în evanghelia după Matei ucenicii sunt priviţi mai mult în legătura lor cu poporul pământesc; ca atare ei erau obişnuiţi să privească spre pământ ca fiind scena pe care poporul lor aştepta înălţarea şi binecuvântarea făgăduită. Domnul însă este preocupat cu desfacerea legăturilor lor iudaice, prin aceea că le revelează un Tată ceresc, cu care ei vor avea a face de acum înainte. Aici nu este «Domnul întregului pământ», care face Iordanul o şosea strategică pentru poporul Său victorios, aşa că el îl traversează cu piciorul, ca pe uscat, şi a putut să ia în posesiune ţara, şi nici nu este «Dumnezeul cerului», care în autoritatea Lui neîngrădită şi potrivit cu voinţa Sa supremă a dat domnia naţiunilor în persoana lui Nebucadneţar, după ce poporul Său a eşuat în mod trist. Dar tot aşa de puţin se găseşte aici plinătatea bogăţiei, pe care o conţine mesajul adus ucenicilor de Maria Magdalena din partea Domnului înviat: «Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.»

Adresarea poartă, dacă am voie să spun aşa, un caracter intermediar. Ea trece în afară peste poziţia iudaică, dar nu ajunge la înălţimea poziţiei creştine. Tatăl este privit ca fiind în cer şi aceia care privesc în sus spre El sunt pe pământ, în acelaşi timp departe de El şi într-o stare de slăbiciune, de nevoie şi de pericole, cu toate că sunt cu inimi care într-o anumită măsură doresc să fie glorificate. (Cât nespus de înaltă este binecuvântarea pe care noi o găsim în Efeseni 1.3; 2.6! Acolo creştinul este privit, chiar şi în timpul cât el este încă pe pământ, ca fiind strămutat în locurile cereşti, în cea mai intimă legătură cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Este un pas imens înainte.) Domnul doreşte să le îndrepte primele lor gânduri spre Tatăl acolo sus şi prin aceasta să le familiarizeze duhul cu a privi spre El ca spre Dumnezeul deosebit de binecuvântat şi milos şi totodată Dumnezeul cel mai înalt. În momentul acela era imposibil sentimentul şi conştienţa apropierii care mai târziu va fi privilegiul lor. Cu toate acestea Domnul îi tratează ca fiind adevăraţi credincioşi dintre iudei şi le conduce sufletele spre lucruri mai înalte, în timp ce păstrează autoritatea Legii şi îi extinde domeniul.

Cu toate acestea vom căuta în zadar după o aluzie referitoare la lucrarea de răscumpărare, atât în rugăciune cât şi în toată predica de pe munte. Aceia, pe care Domnul îi învaţă să se roage, nicidecum nu sunt priviţi ca adoratori, care, o dată curăţiţi, nu mai au nici o aducere aminte de păcate. Ei erau aşa de departe de a cunoaşte un astfel de loc al primirii şi de savurare al lui, că în timpul acela nici nu ar fi înţeles o astfel de vorbire. Aici nu se găseşte nici o urmă de mulţumire adusă Tatălui, «care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină, care ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui» (Coloseni 1.12,13). Toate acestea şi încă multe altele nu puteau fi spuse atunci, deoarece lucrarea de mântuire nu era încă înfăptuită, chiar dacă ea era făgăduită. Aceasta oferă întregii rugăciuni caracterul ei deosebit. Dumnezeu nu face nimic pripit în căile Sale. Credincioşii nu puteau cunoaşte şi savura rezultatele suferinţei lui Hristos şi ale trimiterii Duhului Sfânt, înainte ca aceste două realităţi glorioase să fie înfăptuite. Nu că eu aş vrea să atribui imperfecţiune rugăciunii Domnului, sau predicii Sale – Dumnezeu să mă ferească de un astfel de gând! Dimpotrivă, eu privesc pe fiecare, care vorbeşte despre una sau despre cealaltă în sens dispreţuitor, ca fiind un apostat.

Domnul întâmpină pe ucenici pe terenul pe care ei l-au ocupat. Dacă El le-ar fi vestit adevărul, care a fost revelat abia după ce El a murit şi Duhul Sfânt a coborât din cer, atunci vorbirea Lui ar fi rămas pe deplin neînţeleasă de ei. Rugăciunea era absolut potrivită pentru starea lor de atunci şi de aceea era desăvârşită. O rugăciune, care ar fi corespuns poziţiei, experienţei şi adorării potrivite mântuirii înfăptuite, nu ar fi fost pentru ei o rugăciune desăvârşită.

Să luăm ca exemplu un vinovat de lezmaiestate, care stă în închisoare şi pentru care s-a făcut o cerere care s-a trimis la împărat. Dacă aceasta a fost corect întocmită, atunci cel puţin două lucruri o vor caracteriza. În primul rând va conţine recunoaşterea deplină a maiestăţii jignite şi apoi o mărturisire detaliată, cu smerenie, a vinei celui închis. Căci aceasta este singura vorbire potrivită în astfel de situaţii. S-ar putea ca cel închis să aibă motive să spere, că cererea sa va găsi îndurare în ochii împăratului. Dar această speranță nu se bazează pe o necunoaştere a situaţiei efective, ci mai mult pe mărturisirea sinceră şi pe îndurarea împăratului. Folosirea limbajului unui om liber nu s-ar cuveni pentru el.

Starea acelora care se aflau sub Lege, era în principal identică cu a acelui întemniţat, până în momentul în care împăcarea înfăptuită a schimbat totul. Ei aveau încredere în Dumnezeu, că El îi va salva, şi pe drept; căci această încredere se baza pe o omagiere cu credinţă a caracterului lui Dumnezeu şi pe făgăduinţele Lui sigure, dar cu toate acestea izraeliții ştiau cine erau ei înşişi. El le-a făcut tot mereu cunoscut, prin Cuvânt şi jurământ, în imagini şi prin profeţii, că El prin Mesia va elibera pe toţi aceia care îşi vor pune încrederea în El. Cu toate acestea ei nu au fost puşi încă în libertate, oricât au putut fi ei de siguri că va avea loc, căci aceasta depindea de bunătatea şi credincioşia Lui; şi «Dumnezeu nu este un om, ca să mintă». Dar până în momentul acela era o chestiune de dorinţă, nu de posesiune, un privilegiu dorit şi cerut prin rugăciune; ea nu putea fi primită şi savurată de ei ca parte permanentă, înainte ca moartea şi învierea lui Hristos să justifice dreptatea lui Dumnezeu, de a lucra în felul acesta cu credinciosul.

În psalmi găsim expresia sentimentelor şi experienţelor credinciosului izraelit. Uneori vorbitorii sunt plini de speranţă, iar după aceea sunt plini de teamă; într-un moment mărturisesc că sunt oi ale păşunii lui Dumnezeu, şi în momentul următor se tem că vor fi mistuiţi de focul mâniei Sale. Toate acestea erau experienţele credincioşilor, înainte ca crucea lui Hristos să facă posibil Duhului Sfânt să dea mărturie sufletului despre îndepărtarea desăvârşită şi veşnică a păcatelor. Era bine şi de la Dumnezeu, că acei credincioşi simţeau starea lor, dar nu era experienţa pe care o face creştinul învăţat de Duhul Sfânt. Şi în aceeaşi stare se aflau şi ucenicii înainte de moartea Domnului. Mulţi profeţi şi împăraţi au dorit să vadă şi să audă ce auzeau ei; dar cu toate acestea împăcarea cu toate urmările ei era încă o binecuvântare de viitor; privirile lor erau îndreptate spre ea, dar ea nu era încă înfăptuită. Rugăciunea Domnului era deci expresia desăvârşită a dorinţelor şi nevoilor lor, înainte ca să aibă loc acea schimbare măreaţă. Atrag mereu atenţia în privinţa aceasta, deoarece pentru înţelegerea clară a rugăciunii Domnului este necesar înainte de toate să se cunoască poziţia acelora cărora ea le-a fost dată iniţial. Ea este permanent greşit înţeleasă, dacă nu se are în vedere fundamentul nou pe care a fost pus credinciosul pe baza răscumpărării înfăptuite.

Remarcabil este şi faptul că rugăciunea este expresia nevoilor personale. Nu vreau să spun că ucenicii nu au folosit-o atât personal cât şi în comun, în afară de aceasta nu rezultă de niciunde din Scriptură, că ea este folosită de creştinii care alcătuiesc un trup. De aceea ea nu este o rugăciune dată Biserici sau Adunări, căci ea niciodată nu depăşeşte domeniul unei părtăşii de credincioşi şi niciodată nu ţine seama de legătura Duhului care uneşte, care botează, alcătuind un trup. Aceasta se va vedea mai bine când vom privi pe scurt conţinutul ei.

«Sfinţească-se Numele Tău» este fundamentul a toate, primul şi cel mai puternic sentiment al unui suflet înnoit. Izvorând din conştienţa sfinţeniei care se cuvine veşnic Numelui Tatălui şi fiecărui suflet, care are a face cu El, precum şi Casei Sale, la această sfinţenie se alătură imediat dorinţa după slava, în care totul corespunde inimii şi caracterului Tatălui.

«Vie Împărăţia Ta!» Aici nu este Împărăţia lui Hristos, ci Împărăţia Tatălui. Dacă citim atent evanghelia după Matei, vom găsi că există o diferenţă între Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului Omului. La sfârşitul epocii actuale Domnul va prelua lumea ca Împărăţie a Sa şi prin puterea Sa judecătorească mai devreme sau mai târziu o va curăţa de tot răul (compară cu Matei 13.41-43). Împărăţia Tatălui poartă mai mult un caracter ceresc; în ea numai cei drepţi vor străluci ca soarele.

Însă inimii nu îi este de ajuns că voia Tatălui se face numai în cer. De aceea a treia rugăminte este: «Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.» Prin aceasta se încheie prima parte a rugăciunii. După aceea urmează ceea ce era potrivit pentru ucenici, ca subiecte ale compasiunii dumnezeieşti, în mijlocul unei scene de suferinţă şi mari ispite. Mai întâi se face cunoscută nevoia trupească, după aceea necesitatea sufletului: «Pâinea noastră cea de trebuinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit.» Prima rugăminte nu necesită nici o explicaţie, cea de-a doua aşează pe ucenici pe terenul duhului milostiv, care la sfârşitul capitolului cinci le-a fost prezentat aşa de categoric de Domnul. De acum în acolo nu trebuia să se mai spună: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte», răul nu mai trebuia răsplătit cu rău, ci acum era valabil, să faci binele şi totdeauna să faci numai binele. Modelul desăvârşit pentru ucenici era Tatăl lor ceresc, nu numai Dumnezeu ca Dumnezeu. În acest ultim caracter Dumnezeu a exercitat din când în când judecata asupra răului şi i-a făcut să simtă braţul Său puternic, şi la sfârşit El va face aceasta în chip desăvârşit, drept. Însă ca Tată în cer El lasă soarele Său să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Aici nu este vorba de relaţiile Lui intime şi veşnice cu copiii Săi; aceştia savurează dragostea Sa în toată plinătatea ei care se revarsă.)

Aşa învaţă Domnul şi pe ucenicii Săi să arate aceeaşi dragoste iertătoare faţă de toţi, şi anume fiind conştienţi de propria lor necesitate de această dragoste. Israel ca popor era responsabil să umble conform Legii, şi caracterul Legii nu era har şi îndurare, ci ea cerea o judecată dreaptă asupra celor vinovaţi. Dar acum în ucenici trebuia să domnească un alt principiu, nu acela al unei dreptăţi pământeşti, răzbunătoare, ci al harului ceresc, care are putere să transforme pe păcătos şi să-i ierte vina. Iudeii credincioşi au fost scoşi astfel din poziţia lor veche şi au fost aşezaţi pe un teren cu totul nou, pe care ei aveau a face cu un Tată în cer şi erau responsabili să reveleze caracterul Său pe pământ.

Vom face din nou bine, să ne amintim care erau persoanele, pe care Domnul le învăţa să vorbească în felul acesta cu Tatăl lor. Erau ucenici, care în felul acesta au arătat necesitatea permanentă a dependenţei de Tatăl precum şi a mărturisirii vinei lor. Cu toate acestea Tatăl este rugat să ierte vina copiilor Săi; aici nu este nicidecum vorba de un sărman păcătos, care din cauza păcatelor sale este în nevoie şi nu cunoaşte pe Hristos. Scriptura a purtat de grijă în multe locuri de un astfel de păcătos, dar aici sunt cu totul alte persoane. Face Dumnezeu într-o măsură oarecare iertarea păcatelor unei persoane neîntoarse la Dumnezeu dependentă de iertarea pe care aceasta o acordă semenilor săi? Absolut nu. Aceasta ar însemna de fapt să pui cea mai mare condiţie posibilă unui om care se află în starea cea mai de jos; ar însemna să dai păcătosului o lege nouă şi mult mai fatală decât era Legea de pe muntele Sinai. Cu un cuvânt, ar tăgădui Evanghelia, ar distruge păcătosului orice speranţă şi ar face mântuirea dependentă de fapte şi nu de har.

Această rugăminte, care este deseori citată de cei neştiutori, ca să dovedească, că aici este vorba de oameni fără nici o diferenţă, arată deci tocmai cât de total imposibil este să aplici rugăciunea Domnului la oamenii fireşti. Ea are ca premisă o legătură vie cu Dumnezeu prin credinţă. Aceia, cărora Domnul le-a vorbit, nu cunoşteau nici împăcarea şi nici drepturile noi, care contribuiau la împlinirea acesteia; dar ei posedau o credinţă vie în Domnul Isus – erau persoane, care cu siguranţă ar fi mers în cer, dacă Dumnezeu i-ar fi chemat atunci. În această privinţă ei stăteau pe acelaşi fundament ca şi sfinţii Vechiului Testament; ei au fost purtaţi de Dumnezeu cu îngăduinţă, ca şi aceia, în baza unei lucrări încă neîmplinite, dar sigure; ei erau mântuiţi în gândurile lui Dumnezeu, deoarece El privea la acea lucrare. Ucenicii aveau privilegiul de a avea pe Domnul în mijlocul lor, dar despre mântuirea binecuvântată şi desăvârşită, pe care El voia s-o aducă prin moartea şi învierea Sa, aveau cel mult o înţelegere slabă, confuză. În această şi pentru această stare de lucruri a fost dată rugăciunea Domnului.

În continuare ucenicii sunt învăţaţi să roage pe Tatăl, să nu-i ducă în ispită. Este evident, că aici nu este vorba de ispite în sensul de dorinţe păcătoase; căci Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni spre rău. Mai degrabă sunt încercările şi cernerile, prin care Dumnezeu în înţelepciunea Lui îi lasă pe ai Săi să treacă. O ispită în acest sens a fost când Petru a fost pus la probă, dacă, având în vedere ocara şi ruşinea, va tăgădui pe Domnul şi Stăpânul lui. Acesta l-a atenţionat, dar în marea lui încredere de sine apostolul nu a luat în seamă atenţionarea, a adormit, când trebuia să vegheze şi să se roage, şi drept urmare a căzut mereu în modul cel mai trist. De aceea era foarte corect, când ucenicii, conştienţi fiind de lipsa lor de putere şi înclinaţia lor spre cădere, au rugat pe Tatăl să nu-i ducă în astfel de stări pline de ispite. Urmarea unei astfel de ispitiri este că acolo unde în inimă este un rău nejudecat, acesta iese la iveală spre propria umilire. Răul, care lucrează în ascuns înăuntru, vine la lumină prin aceasta.

 Domnul Isus a trecut prin tot felul de ispite: mai întâi în pustie şi apoi, la sfârşitul drumului Său pe pământ, în Ghetsimani, unde puterea întunericului L-a încolţit până la extrem. Numai El nu avea nimic în Sine, de care satan putea să se agaţe, aşa cum şi El spune: «Vine prinţul lumii şi el n-are nimic în Mine». În noi este ceva, care prin ispitire iese la iveală, şi dacă atunci noi nu ne sprijinim pe Domnul în toată simplitatea, vom cădea în păcat faţă de El. De aceea rugăminţii i se adaugă imediat: «… ci scapă-ne de cel rău.» Căci efectul ispitirii este, cum am spus, scoaterea la iveală a răului, dacă carnea (firea) nu a fost judecată, şi satan, sursa şi primul iniţiator al răului, câştigă avantaj asupra sufletului.

Cu privire la glorificarea de la sfârşitul rugăciunii: «Căci a Ta este Împărăţia …», care se găseşte în multe traduceri, nu trebuie să ne ocupăm mai detaliat, căci ea lipseşte în cele mai multe manuscrise vechi şi probabil ea a fost adăugată de copişti în timpul secolului patru.

Care este scopul rugăciunii „Tatăl nostru”?

Ajungem acum să răspundem la cea de-a doua întrebare: Care a fost intenţia Domnului cu privire la folosirea rugăciunii Sale? Se limitează folosirea acesteia la timpul cât Isus a lucrat pe pământ, sau se extinde şi la timpul după moartea Sa şi în prezent? Răspunsul la această întrebare este de fapt inclus în cele spuse mai înainte. Am văzut, că rugăciunea corespundea exact stării în care se aflau ucenicii, înainte ca Domnul să fi terminat lucrarea Sa. Din aceasta rezultă că de îndată ce răscumpărarea a devenit realitate şi baza cunoscută a relaţiilor cu Dumnezeu pentru aceia care stăteau în savurarea rezultatelor depline ale lucrării de răscumpărare, se cuveneau alte rugăciuni, corespunzătoare stării lor noi. Cu alte cuvinte, rugăciunile acelui criminal eliberat din închisoare – ca să folosim în continuare tabloul nostru – nu pot fi la fel cu acelea pe care el le-a avut în închisoare; el ar trebui să se afle într-o mare autoînşelare, dacă după eliberarea sa ar face din nou cereri de graţiere şi iertare. Mult mai mult, conştient fiind de iertarea sa, va mulţumi domnului său şi îi va sluji toată viaţa cu credincioşie şi supunere.

Dar noi ştim, că în afară de aceasta, realizarea împăcării a devenit baza unui alt privilegiu sublim, şi anume al darului Duhului Sfânt, într-un fel în care sfinţii Vechiului Testament nu aveau nici o experienţă. Trebuie să ne amintim, că sunt anumite lucrări ale Duhului, care sunt partea comună a tuturor credincioşilor din toate timpurile, ca de exemplu naşterea din nou, convingerea de păcat şi producerea unei ascultări sfinte în inimă şi umblare. Noe, Avraam, David, etc. au fost toţi născuţi din Dumnezeu, ei erau bărbaţi credincioşi, şi Duhul Sfânt lucra în ei. Profeţii Vechiului Testament au vorbit călăuziţi fiind de Duhul Sfânt.

Dar în timp ce aceasta o recunosc toţi creştinii, există un alt adevăr, care nu este recunoscut şi primit aşa de general. Pe când Domnul era în momentul să termine lucrarea Sa pe pământ şi să Se reîntoarcă la Tatăl, El a făgăduit ucenicilor Săi să le dea Duhul Sfânt într-o formă necunoscută până atunci. Ucenicii erau pe vremea aceea fără îndoială credincioşi şi posedau viaţa veşnică. Însă auzim din gura Domnului, scurt înainte de plecarea Sa, cuvintele: «Vă este de folos să Mă duc». Cum putea fi de folos pentru ei, să piardă pe Prietenul lor cel mai bun şi pe Mântuitorul lor? Nu era mult mai bine pentru ei şi în orice privinţă mai de preferat, dacă El ar fi rămas la ei? Cuvântul Domnului este clar şi simplu: «Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite» (Ioan 16.7).

Nu arată aceste cuvinte clar, că ucenicii trebuiau să primească o binecuvântare nouă, nespus de mare, pe care ei nu au cunoscut-o şi nu au savurat-o până atunci? Fără îndoială. Dar mai mult decât aceasta. Unii vor să limiteze darul Duhului Sfânt la „vorbirea în alte limbi, la facerea de minuni, daruri pentru slujire, etc.”. Însă «Mângâietorul» nu trebuie confundat cu puterile felurite, pe care El le oferă şi le dă la iveală. Duhul Sfânt în Persoană era Cel pe care Tatăl voia să-L trimită în Numele lui Isus. Duhul Sfânt a lucrat în toţi credincioşii de la început, dar Domnul învaţă aici pe ucenicii Săi, că Duhul, în afară de aceasta şi mai mult decât aceasta, va coborî după plecarea Sa, şi anume într-o formă personală, nemijlocită, decât a fost până atunci, ca să fie în ei şi cu ei până la sfârşit. Fiul lui Dumnezeu a venit într-o formă deosebită pe pământ şi a luat trup de carne şi sânge, şi acum trebuia să vină Duhul Sfânt, după ce Hristos Şi-a terminat lucrarea şi S-a înălţat în înălţime. De aceea citim în Faptele apostolilor 2: «Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi». Puterile minunate, care au fost împărţite în ziua de Rusalii, au îndreptat atenţia spre această Persoană binecuvântată, divină, a cărei prezenţă era arătată tocmai prin aceste puteri. Ele erau dovada exterioară şi acţiunea acestora era dovada darului, care nu a fost niciodată până atunci, al făgăduinţei Tatălui.

Acesta este deci marele adevăr, care are o importanţă aşa de mare cu privire la întrebarea referitoare la rugăciunea Domnului. Acesta era rânduit pentru aceia care erau cu adevărat credincioşi, dar pentru care împăcarea era încă în viitor şi care încă nu au primit pe Duhul Sfânt în acea formă deplină şi necunoscută până atunci. În evanghelia după Luca Domnul spune în legătură directă cu rugăciunea dată de El: «Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer.» Aici găsim expresia adevăratei lor stări. Ei erau salvaţi şi posedau viaţa din Dumnezeu, şi totuşi ei trebuiau să roage pe Tatăl, să le dea pe Duhul Sfânt; evident nu ca să-i facă să creadă – ci Duhul Sfânt trebuia dat lor personal, ca să-i introducă în rezultatele depline ale lucrării de împăcare a lui Hristos şi ei, în părtăşie cu El, Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, să devină mădulare ale trupului Său.

Aceste privilegii, care nu puteau fi nici cunoscute şi nici savurate de credincioşii din timpul dinaintea răstignirii, sunt caracteristicile esenţiale ale creştinismului. De aceea nu ezit să afirm, că rugăciunea Domnului, care constituie expresia desăvârşită a cererilor ucenicilor în împrejurările lor de atunci şi starea lor efectivă, tocmai din acest motiv nu era destinată să fie expresia sentimentelor lor după ce toată poziţia lor şi toată starea lor a fost schimbată, după ce a fost înfăptuită lucrarea, după ce au fost iertate toate fărădelegile şi credincioşii, fie ei iudei sau greci, au fost botezaţi printr-un Duh, ca să alcătuiască un trup, şi toţi au fost adăpaţi cu un Duh.

Schimbarea era în realitate aşa de deplină şi deosebit de importantă, că Domnul Însuşi în Ioan 16 pregăteşte în mod solemn pe ucenici pentru ea. După ce El a vorbit de trimiterea Mângâietorului şi de rămânerea Lui în ei şi cu ei, El spune: «În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Adevărat, adevărat vă spun, că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. … În ziua aceea veţi cere în Numele Meu …»

Ce înseamnă cuvintele «În ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic»? Aceasta era ceea ce ucenicii au făcut în timpul umblării Lui prin lume; ei s-au dus permanent la El, ca la Mesia al lor binecuvântat şi îndurător, şi au făcut bine că s-au dus la El. Până atunci nu s-au rugat niciodată în Numele Lui. Cum? Niciodată nu au cerut ceva în Numele Lui? Cu siguranţă, nu; şi totuşi ei nu s-au rugat niciodată în Numele lui Hristos. El pune aici pe ucenicii Lui pe un teren cu totul nou; ei nu mai trebuiau să vină la El şi să-L roage, ci ei trebuiau să roage pe Tatăl, şi anume în Numele Lui. Înseamnă aceasta, că la sfârşitul unei rugăciuni să se spună: „Te rugăm acestea în Numele lui Isus”? O, nu. Înţelesul este mai degrabă acesta: pe baza lucrării de salvare înfăptuite şi a legăturii lucrate prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus din cer, ucenicii trebuiau aşezaţi în aceeaşi poziţie, în care El Se afla. De aceea în 1 Ioan 4 se spune: «Căci aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta»; şi tot aşa spune şi Pavel în 1 Corinteni 6: «Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El». Aceasta explică înţelesul rugăciunii în Numele lui Isus, sau mai bine spus, al fundamentului pe care ea se bazează. Înseamnă să rog pe Tatăl fiind conştient că toate păcatele mele au fost îndepărtate, că în Hristos am fost adus aproape de Dumnezeu şi stau în savurarea deplină a favorii Sale, fără să fie vreo problemă sau vreun nor între Dumnezeu şi sufletul meu; înseamnă să merg la Dumnezeu şi să mă rog Lui ca unul care posedă deplina binecuvântare, la care mă îndreptăţeşte Hristos, aflat acolo sus, şi Duhul Sfânt, aflat aici pe pământ.

Domnul a dat deja rugăciunea Sa şi fără îndoială ucenicii au folosit-o. Însă El le face acum cunoscut, că ei trebuie să fie introduşi acum într-o poziţie cu totul nouă şi că rugăciunile lor trebuiau să aibă o formă corespunzătoare acestei poziţii noi şi harului revelat pe deplin în aceasta. Care este rezultatul, când credincioşii se aşează acum în poziţia în care se aflau ucenicii înainte de înfăptuirea lucrării de împăcare? Ei nu vor putea şti niciodată, ce înseamnă să ai o pace realmente întemeiată, ei nu pot ocupa locul de adoratori, care fiind o dată curăţiţi nu mai au aducerea aminte de păcatele lor. Cu un cuvânt: ei pierd, în ceea ce priveşte savurarea, toate binecuvântările bogate şi nespus de multe, pe care le-a adus moartea şi învierea lui Hristos.

Mult mai evidentă este greşeala, când o comuniune de credincioşi, sau chiar de credincioşi împreună cu necredincioşi, folosesc rugăciunea Domnului ca expresie a nevoilor lor comune şi a adorării aduse în comun. În locul din Scriptură nu se găseşte nici un gând referitor la o astfel de folosire  a rugăciunii de către o corporaţie. După ce Domnul a cerut ucenicilor Săi să intre în cămăruţă, când vor să se roage, El prezintă apoi rugăciunea ca o vorbire potrivită pentru o persoană singulară, ca să aducă înaintea lui Dumnezeu nevoile ei. Toţi cei care folosesc rugăciunea Domnului, fie în comuniune cu alţii, fie pentru sine însuşi, se aşează – repet aceasta – în starea şi poziţia ucenicilor aflaţi sub Lege, înainte ca Domnul să fi înfăptuit lucrarea, şi în felul acesta arată, chiar dacă inconştient, o desconsiderare a voii lui Dumnezeu,Tatăl, a lucrării lui Hristos şi a mărturiei actuale a Duhului Sfânt (compară cu Evrei 10).

Dacă un suflet, care este cu adevărat întors la Dumnezeu, dar cunoaşte puţin calea Domnului şi dimensiunea lucrării Sale înfăptuite, îngenunche şi îşi revarsă inima prin cuvintele, pe care Domnul le-a dat ucenicilor Săi, eu aş putea simţi pe deplin împreună cu el; căci o astfel de stare a inimii şi conştiinţei este deosebit de asemănătoare cu aceea a ucenicilor, care erau adunaţi în jurul Domnului. Cu toate acestea, acum, când se află sub Evanghelia harului lui Dumnezeu revelat pe deplin, el nu este corect. Un astfel de suflet se îndepărtează înapoi de la cruce, de la răscumpărare – căci Dumnezeu nu îl conduce în această direcţie. Cu toate că el crede în Hristos, el nu este conştient nici de îndreptăţirea lui deplină şi nici nu ştie că el stă pentru totdeauna sub favoarea lui Dumnezeu. El foloseşte o rugăciune, care a fost dată ucenicilor care nu puteau cunoaşte sentimentele care umplu inima fiecărui creştin, începând de la cruce, şi care sunt rugăciunile pe care el trebuie să le aducă mai mult sau mai puţin înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că un astfel de suflet fără îndoială şi-a găsit siguranţa veşnică în Hristos, totuşi el nu cunoaşte privilegiile lui cele mai preţioase şi, fără să ştie şi fără să vrea, astfel se face vinovat de dezonorarea suferinţelor şi glorificării lui Hristos.

Este deci un fapt, că rugăciunea Domnului a fost destinată credincioşilor de pe pământ, înainte ca Hristos să moară şi să învieze şi înainte ca Duhul Sfânt să coboare din cer, ca să depună mărturie despre deplina primire a credinciosului în Preaiubitul. Dacă vrem să glorificăm cu adevărat pe Hristos, atunci trebuie să folosim cuvintele Lui aşa după cum El le-a rânduit. Dacă sufletele noastre au înţeles că noi am fost apropiaţi de Dumnezeu, că toate păcatele noastre au fost iertate şi că noi am primit Duhul Sfânt, ca să ne pecetluiască şi să ne unească cu un Hristos glorificat în cer, şi astfel stăm pe un teren cu totul nou, şi rugăciunile noastre trebuie să dea mărturie despre aceasta; atunci ar trebui ca noi, ca nişte copii preaiubiţi ai Tatălui, să ne rugăm în Numele Fiului.

Totuşi s-ar putea pune întrebarea: De ce Domnul ne-a făcut cunoscut rugăciunea în Cuvântul Său, dacă ea nu a fost destinată pentru folosirea ei permanentă de către poporul Său? La aceasta răspund: Domnul a spus şi a învăţat multe, care nu se pot aplica la toţi ai Săi şi nici nu erau destinate lor. Să citim de exemplu capitolul zece din evanghelia după Matei. Găsim în acest capitol multe principii, care au valabilitate permanentă şi slujesc pentru învăţătura noastră permanentă; dar cine tăgăduieşte, că trimiterea celor doisprezece era o chestiune pur iudaică? Dacă în cele spuse de versetele 5 şi 6 am vrea să spunem: „Acestea sunt cuvintele proprii ale Domnului; noi nu avem voie să mergem pe nici un drum de-al naţiunilor şi nici să intrăm în vreo cetate de-a samaritenilor, ci noi trebuie să mergem numai la oile pierdute ale casei lui Israel”, atunci nebunia şi greşeala unei astfel de vorbiri va fi evidentă pentru oricine.

Noi înşine, cei din casa păgânilor sărmani, suntem, dacă suntem cu adevărat salvaţi, o dovadă suficientă, că o astfel de folosire a cuvintelor Domnului este total greşită, şi în felul acesta o singură afirmaţie s-ar pune împotriva întregii învăţături a Noului Testament, care vesteşte tocmai acestor păgâni un har bogat, care se revarsă. Şi aşa cum Domnul a trimis atunci pe ucenicii Săi cu o veste deosebită, tot aşa mai înainte El a purtat de grijă în rugăciune de starea lor de atunci. Moartea lui Hristos a anulat în mod necesar interdicţia de a merge la păgâni, a extins terenul Legii şi a pus baza introducerii unei ordini cu totul noi a lucrurilor. De aceea Domnul după învierea Sa dă ucenicilor (la sfârşitul aceleiaşi evanghelii) misiunea de a merge la toate naţiunile şi să facă ucenici, şi în evanghelia după Ioan le spune, având în vedere înălţarea Sa la dreapta Tatălui, că în acele zile ei vor ruga pe Tatăl în Numele Său, ceea ce până atunci nu au făcut.

De aceea pe cât de profund simt greutatea acelora care gândesc că folosirea rugăciunii Domnului trebuie s-o extindă şi la prezent, totuşi eu cred că ei ar trebui să verifice sincer voinţa şi cuvântul Domnului. Ce înţelegere poate fi acolo unde nici măcar nu se recunoaşte că lucrarea de salvare înfăptuită şi darul Duhului Sfânt a dat naştere la o schimbare totală cu privire la conştiinţă, la părtăşie, la adorare şi umblare? Aceste două realităţi ne-au scos din robie şi ne-au adus la libertate şi drept urmare şi rugăciunile noastre au fost puse pe o bază cu totul nouă, decât eram înainte de eliberarea noastră, când ele erau corecte şi la locul lor.

De aceea în Faptele Apostolilor nu se găseşte nici o urmă a folosirii rugăciunii Domnului, aşa cum ea a fost introdusă de secole în creştinătate. Şi dacă se citesc diferitele rugăciuni, pe care Duhul Sfânt le-a dat, ca de exemplu în epistola către Romani, către Efeseni, etc., găsim pretutindeni că moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Hristos constituie baza şi conţinutul esenţial al acestora. Rugăciunile apostolului se bazează pe realitatea măreaţă, pe care odihnesc de asemenea credinţa şi speranţa noastră.

Să rezumăm în final pe scurt cele spuse. Noi toţi credem, că rugăciunea Domnului era potrivită dumnezeieşte pentru starea ucenicilor din timpul acela, când Domnul le-a dat-o. Dar din acelaşi motiv nu putea constitui expresia desăvârşită a relaţiilor de mai târziu cu Tatăl şi nici al sentimentelor, care se cuvin acestor relaţii. Toţi aceia care înţeleg dimensiunea schimbării care a avut loc după moartea lui Hristos, pot avea foloase din fiecare expresie din rugăciunea Domnului, cu toate că ei nu o repetă cuvânt cu cuvânt. Dar desconsiderarea rezultatelor lucrării de mântuire înfăptuite nu este spre onoarea Domnului, ci mai degrabă este o subestimare a prezenţei personale a Duhului Sfânt, precum şi ocuparea de bună voie a unei poziţii de sărăcie în mijlocul bogăţiilor harului, care a fost revărsat peste noi. O inimă smerită şi ascultătoare va căuta să cunoască voia Domnului în aceasta, şi s-o împlinească.

Fie ca noi toţi să luăm totdeauna totul aşa cum Domnul ni-l oferă în Cuvântul Său! El să ne dăruiască har şi putere, ca să ne putem ridica deasupra gândurilor noastre naturale, a părerilor noastre făcute mai dinainte şi a prejudecăţilor moştenite din trecut! Fie ca noi toţi să umblăm în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, aşa cum am fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire (Coloseni 2.7)!


Tradus de la: Das Gebet des Herrn

Titlul original: „The Lord’s Prayer“
din The Bible Treasury, Ediţia 16, 1886
Articolul a fost prescurtat la traducerea în limba germană.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).