Versete călăuzitoare: Luca 18.18-26; Filipeni 3.7-14; Galateni 4.19

Introducere

 Într-un anumit sens în această serie de articole noi parcurgem un drum invers. În articolele anterioare am văzut rezultatul final al maturizării, în timp ce noi abia acum vrem să privim drumul care conduce într-acolo. Însă mie mi se pare ca acesta să fie un procedeu logic. Cine face o călătorie trebuie să se întrebe mai întâi unde este ţinta sa, înainte să poată stabili traseul pe care îl are de parcurs. Cine vrea să fie „matur”, trebuie mai întâi să aibă o idee despre felul cum arată maturitatea. Cine vrea să crească trebuie să ştie „spre ce” trebuie să crească. Reciproc desigur prin aceasta nu se spune totul. Este indispensabil să se cunoască ţinta finală; dar este tot aşa de indispensabil să se cunoască şi traseul într-acolo. Cine nu cunoaşte ţinta, nu poate stabili traseul. Dar cine nu ştie traseul niciodată nu va ajunge la ţinta sa. Articolele anterioare au fost importante pentru a cunoaşte ţinta finală a procesului de maturizare. Dar citirea unor astfel de articole poate fi şi foarte deprimantă şi descurajatoare. Cine a ajuns la defileul unui munte şi de acolo poate privi masivul muntos, poate fi foarte descurajat când vede cât de departe este încă ţinta călătoriei lui. Însă ţinta articolelor anterioare nu a fost nicidecum descurajatoare, ci dimpotrivă. Am spune mai degrabă, că aceste articole au vrut să prezinte o ţintă finală, care este aşa de atrăgătoare, că credinciosul nu vrea nimic altceva decât să ajungă la ea.

A vedea înseamnă a urma

Cât de deseori s-ar descurajat Avraam pe drumul credinţei sale, dacă la începutul acestuia nu ar fi văzut pe »Dumnezeul slavei« (Faptele apostolilor 7.2)? Fiecare pas pe drumul credinţei sale era greu, dar fiecare pas era şi un pas mai aproape de slava pe care el a văzut-o la început. Acelaşi lucru găsim şi la apostolul Pavel. La începutul drumului său de credinţă a văzut slava lui Hristos (Faptele apostolilor 22.17,18; 26.13,16; 1 Corinteni 9.1), şi aceasta era aşa de măreaţă, că mai târziu el a scris despre ea: »dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui … alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos … dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3.7-14). Slava, pe care Pavel a văzut-o la început, era marea ţintă spre care se arunca în toată viaţa sa: »ca să câştig pe Hristos«; »ca să-L cunosc pe El«; »alerg înainte, căutând să-l apuc«; »alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«.

Un motiv, pentru care unii creştini nu vor să crească, este acela, că ei „au văzut” puţin sau nu au văzut nimic din această slavă. Ei socotesc ce ar putea eventual să-i coste creşterea, şi deoarece ştiu puţin despre avantajele imense, cheltuielile sunt prea mari pentru ei. Şi de aceea ei nu cresc, cu atât mai mult cu cât „sunt siguri că totuşi vor ajunge în cer”. Tânărul bogat nu a vrut să-L urmeze pe Domnul, deoarece preţul a fost literalmente prea mare pentru el (Luca 18.18-26), şi aceasta a fost din cauză că el a văzut într-adevăr ceva din Isus – căci altfel nu ar fi venit la El, şi nu L-ar fi întrebat de drumul pe care el în realitate ar fi trebuit să-l cunoască -, dar el nu a văzut destul. Uimitor este că acelaşi lucru pare să fie valabil şi pentru Petru imediat după aceea; şi el calculează preţul şi constată că pe partea creditului este prea puţin în comparaţie cu cheltuielile avute (Luca 18.28-30). În chip ciudat pare că Domnul după aceea mai aşează ceva deasupra, spunând unde conduce mersul pe urmele Lui: este drumul prigoanelor, suferinţelor şi răstignirii (Luca 18.31-34)! Ce avea nevoie nu numai tânărul bogat, ci şi ucenicii aveau nevoie devine clar în evenimentul care are loc imediat după aceea: ochii lor trebuiau deschişi (Luca 18.35-43). Orbul din Ierihon şi-a căpătat vederea, şi imediat după aceea citim: »a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu« (Luca 18.43). Imediat după aceea urmează iarăşi o întâmplare legată de „vedere”: Zacheu s-a ascuns într-un pom, şi »căuta să vadă care era Isus« (Luca 19.3). Totul se învârte în jurul „vederii”. Cine o dată a văzut cu adevărat cine este Isus, renunţă la totul pentru El. De aceea Zacheu spune: »Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit« (Luca 19.8).

 Diferenţa dintre ucenici în Luca 18 şi Pavel în Filipeni 3 este că Pavel stă „după” lucrarea înfăptuită la cruce. Evanghelia după Marcu 10.32 spune despre ucenici: »Ei erau pe drum, suindu-se la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi şi plini de teamă, urmându-L.« Dar în Filipeni 3 Pavel nu este nicidecum fricos să-L urmeze pe Isus, da, el era chiar gata să fie asemenea Lui în moartea Sa! Cum se poate aşa ceva? Prin aceea că Pavel ştie, ce ucenicii în Marcu 10 nu ştiau: învierea şi glorificarea lui Hristos! Pavel a văzut personal pe Domnul înviat şi glorificat. Începând din acest moment el vrea să crească spre El, oricât l-ar putea costa, chiar şi până la moarte. Căci Pavel ştie, că în cele din urmă toate acestea îl vor face să ajungă la Hristos Cel glorificat. Cine a văzut ceva din Hristos Cel glorificat nu este mulţumit numai să-L vadă cândva în glorie. Nu, El vrea deja acum să cunoască mai bine pe acest Hristos, să-L urmeze, să-I slujească şi să-L glorifice, să se asemene cu El, să simtă cu El şi să prezinte Chipul Său în lumea aceasta.

A creşte

„Să devii tot mai mult asemenea lui Hristos” este acelaşi lucru cu „a creşte spiritual”. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu acest cuvânt „a creşte”, ca în Efeseni 4.15 şi versetele următoare şi 2 Petru 3.18. În ambele texte Hristos este clar modelul şi ţinta finală a creşterii. Literalmente cuvântul grecesc pentru „a creşte” înseamnă „a se mări, a se înmulţi”. Un copil, care creşte, se măreşte în mărimea corpului. Un creştin, care creşte, se măreşte în cunoaşterea spirituală, în roada Duhului, în capacitatea de diferenţiere, în capacitatea de a purta responsabilitate, în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Dar înainte de toate: Hristos „se înmulţeşte” în el. Hristos devine tot mai mult vizibil în el. Sau aşa cum Pavel îşi doreşte aşa de frumos cu privire la galateni: »Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi« (Galateni 4.19).

Pavel foloseşte aici o schimbare remarcabilă în vorbirea simbolică. În prima parte a frazei sunt galatenii, care trebuie să fie „născuţi” din nou prin apostol, dar în partea a doua este Hristos, care trebuie să ia chip în (sau între, în mijlocul) galateni. Pavel nu foloseşte aici cuvântul „a naşte”, ci „să ia chip”; acest cuvânt se referă însă la dezvoltarea embrionului în bebi în corpul mamei. Luat în sens riguros, sunt deci galatenii, prin care în cele din urmă Hristos „se va naşte”, însă Pavel este cel care pentru aceasta are durerile naşterii! »Hristos să ia chip« în (sau printre) galateni înseamnă că galatenii încep să arate chipul lui Hristos (compară cu Coloseni 3.10). „Hristos ia chip în noi” înseamnă realmente: „Noi primim chipul lui Hristos.”

Devin iarăşi puţin tehnic, dar se merită. În Romani 8.29 (»pe aceştia i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său«) cuvântul „asemenea” (în limba greacă: symmorphos) este înrudit cu „să ia chip” (morphousthai) din Galateni 4.19. Este intenţia lui Dumnezeu, ca credincioşii să aibă acelaşi „chip” sau „formă esenţială” (morphè) ca Isus Hristos; desigur, nu în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, ci în ceea ce priveşte umanitatea Sa. Filipeni 2.6-7 spune: El avea »chipul lui Dumnezeu« şi a luat »chipul unui rob« (sau sclav). Practic aceasta înseamnă că: »Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.« (2 Corinteni 3.18). Aici expresia »suntem transformaţi« (metamorphoumetha) înseamnă literalmente „a schimba în înfăţişare” (morphè).

Prin faptul că au acceptat minciuna, galatenii erau ameninţaţi să piardă pe Hristos (compară cu Galateni 5.2,4). Hristos S-a născut pentru ei sub Lege (Galateni 4.4) şi S-a dat pe Sine pentru ei (Galateni 1.4; 2.20), ca să-i elibereze din sclavia lumii, a păcatului, a Legii, a morţii şi de spiritul timpului. Toate acestea ameninţau, în ceea ce priveşte pe galateni, să fi fost în zadar, prin aceea că ei stăteau în pericol să se pună sub Lege. Dacă Hristos trebuia din nou să ia chip în ei, aceasta ar însemna ca Evanghelia despre Hristos trebuia să câştige din nou influenţă asupra lor şi El Însuşi îi va elibera din nou din cursele legalităţii. Problemele noastre sunt probabil cu totul altele decât cele ale galatenilor. Dar aceasta nu schimbă nimic în faptul că Hristos vrea şi trebuie să ia „chip” în fiecare din noi. Acesta este nucleul creşterii spirituale.

Cineva ar fi întrebat odată pe renumitul sculptor Michelangelo cum reuşeşte dintr-un bloc de marmură să facă ceva aşa de măreţ, cum ar fi să sculpteze un cal. La aceasta el a dat răspunsul frumos: „O, aceasta este foarte simplu; când încep să lucrez la un astfel de bloc de marmură, dau la o parte tot ce nu este cal.” M-a impresionat ce ilustrare frumoasă este aceasta pentru adevărul biblic, că Hristos trebuie să ia „formă” în credincioşi. Ca să obţină aceasta, Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră „simplu” tot ce „nu este Hristos”.

Sunt şi alte texte în care se întâlneşte expresia „creştere”. Unul din ele îl amintim pe scurt, deoarece de fapt el este un loc paralel la Efeseni 4.15 şi versetele următoare, şi anume Coloseni 2.19: »… ţinându-ne strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.« Un alt text din epistola către Coloseni cere mai multă atenţie: »De aceea şi noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« (Coloseni 1.9-10). Partea secundară de propoziţie »aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« conţine două participii. Aceste două participii constituie într-un anumit sens un rezumat al însuşirilor bune, pe care Pavel le enumeră mai înainte: »să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru«.

Să umbli într-un chip vrednic de Domnul – despre aceasta este vorba. Acesta este rezultatul final al creşterii spirituale. Să umbli în aşa fel, ca El să poată avea plăcere de această umblare. Să umbli motivat de cunoaşterea voii Sale, aceasta înseamnă, de ceea ce El aşteaptă de la noi. Să umbli în orice fel de înţelepciune şi pricepere (sau, înţelegere) duhovnicească, adică să ai »gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Pavel se ruga ca aceasta să se împlinească cu privire la coloseni. El se arată conştient că aducerea unui astfel de rod este posibil numai »cu tăria slavei Lui (a lui Dumnezeu)«. Dar în timp ce el scrie aceste lucruri colosenilor, el pune totodată acest ţel de urmat în responsabilitatea lor. Fără o cunoaştere a propriei responsabilităţi, dar şi a dependenţei de Dumnezeu, nu este posibilă nici o creştere adevărată. Se merită să remarcăm că Pavel nu foloseşte aici vorbirea simbolică, că noi vom fi „purtaţi” de Dumnezeu – cu toate că şi aceasta este adevărat -, ci că noi trebuie să umblăm. Pentru aceasta trebuie noi înşine să punem un picior înaintea celuilalt. Toată puterea pentru aceasta vine de sus, desigur; dar noi trebuie să umblăm. Într-un anumit sens Dumnezeu dă la iveală rodul în noi, dar privit din punctul de vedere al responsabilităţii noastre noi trebuie să aducem rod. Dumnezeu ne revelează voia Sa, cum noi trebuie să acţionăm şi să umblăm, şi El dă naştere în noi la voinţa şi energia care fac posibilă această acţionare şi această umblare (Filipeni 2.13). Dar noi trebuie să acţionăm, noi trebuie să umblăm. Şi cine nu vrea aceasta este şi rămâne un creştin, însă unul care rămâne bebi din punct de vedere spiritual. Aceasta nu este nici spre binecuvântarea lui şi nici spre onoarea lui Dumnezeu.

Vorheriger Teil Nächster Teil

Tradus de la: Geistliches Wachstum (5)

Tradus din Bode van het heil in Christus, Vaassen, NL, Ediţia 140, Nr. 11, Noiembrie 1997, pag. 221–225

Traducere: Ion Simionescu