Versete călăuzitoare: Ioan 10.39-42
Ioan 10.39-42: Căutau deci din nou să-L prindă: dar El a scăpat din mâna lor. Şi a plecat din nou dincolo de Iordan, spre locul unde boteza Ioan la început; şi a rămas acolo. Şi mulţi au venit la El şi spuneau: „Ioan, în adevăr, n-a făcut nici un semn; dar toate câte le-a spus Ioan despre Acesta erau adevărate.” Şi mulţi au crezut în El acolo.
Cinci din cele şapte „semne” ale Domnului, relatate de evanghelia după Ioan, le-am studiat anul trecut în locul acesta. Cu semnul al şaselea, învierea lui Lazăr, păşim într-o secţiune nouă a evangheliei, şi va fi de folos să ne ocupăm puţin cu aceasta.
La sfârşitul capitolului 10 citim: „Căutau deci din nou să-L prindă: dar El a scăpat din mâna lor. Şi a plecat din nou dincolo de Iordan, spre locul unde boteza Ioan la început; şi a rămas acolo.”
Scurt înainte de prima arătare în public a Domnului relatată în această evanghelie, citim: „Acestea se petreceau în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan” (Ioan 1.28). Cu toate că acest sat nu este numit categoric aici în capitolul 10, recunoaştem uşor că este aceeaşi localitate şi că Domnul s-a întors înapoi în locul de unde a plecat, la începutul drumului slujirii Sale. „A plecat din nou … şi a rămas acolo” - slujba Lui în Israel era îndeplinită. Să ne întrebăm în ce consta această slujbă, în ce trebuie ea să constea în mod necesar.
Pe parcursul capitolelor de la 5 la 8 Domnul Isus a luat iudeilor bucată cu bucată lucrurile la care ei se refereau din punct de vedere religios. El Însuşi, Împlinitorul tuturor modelelor din Scripturi, era acolo şi a păşit în locul a ceea ce „era vechi şi aproape de dispariţie”. În capitolul 5 este mai întâi Betesda, o ultimă mărturie despre activitatea în har a lui Dumnezeu chiar şi în timpul Legii, despre un har condiţionat, limitat, legat de anumite termene. Aceasta este pusă în umbră prin El, Cel care era prezent în har necondiţionat pentru toţi şi în orice moment. „Lucraţi!”, spunea Legea; „lucrat” (a se strădui, pentru a fi primul) trebuia să aibă loc şi la această scăldătoare; „Eu lucrez”, spune Domnul (compară cu Ioan 5.4,17). În capitolul 6 găsim apoi paştele, în capitolul 7 sărbătoarea corturilor, momentul de început şi de sfârşit al seriei de sărbători ale anului sfânt, dacă facem excepţie de sabatul săptămânal (pe care Domnul l-a înlăturat deja în capitolul 5). „Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15.8) - şi de aceea Domnul pune deoparte sărbătorile, „sărbătorile iudeilor” (în mod remarcabil, în evanghelia după Ioan sărbătorile sunt numite de cele mai multe ori cu acest adaos) şi El Însuşi trece în locul lor.
Cu Paştele, cum am spus, începea anul sfânt; pentru naţiunea iudaică însemna viaţa. În noaptea în care îngerul nimicitor a mers prin Egipt „nu era nici o casă, în care să nu fie un mort”, copiii lui Israel stăteau adunaţi în jurul mielului în deplină siguranţă în casele lor protejaţi prin sânge, şi îngerul morţii a trecut pe lângă ei (Exodul 12). Însă Paştele este amintit aici numai în treacăt, în capitolul 6; căci acum El era prezent, nu numai ca să le dea pâine, cum a fost la hrănirea celor 5000, nu, El Însuşi era „adevărata pâine”, „pâinea vieţii” (Ioan 6.5,32,35) şi făcând aluzie la moartea Sa El adaugă: „Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu are viaţa eternă” (Ioan 6.54). Cât de ciudat trebuie să fi sunat cuvintele acestea în urechile acelora care într-o credinţă dreaptă exterioară stăteau pe terenul rânduielilor dumnezeieşti, care interziceau consumul de sânge şi nu au înţeles sensul cuvintelor Mântuitorului. De aceea necredinţa a considerat „această vorbire aspră” şi mulţi dintre ei s-au întors şi nu mai umblau cu El; însă credinţa a înţeles şi la întrebarea „Şi voi vreţi să plecaţi?” a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne!” (Ioan 6.60,66-68).
Domnul nu se face una nici cu „sărbătoarea iudeilor, a corturilor” (Ioan 7.2); El spune fraţilor lui necredincioşi: „Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui …”, însă mai târziu s-a suit la Templu „şi-i învăţa” (Ioan 7.8,14). Sărbătoarea corturilor trebuia să amintească poporului de supravieţuirea în călătoria prin pustie; ea era o sărbătoare a bucuriei. Dacă prima sărbătoare, Paştele, vorbea despre viaţă, această ultimă sărbătoare vorbea despre glorie, despre binecuvântările nespus de bogate ale Împărăţiei. - Dar ce era aceasta? „În cea din urmă zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus stătea şi striga, spunând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!»” (Ioan 7.37). Privelişte minunată, când deodată, în timp ce preotul, aşa cum se povesteşte, vărsa apă din scăldătoarea Siloam ca jertfă de băutură, pe treptele Templului stătea Unul mai mare şi cu glas tare, răsunător anunţa mesajul Său de har. El păşea acum în locul sărbătorii; de îndată ce El va fi glorificat, trebuia ca „cei care cred în El să primească Duhul” (Ioan 7.39), de îndată ce stânca va fi lovită şi lucrarea va fi terminată, din El va curge apă, ca să potolească setea tuturor celor care vor crede (compară cu Exodul 17). Dacă unii puteau spune: „Acesta este Hristosul”, sau: „Niciodată nu a vorbit vreun om ca Omul acesta!” - necredinţa striga: „Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică din Galileea” (Ioan 7.41,46,52).
Împotrivirea devine şi mai mare în capitolul 8. Legea acuza, însă Domnul era „Lumina lumii”; Legea a adus moartea, însă El a spus: „cine Mă urmează pe Mine nicicum nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8.12; compară cu Ioan 8.2-11). Însă iudeii au respins cuvântul Lui, cu care El voia să-i conducă la adevăr şi la libertate (Ioan 8.31,32,36), şi lucrările Lui, cu care El voia să le deschidă ochii orbiţi din naştere (Ioan 9). Atunci El a renunţat la „curtea oilor” (Israel), El ştia că adevăratele Lui oi vor „asculta de glasul Lui”, şi El le scoate afară, ca pe orbul din naştere. Prin El, adevărata uşă, ele urmau „să intre şi să iese şi să găsească păşune” (Ioan 10.3,4,7,9). El a spus cuvinte minunate pentru aceia care erau şi sunt oile Lui adevărate, o mărturie înşeptită a siguranţei lor veşnice; nimeni nu îi va smulge, şi nu va putea să-i smulgă din mâna Tatălui Său. „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10.27-30).
„Din nou iudeii au luat pietre, ca să-L ucidă cu pietre” (Ioan 10.31; compară cu Ioan 8.59). Invidie, ură şi vrăjmăşie întâmpină pe Acela, care mărturisea că este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, din parte mulţimii poporului Său. „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1.5). „Căutau deci din nou să-L prindă: dar El a scăpat din mâna lor” (Ioan 10.39; compară cu Ioan 7.44). „Sufletul Meu era chinuit de ei şi, de asemenea, sufletul lor s-a dezgustat de Mine. Şi am zis: «Nu vă voi mai paşte! Ce moare să moară şi ce piere să piară»” (Zaharia 11.8,9). Toate ostenelile Lui au fost în zadar.
„Şi a plecat din nou” (Ioan 10.40). El Şi-a luat locul din nou „dincolo de Iordan”, în afara Iudeii, S-a întors înapoi la punctul Său de plecare la lucrurile neterminate, la „locul unde boteza Ioan la început”, şi „a rămas acolo”, aşa cum am văzut la început. Acolo „mulţi au venit la El” şi „mulţi au crezut în El” (Ioan 10.41,42). De poporul lui ca atare El a fost lepădat. Cu toate că în mod dovedit „toate câte le-a spus Ioan despre Acesta erau adevărate” (Ioan 10.41), în acest acelaşi loc - însă această „Betania de dincolo de Iordan” a devenit acum locul lepădării Sale şi al renunţării triste, constrânsă de împrejurări, din partea poporului Său.
Însă era şi o altă Betania pentru El - şi pentru poporul Lui -, aşa cum vrem să vedem într-o altă expunere.
Tradus de la: Von dem einen zum anderen Bethanien (1)
Traducere: Ion Simionescu