Epistola către Evrei capitolul 3
Evrei 3

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 15.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

La citirea şi studierea acestei părţi din această epistolă către Evrei este deosebit de important să păstrăm înaintea ochilor noştri cui a fost adresată această scrisoare, căci altfel nu vom înţelege expunerea de dovezi a scriitorului şi vom folosi greşit ceea ce el învaţă. Pavel scrie rămăşiţei iudeilor, care au crezut în Hristos şi prin aceasta s-au separat de restul poporului, şi au fost urâţi şi prigoniţi de acest popor. Această rămăşiţă este privită ca popor binecuvântat de Dumnezeu pe pământ, cu toate că prin înălţarea lui Mesia la dreapta lui Dumnezeu ei sunt părtaşi ai unei chemări cereşti. Drept urmare atenţionările şi mângâierile din această epistolă vor sluji şi izraeliţilor credincioşi din zilele lui antihrist. Noi cei dintre naţiuni, care am fost altoiţi ca mlădiţe sălbatice în măslin, avem parte de privilegiile şi binecuvântările, despre care se vorbeşte aici.

Evrei 3.1,2: De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus, care este credincios Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui.

Aceste cuvinte de încheiere ale temei tratate până acum arată o altă demnitate a lui Hristos, care este nu numai Apostol şi Mare Preot, ci şi „Fiu peste casa Sa”.

Izraeliţii care credeau în Hristos era fraţi sfinţi, aceasta înseamnă fraţi, care ca şi familie a lui Dumnezeu au fost puşi deoparte de ceilalţi, deci erau copiii, pe care Dumnezeu i-a dat lui Isus: adevărata sămânţă a lui Avraam. Dar totodată ei erau ca atare şi tovarăşi ai chemării cereşti. Ei nu mai aveau nimic de aşteptat de la acest pământ. Patria lor nu era aici jos, ci acolo sus. Ei nu erau în călătorie spre Ierusalim şi Canaan, ci spre cer. Dumnezeu voia să-i conducă la glorie ca fii; şi Căpetenia mântuirii lor a fost făcută desăvârşită prin suferinţe şi acum stătea la dreapta lui Dumnezeu încununată cu glorie şi cinste, unde El a mers înaintea lor şi unde ei Îl vor însoţi în curând.

Acestor fraţi sfinţi, tovarăşi ai chemării cereşti, Pavel le spune: „Luaţi aminte la (sau: contemplaţi pe) Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.” Ca Apostol, Isus a fost trimis de Dumnezeu la noi, şi ca Mare Preot El S-a dus la Dumnezeu pentru noi. De ambele avem noi nevoie. Ca să cunoaştem pe Dumnezeu în dragostea Sa şi harul Său, potrivit naturii Sale sfinte, şi ca să înţelegem gândurile Lui de pace şi mântuire pentru noi, Fiul trebuia trimis de Dumnezeu pe pământ. Dar dacă era vorba ca noi păcătoşii vinovaţi să putem avea părtăşie cu acest Dumnezeu, atunci acest Apostol trebuia să înfăptuiască lucrarea mare de împăcare şi să păşească înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru, să ducă sângele Său în Locul Preasfânt, şi să fie primit de Dumnezeu ca atare. În primul capitol Isus este prezentat ca Apostol, şi în capitolul al doilea ca Mare Preot. Ce Apostol! Ce Mare Preot! Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Domnul şi Împăratul îngerilor, recunoscut şi salutat de Dumnezeu ca Dumnezeu, ne-a făcut cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ne-a revelat inima plină de dragoste a lui Dumnezeu şi ne-a vorbit despre lucruri, pe care El le-a văzut şi le-a auzit la Tatăl. Şi El este Marele Preot al nostru, care, după ce prin puterea Sa proprie a făcut curăţirea de păcate, în baza drepturilor Sale câştigate S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti – El, Cel care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare la dreapta Sa. „Luaţi aminte” (contemplaţi), spune Pavel, atunci veţi vedea cât de nespus de superior este El în comparaţie cu Moise, şi nu vă veţi gândi să preferaţi pe marele preot al vechiului aşezământ în locul Apostolului şi Marelui Preot al mărturisirii noastre.

„Fiu peste casa Sa”, aceasta este a treia demnitate a lui Hristos. Moise a fost credincios ca slujitor în toată casa lui Dumnezeu şi anume ca mărturie profetică; Hristos dimpotrivă stă peste propria Sa casă, şi El stă nu ca slujitor, ci ca Fiu. Dumnezeu Însuşi L-a aşezat în această poziţie. El Însuşi a clădit casa: El este Dumnezeu. Moise s-a făcut prin credinţă una cu această casă şi în această poziţie a fost în toate credincios; dar Hristos este mult mai măreţ decât Moise,

Evrei 3.3-5: … cu atât mai mult cu cât cel care zideşte are mai multă onoare decât casa însăşi. … Dar Cel care a zidit toate este Dumnezeu.

Casa, Cortul întâlnirii în pustie, era realmente un model al universului. Curtea din faţă reprezenta pământul, locul sfânt reprezenta cerul, şi Locul Preasfânt reprezenta cerul al treilea sau locuinţa lui Dumnezeu. Hristos, aşa cum marele preot mergea prin curtea din faţă şi locul sfânt în Locul Preasfânt, a mers prin ceruri, ca să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Acest Cort al întâlnirii, cu tot ce avea el, era curăţit prin sânge, aşa cum Dumnezeu toate lucrurile din cer şi de pe pământ le va împăca prin Hristos. Într-un anumit sens acest univers este casa lui Dumnezeu; Dumnezeu Se coboară să locuiască în el, şi Hristos l-a creat. Dar este o casă, care aparţine în mod mult mai deosebit lui Hristos, şi această casă suntem noi, spune Pavel; noi, cei care credem în Hristos, care ca „fraţi sfinţii” suntem tovarăşi ai chemării cereşti.

Evrei 3.6: … dacă, într-adevăr” – adaugă el – „păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.

Erau multe greutăţi pentru aceşti credincioşi din Israel. Ei erau prin acestea expuşi ispitei, după ce au primit cu bucurie adevărul, să renunţe la îndrăzneala de a veni înaintea lui Dumnezeu şi la lauda speranţei. Nu era un lucru uşor de înţeles pentru un iudeu, că Mesia venise şi a fost luat în glorie şi cu toate acestea poporul care s-a legat de acest Mesia şi Îi aparţinea, trebuia să rătăcească încoace şi încolo, dispreţuit, suferind şi ocărât. Pentru aceasta ei trebuiau să trăiască prin credinţa care le îndrepta privirea de la lucrurile vizibile la cele invizibile şi cereşti.

Deci aceşti credincioşi izraeliţi erau în pericol - aşa cum am văzut mai înainte – să piardă îndrăzneala şi lauda speranţei. De aceea Pavel le prezintă urmările acestui fapt, şi pentru aceasta foloseşte cuvintele lui David din Psalmul 95: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii în pustiu, unde părinţii voştri M-au ispitit, încercându-Mă, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani. De aceea, M-am mâniat pe generaţia aceasta şi am spus: »Ei întotdeauna rătăcesc cu inima şi n-au cunoscut căile Mele!« Astfel am jurat în mânia Mea: »Nu vor intra în odihna Mea!«” (Evrei 3.7-11; Psalmul 95.7-11). Poporul lui Dumnezeu era acum pe drumul credinţei, aşa cum au umblat părinţii lor înainte de a fi trecut Iordanul. Acest drum al credinţei le-a adus multă osteneală; ei au fost prigoniţi şi exploataţi; dar ei trebuiau să rămână pe poziţie, ca să devină părtaşi odihnei lui Dumnezeu. Părinţii lor însă s-au răzvrătit, în ziua ispitirii în pustiu, au ispitit pe Dumnezeu. Şi care a fost urmarea? Dumnezeu S-a mâniat pe ei, aşa că ei nu au putut intra în odihna Lui. În aceasta ei trebuiau să vadă urmările pe care le aduce cu sine părăsirea lui Hristos şi renunţarea la credinţa creştină. De aceea Pavel spune:

Evrei 3.12-13: Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, atâta timp cât se spune »Astăzi!«, ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului.

Să întorci spatele lui Isus, ca să te alipeşti de Moise, era acum acelaşi lucru pe care părinţii l-au făcut în pustiu, care cu o inimă rea, necredincioasă s-au răzvrătit împotriva Domnului. Aceasta nu ar fi altceva decât cădere de la Dumnezeul cel viu; de la Acela care pe muntele transfigurării a spus despre Fiul Său, după ce Moise şi Ilie au dispărut: „De El să ascultaţi!” Remarcabilă solicitare! Ca şi în altă parte, şi aici Pavel prezintă consecinţele din învăţătura care a fost predicată.

„Îndemnaţi-vă unii pe alţii … ca nici unul dintre voi să nu fie împietrit prin înşelăciunea păcatului”, le spune Pavel. Păcatul întrerupe părtăşia cu Dumnezeu; noi nu mai avem aceeaşi conştienţă despre dragostea şi puterea Sa şi despre interesul pe care El îl are pentru noi. Încrederea dispare; nădejdea şi valoarea lucrurilor care nu se văd se micşorează şi lucrurile care se văd încep să umple inima. În felul acesta conştiinţa devine pătată; odihna în Hristos se pierde, drumul pare aspru şi obositor. Voinţa proprie se înalţă şi treptat te îndepărtezi de Domnul, în cele din urmă devii împietrit şi în final eşti în stare să cazi total de la Dumnezeul cel viu.

Este clar, că aici noi vorbim numai despre responsabilitatea noastră şi despre pericolul la care ne expunem când într-un fel oarecare ne abatem de la Dumnezeu. Nicidecum nu este vorba de credincioşia lui Dumnezeu. Aceasta rămâne permanent şi niciodată ea nu va permite să piară vreunul din ai Săi. Cine posedă viaţă din Dumnezeu, va fi corectat prin atenţionările cuprinse în această epistolă şi prin disciplinări, atunci când el s-a abătut. Dacă părtăşia este numai una exterioară, fără viaţă şi fără adevărata credinţă, atunci conştiinţa nu este atinsă, şi în cele din urmă Dumnezeu este părăsit.

Însă Pavel nu se gândeşte că aceşti credincioşi vor cădea cu adevărat de la Dumnezeul cel viu, dar prin felul cum vorbeşte îi face să înţeleagă ce urmări îngrozitoare are ascultarea de ispitele lui satan. El îi încurajează să se îndemne unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca niciunul din ei să nu pornească pe acest drum greşit. El le spune:

Evrei 3.14: Pentru că avem parte de Hristos…

(sau: căci noi am devenit tovarăşi ai lui Hristos), ca şi cum ar vrea să le spună: Cum să ne abatem noi, care am avut parte de o mântuire aşa nespus de mare, şi să ne reîntoarcem la umbre!

Noi suntem tovarăşi ai lui Hristos? Ai cărui Hristos? Ai lui Hristos, aşa cum a umblat El aici pe pământ? Ai lui Hristos atârnat pe cruce? Nu, noi suntem tovarăşi ai lui Hristos înviat şi glorificat. De aceea noi suntem părtaşi ai chemării cereşti. Nu pe pământ, ci în cer, nu în Canaan, ci în casa lui Dumnezeu sus este patria noastră, căminul nostru, odihna noastră. Într-un mod minunat este arătat şi descris aceasta în capitolul următor.

Dar noi trebuie să fim statornici până la sfârşit. Numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. Noi trebuie să răbdăm până la sfârşit pe pista de alergare, ca să obţinem premiul. Nimeni, care vrea să ajungă la ţintă, nu se opreşte sau se întoarce înapoi. Siguranţa că suntem pe drumul bun ne face să mergem până la sfârşit pe acest drum. De îndată ce nesiguranţa întunecă sufletul nostru, încetăm să mergem mai departe. Prin necredinţă izraeliţii care au ieşit din Egipt cu Moise, au pierit în pustie, în loc să intre în Canaan. În privinţa aceasta trebuie să ne verificăm, pentru ca încrederea de la început, atunci când prin predarea noastră lui Hristos am păşit pe drumul spre Canaanul ceresc, s-o ţinem cu tărie nezguduită până la sfârşit, căci se spune: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.”

Remarcabil este cuvântul „astăzi”, care se întâlneşte de mai multe ori în această epistolă. El este expresia îndelungii răbdări şi a harului lui Dumnezeu faţă de poporul Său până la sfârşit. Acest „astăzi” cuprinde tot timpul, în care trăim, de la lepădarea lui Hristos prin Israel şi înălţarea Sa la dreapta lui Dumnezeu până la revenirea Sa – pentru noi, până când noi vom fi luaţi în cer; pentru rămăşiţa credincioasă în ultimele zile, până când Isus Se va arăta pe pământ cu putere mare şi glorie. Israel ca popor era necredincios; s-a împietrit şi se va împietri mai departe până la judecată. Cu toate acestea, Dumnezeu continuă să strige: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu sunt mari. De aproape două mii de ani El lasă să se audă glasul Său şi strigă: „Astăzi, dacă auziţi glasul Meu, nu vă împietriţi inimile!” Cine este ca El? Fie ca noi să fim urmaşii Lui şi să fim desăvârşiţi aşa cum este desăvârşit Tatăl nostru, care locuieşte în ceruri! Totodată, atâta timp cât se spune „astăzi”, să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, pentru ca nimeni dintre noi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului şi prin aceasta să cadă de la Dumnezeul cel viu!

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (3)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).