Care criterii de admitere la Masa Domnului sunt biblice?
Câmpul de tensiune dintre indiferenţă şi sectarism

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 08.10.2018, Actualizat: 08.10.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.23-30

Ce se înţelege de fapt prin expresia „criterii de admitere”?

Prin „criterii de admitere” înţelegem criteriile după care cei care se strâng pe baza învăţăturii Noului Testament decid să lase sau să nu lase pe cineva să ia parte la Masa Domnului.

De ce aceste gânduri cu privire la tema „criterii de admitere la frângerea pâinii”?

La frângerea pâinii este vorba de „ultima dorinţă” a Domnului înainte de a muri pe cruce. În timpuri când toleranţa şi indiferenţa iau proporţii şi între credincioşi, este necesar mai mult decât oricând, să ne ocupăm cu această temă. Indiferenţa cu privire la această temă ar fi cu siguranţă greşită. Este absolut necesar să ne preocupăm astăzi din nou cu ea, deoarece noi avem astăzi cu totul alte condiţii decât, de exemplu, acum cincizeci sau o sută de ani. Şi nu în cele din urmă suntem solicitaţi să avem noi înşine o convingere pe care o putem justifica prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Vrem ca preocuparea cu această temă să dea naştere la meditare asupra ei şi nu are pretenţia să fie completă sau să fie singura interpretare corectă. Nici nu trebuie să se nască impresia de acuzare a unor creştini dintr-o grupare sau denominaţiune oarecare, sau că vorbim rău despre ei. Vrem să ţinem seama şi de faptul, că lipsa de cunoaştere joacă un rol mare la mulţi. Prima noastră dorinţă trebuie să fie întotdeauna, să vedem una pe toţi copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu, căci pentru aceasta a venit Hristos, nu – mai mult chiar, pentru aceasta a mers de bună voie la moarte (Ioan 11.53).

Ni se pare necesar, să ne ocupăm cu această întrebare, deoarece în unele comunităţi de credinţă nu se (mai) vorbeşte deloc despre această temă, iar în altele, această temă este aşa de mult accentuată, că există pericolul să se introducă lucruri alături de Scriptură, care vor duce mai degrabă la despărţirea poporului lui Dumnezeu, decât la unirea lui. Nu dorim prin acest articol să accentuăm nici indiferenţa şi uşurătatea, şi nici să nu trecem cu vederea pericolul de a cădea în sectarism în privinţa aceasta.

Nu degeaba ne solicită Scriptura în multe locuri să nu ne abatem nici la „dreapta” şi nici la „stânga”, ci să mergem pe drumul »prin mijlocul cărărilor neprihănirii« (Proverbe 8.20). Şi cu siguranţă Scriptura ne spune aceasta, nu pentru că aceasta nu ar fi o problemă pentru noi, ci pentru că este o slăbiciune omenească şi strădania firii noastre să alunece într-o extremă sau alta.

Noi putem să biruim această slăbiciune omenească, dacă ne preocupăm mult cu Cuvântul lui Dumnezeu şi nu neglijăm părtăşia cu Domnul Isus. Eclesiastul spune în capitolul 7 versetul 18: »... căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea« (adică de cele două extreme şi de urmările lor) (Eclesiastul 7.18). Niciodată nu vom birui această slăbiciune, dacă aceste exerciţii spirituale dinaintea Domnului le vom înlocui cu oarecare reguli şi legi. Desigur este simplu, dacă hotărâm, că numai aceia au dreptul să ia parte la frângerea pâinii, care merg cu „noi” pe acelaşi drum. Şi este tot aşa de simplu, dacă stabilim că poate lua parte, oricine zice că este creştin. Dar în afară de faptul că această metodă este probabil simplă, nu se recunoaşte nimic duhovnicesc în ea.

Dar pentru ce oare o regulă de primire la Masa Domnului?

Unii consideră, că este o aroganţă să ai reguli de primire sau cel puţin unele principii de admitere a persoanelor străine. Dar dacă citim superficial Cuvântul, sau nu-l cunoaştem aşa bine, putem într-adevăr să gândim, că toate acestea nu sunt necesare, căci în 1 Corinteni 11.28 se spune: »Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce.« Nu este deci de mirare, că în multe cercuri creştine se procedează exact după acest principiu şi deseori cu convingerea, că este corespunzător cu voia Domnului. La aceasta ar trebui probabil să gândească toţi aceia, care clatină imediat capul cu privire la o astfel de comportare şi atacă cu cuvintele „indiferenţă”. Dacă Domnul pe lângă responsabilitatea personală ne-a arătat în Cuvântul Său şi unele învăţături de bază cu privire la responsabilitatea comună, atunci aceasta ar trebui să ne facă să mulţumim şi să dăm aceste lucruri mai departe, aşa cum se cuvine.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă în multe locuri, că noi nu trebuie să fim în legătură cu răul. Se spune: »Feriţi-vă de orice se pare rău« (1 Tesaloniceni 5.22). Noi nu trebuie să primim în casă, pe cel care nu aduce învăţătura lui Hristos (2 Ioan 10) şi nici să nu avem părtăşie şi să nu mâncăm cu unul care este numit frate şi trăieşte în curvie (1 Corinteni 5.11). »Să nu-l primiţi în casă« sau »nu trebuie să mâncaţi« înseamnă acelaşi lucru. „A mânca” sau „a primi în casă” înseamnă întotdeauna părtăşie. Dacă s-a înţeles odată acest lucru, atunci vom înţelege şi de ce frângerea pâinii este o masă de părtăşie. Părtăşia este prezentată simbolic prin frângerea pâinii. În 1 Corinteni 10.16 se spune: »... împărtăşirea cu trupul lui Hristos«. Noi nu dăm numai mărturie vie despre un trup, ci înseamnă şi părtăşie între noi, »căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine« (1 Corinteni 10.17).

Citim în 2 Timotei 2.18 despre Imeneu şi Filet, care au adus o învăţătură care »răstoarnă credinţa unora«. Aceşti doi bărbaţi erau exemple ale vaselor de necinste, cu privire la care apostolul spune: »dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste ...« (2 Timotei 2.21). Aceasta înseamnă deci, că noi nu trebuie să avem nici un fel de părtăşie cu astfel de oameni, care au o învăţătură, care atacă fundamentele credinţei noastre. Şi aceasta este desigur în primul rând o chestiune personală, căci s-a scris tânărului Timotei.

Toate aceste locuri ne fac să gândim la întrebarea, care sunt criteriile de primire, de care, pentru onoarea Domnului, trebuie necondiţionat să ţinem seama. Desigur, nu este vorba de a scotoci în viaţa personală a unui credincios, ci exclusiv de conştienţa responsabilităţii noastre, cu cine avem părtăşie. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în zilele noastre sunt aşa numiţii creştini, care nu au absolut nici un fel de probleme, de exemplu, cu viaţa sexuală înainte de căsătorie, cu homosexualitatea şi alte păcate grozave, şi pe care sau le aprobă, sau sunt indiferenţi faţă de ele, sau nu se distanţează aşa cum se cuvine de ele, ca să nu mai vorbim de învăţăturile îngrozitoare care s-au strecurat în creştinătate pe parcursul istoriei. Deja în timpul apostolului Pavel erau relaţii rele, în care se aflau creştinii – vezi 1 Corinteni 5. Şi atunci nu era aşa, că se invita la frângerea pâinii, cu fraza: „Oricine iubeşte pe Domnul Isus, este cordial invitat să ia parte la frângerea pâinii.” Din multe locuri din Scriptură rezultă opusul (de exemplu Faptele Apostolilor 18, 27; vezi mai departe). Nici apostolul Pavel nu a fost primit cu braţele deschise în Ierusalim, numai pentru că a zis: „Şi eu sunt acum creştin şi iubesc pe Domnul.” Abia după ce Baraba a depus mărturie, apostolul Pavel a fost primit (Faptele apostolilor 9.27,28). Dar astăzi, când mulţi se numesc creştini şi pretind că iubesc pe Domnul, este cu atât mai important să ne gândim la aceste lucruri, căci din păcate este aşa, că există o mulţime de creştini cu numele şi probabil mulţi cu adevărat născuţi din nou, care trăiesc în cele mai rele relaţii morale şi învăţături rele, sau stau indiferenţi faţă de ele.

S-ar putea argumenta, că noi nu-l cunoaştem acela care vine la noi şi nu ştim ce este cu unul sau cu altul. Şi pentru că nu ştiu, nu sunt răspunzător să vorbesc cu el despre această temă. Desigur, felul aceasta de gândire este simplu, dar nu este duhovnicesc. Chiar dacă este adevărat, că Noul Testament nu ne învaţă în nici un loc, că prin contact inconştient cu răul ne murdărim, totuşi Noul Testament ne învaţă clar, că suntem traşi la răspundere pentru lucrurile pe care am fi putut să le ştim (Luca 12.47,48; 1 Timotei 5.22). Domnul ne-a dat şi responsabilitatea unul pentru celălalt. Nesocotirea acestui fapt ar însemna răstălmăcirea Cuvântului. Dar ca să spunem încă o dată şi mai clar acest lucru, Domnul nu ne-a dat misiunea să jucăm rolul poliţiştilor de moravuri şi să forăm atât de mult, până când vom găsi ceva, care ar putea să împiedice participarea la Masa Domnului.

În acest articol nu vrem să stabilim reguli noi, care depăşesc Scriptura, cu privire la aceste lucruri, sau să oferim o reţetă valabilă pentru toate cazurile întâlnite în practică. Este vorba, ca noi să ne sensibilizăm cu privire la aceste întrebări, ca să rămânem numai la Sfânta Scriptură, sau să ne reîntoarcem la acest fundament. Dacă acest articol va produce aceasta, ar fi un câştig mare.

Cine are dreptul să ia parte la Masa Domnului?

Scriptura ne arată în 1 Corinteni 10.17, că înainte de toate, principial toate mădularele trupului au dreptul să ia parte la frângerea pâinii: »Căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.« Niciunul din cititorii noştri nu ar trebui să aibă probleme cu aceste principii de bază. Fiecare creştin născut din nou este invitat să ia parte la Masa Domnului.

Nu există nici o excepţie?

Ba, da, Scriptura cunoaşte excepţii. Aşa ne spune 1 Corinteni 10.21: »Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi la masa dracilor.« Şi în versetul 20 se spune: »Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii.«

Acesta este singurul loc din Biblie, care se referă direct la un criteriu de participare la Masa Domnului. De aceea se pune pentru noi întrebarea, dacă acest loc din Scriptură nu a dat naştere astăzi în Europa de vest la multe îngrădiri. În unele state africane cu religie naturală se poate imagina că astfel de cazuri ar putea să se întâlnească. Dar în ţările din vest ar fi o excepţie.

O altă realitate se deduce fireşte din cele tocmai spuse. Cei necredincioşi – aceştia sunt toţi cei care nu sunt mădulare ale trupului lui Hristos – nu au dreptul să ia parte la Masa Domnului. Căci participarea la Masa Domnului exprimă părtăşia trupului lui Hristos şi totodată legătura cu Domnul, căci este masa Sa, trupul Său şi sângele Său. 2 Corinteni 6.14,15 ne spune în privinţa aceasta: »Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?«

Şi în afară de acestea nu mai sunt alte excepţii?

 Cu această întrebare ajungem la un punct important. Sunt şi alte excepţii, dar ele sunt derivări de la motivele generale care împiedică părtăşia creştină. Aşa a fost cu 2 Corinteni 6 (părtăşia cu cei necredincioşi). Dacă oricum nu am voie să întreprind lucruri în comun cu cei necredincioşi, atunci eu nu pot mânca împreună cu ei la Masa Domnului, care este o expresie deosebită a părtăşiei.  Aceasta este cei drept o concluzie, dar ea este absolut necesară.

Sunt astfel diferite puncte, care fac ca părtăşia între cei credincioşi să fie imposibilă:

I. Umblarea rea (de exemplu în sensul din 1 Corinteni 5)

Aici este vorba de fapte, care descoperă o stare morală rea, care se găseşte la cineva care »îşi zice frate« ( 1 Corinteni 5.11). (Observaţie: nu este vorba dacă cineva este cu adevărat un frate sau o soră, ci dacă cineva se consideră creştin, respectiv, frate sau soră, şi este cunoscut ca atare!) În privinţa aceasta sunt enumerate următoarele stări: curvia, lăcomia, închinarea la idoli, defăimarea, beţia, zgârcenia. Această listă este completată, câteva versete mai departe, cu hoţia, preacurvia şi practicarea homosexualităţii. Aceste stări caracterizează pe cineva, care se socoteşte frate în Domnul, şi care este recunoscut ca fiind curvar, lacom, închinător la idoli, defăimător, şi aşa mai departe. Că această listă nu este completă, se vede din faptul, că, de exemplu, lipseşte crima. Există deci cu siguranţă şi alte stări, care fac pe cineva inapt pentru părtăşia celor credincioşi.

II. Învăţături rele, care atacă fundamentele creştinismului (de exemplu: în Epistola către Galateni; 2 Timotei 2) sau lezează Persoana Domnului (2 Ioan).

În 2 Timotei 2.17,18,21 se spune:

2 Timotei 2.17,18,21: Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. ... Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.

Aici este vorba deci de persoane, care au adus o învăţătură, care »răstoarnă credinţa unora«. Timotei nu numai că trebuie să li se împotrivească, ci el trebuie să se despartă de ei. Numai aşa putea să fie un vas de cinste, folositor Stăpânului. Şi în zilele noastre sunt persoane care »distrug credinţa unora«, de exemplu persoane care tăgăduiesc siguranţa mântuirii, inspiraţia Bibliei sau învierea trupului, etc.

În 2 Ioan 9-11 se spune:

2 Ioan 9-11: Oricine o ia înainte, şi nu rămâne la învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi „Bun venit!” Căci cine-i zice „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.

Aici este vorba de «învăţătura lui Hristos» şi de cineva, care nu aduce această învăţătură. Deci nu este vorba că cineva, undeva într-o Adunare învaţă de la amvon o învăţătură rea, ci este vorba de un om care vine la o femeie şi nu îi aduce o anumită învăţătură despre persoana Domnului Isus. El poate pretinde că crede în Hristos, dar dacă de exemplu pune la îndoială divinitatea sau natura umană desăvârşită a Domnului, atunci o astfel de persoană nu trebuie primită în casă, şi nici măcar să nu fie salutată. Apostolul Ioan dorea ca această femeie să nu aibă sub nici o formă părtăşie cu un astfel de om rău, căci atunci ea va fi părtaşă la faptele lui rele (versetul 11). Ea ar fi atunci indiferentă în inima ei faţă de dezonorarea care se face Domnului prin faptul că cineva se prezintă ca învăţător creştin, dar nu respectă adevărul cu privire la Persoana lui Hristos. Şi în zilele noastre sunt oameni care nu mai cred că Domnul Isus este cu adevărat Dumnezeu, sau că El este cu adevărat om.

III. Legătura cu persoane rele (de exemplu, potrivit cu 2 Ioan 11)

Această formă de legături de părtăşie între credincioşi este cel mai puţin ţinută în seamă; de cele mai multe ori din simpla necunoaştere, dar câte o dată şi din cauză că acest adevăr este foarte greu de realizat şi produce multe necazuri în practică. Dar ce înseamnă aceasta?

La punctul I. şi II. am găsit persoane care dezonorează pe Domnul prin rău moral sau prin învăţături rele – ei dezonorează Numele Domnului. Ei se numesc creştini şi trăiesc evident în păcat sau aduc o învăţătură rea. Sunt persoane caracterizate de păcat şi nu vor să se lase de el. Am văzut, că noi nu trebuie să avem nici un fel de legături de părtăşie cu aceste persoane; Scriptura spune, că noi nu trebuie să mâncăm cu ele şi nici să nu le salutăm. Dar s-ar putea să fie şi creştini, care vor să practice mai departe legătura cu ele – deoarece acela sau aceea sunt oameni simpatici! Ei se comportă aşa fel, ca şi cum aceşti oameni caracterizaţi prin păcat sau prin învăţături rele nu ar fi deloc răi. Dar Sfânta Scriptură ne spune în 2 Ioan 11, că noi ne facem atunci părtaşi la faptele lor rele. Noi înşine nu vrem să trăim în acele păcate îngrozitoare, şi nici nu vrem să sprijinim învăţăturile greşite, dar printr-o conştientă legătură de indiferenţă devenim părtaşi la faptele rele ale altora. Nu că prin darea mâinii devenim părtaşi printr-o formă mistică, ci indiferenţa din inima mea (Marcu 7.21) faţă de răul vizibil şi de dezonorarea care se aduce Domnului prin aceasta, ne face să devenim părtaşi la păcatele altora. Acesta este un gând foarte serios, dar cu toate acestea nu mai puţin biblic. Cine respinge aceasta este obligat să dea o explicaţie raţională la a doua Epistolă a lui Ioan, dacă nu vrea să declare această pagină din Scriptură ca fiind fără valabilitate. Că la tratarea acestor întrebări sunt desigur diferenţe, dacă eşti înşelătorul sau eşti cel înşelat, nu ar trebui să dea probleme nimănui.

Cu astfel de persoane, ca cele descrise la punctele I.-III., nu trebuie să avem deci nici un fel de părtăşie. Aceasta nu înseamnă numai, că noi nu trebuie să avem nici un fel de părtăşie cu ele la Masa Domnului, ci aceasta înseamnă (şi chiar în primul rând!), că noi nu putem merge nici în concediu cu astfel de persoane, sau să întreprindem alte activităţi comune. Părtăşia creştină trebuie total întreruptă: nici un salut, nici o discuţie, nici o primire în casă, nici o mâncare împreună, şi aşa mai departe. Această comportare drastică este necesară, căci nu este vorba de păreri diferite sau de diferenţe în interpretarea Scripturii, ci de rău moral, sau învăţătură rea, sau indiferenţă faţă de acestea. Se întâlnesc câteodată din aceia care consideră, că nu se poate frânge pâinea cu unul sau cu altul, dar care nu au nici un fel de probleme să salute pe stradă cu o îmbrăţişare pe aceşti creştini, sau chiar să meargă cu ei în concediu. Dacă cineva este aşa de rău, că nu pot lua parte împreună cu el la Masa Domnului, atunci nu voi putea nici să-l îmbrăţişez pe stradă şi nici nu voi putea merge în concediu cu un astfel de creştin.

Cum se poate constata, că cele trei criterii de mai sus sunt respectate?

În privinţa aceasta sunt principial două posibilităţi: sau se are o recomandare (sau scrisoare de recomandare) din partea fraţilor (vezi de exemplu Romani 16.1; Filipeni 2.29; Coloseni 4.10) de încredere, sau se poartă o discuţie personală cu persoana care solicită participarea la Masa Domnului, şi se încearcă să se lămurească aceste criterii, dar nu trebuie să se joace rolul de detectiv, dar nici să nu se practice indiferenţa faţă de sfinţenia Domnului. Domnul are totdeauna multă răbdare cu slăbiciunea, dacă noi nu ne facem vinovaţi de indiferenţă.

Ce este de făcut, dacă eu sunt într-o Adunare în care nu există aceste criterii de primire, sau ele nu sunt acceptate?

Dacă aceste criterii nu sunt (probabil în primul rând din cauza necunoaşterii!), atunci în primul rând trebuie stat de vorbă cu cei care poartă responsabilitatea în Adunare. Dacă aceasta nu este posibil, sau aceştia resping să acţioneze potrivit cu aceste criterii biblice, atunci Adunarea este principial deschisă pentru părtăşia cu persoane, pe care Scriptura le denumeşte ca »răul« (1 Corinteni 5.13) sau ca »părtaşi la fapte rele« (2 Ioan 11). O astfel de Adunare a uitat, că noi vrem să serbăm cina la Masa Domnului, unde El este Gazda şi Domnul casei, şi noi nu avem voie să deschidem această masă pentru rău. În viaţa personală este pentru noi ceva absolut normal, ca eu să nu invit pe cineva în casa părintească, care „afară” vorbeşte rău despre tatăl meu, sau probabil răspândeşte minciuni despre el. Aceasta ar contrazice şi principiul Casei lui Dumnezeu, căci în Psalmul 93.5 se spune: »Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru totdeauna.« Adunarea este comparată în Noul Testament şi cu Templul. Şi esenţialul Templului în Vechiul Testament este în primul rând sfinţenia. Aceasta nu este împotriva principiului, că Dumnezeu este dragoste. La interpretarea acestor principii va fi întotdeauna slăbiciune şi nereuşită. Va trebui verificat permanent, ca să nu se abată nici la stânga nici la dreapta. Domnul va avea totdeauna multă răbdare cu necunoaşterea. Dar cine se împotriveşte principial acestor trei criterii, nu este altceva, decât unirea indiferenţei cu Masa Domnului. Şi că Domnul ne-a încredinţat responsabilitatea pentru Adunarea Sa, pentru Casa Sa, pentru Templul Său, pentru clădirea Sa, rezultă din multe locuri din Scriptură (de exemplu: Matei 18.15-20; 2 Corinteni 11.1,2).

Ce înseamnă, dacă noi introducem criterii suplimentare de admitere?

Dacă introducem criterii care ies din cadrul Sfintei Scripturi, aceasta nu înseamnă altceva, decât sectarism. Totdeauna când creştinii pun pe prim plan o părere cu privire la învăţătură (aceasta nu înseamnă neapărat o învăţătură rea, aşa cum este cazul cu martorii lui Iehova, sau cu mormonii) şi din aceasta nu trag concluzii admisibile şi apoi încearcă să impună altora această părere, atunci ei constituie o grupă în jurul unei păreri de învăţătură (de exemplu, accentuarea excesivă a botezului, a Duhului Sfânt, a pretinsei funcţii de apostol, a poruncii cu privire la Sabat, şi aşa mai departe – vezi de exemplu 1 Corinteni 1; 11.19 şi Galateni 5.20). Tot aşa se poate accentua aşa de excesiv adevărul cu privire la Masa Domnului, că în cele din urmă se ajunge la condiţii speciale, care nu se pot justifica prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca să se permită participarea cuiva la Masa Domnului. „Cei încercaţi” între creştini sunt aceia care nu se lasă atraşi într-o partidă oarecare, ci stau deasupra şi se ţin strânşi de unitatea Duhului (1 Corinteni 11.19) şi nu pierd din inimă gândul: »este un singur trup« (Efeseni 4.4). Din aceste motive este aşa de important ca să fii în clar cu privire la ce spune Sfânta Scriptură despre „participarea la Masa Domnului”, şi care sunt părerile şi concluziile noastre, dacă vrem să nu ne facem vinovaţi de sectarism. În Galateni 5.20 această alcătuire de secte (de grupe) este caracterizată ca roadă a firii pământeşti şi este pusă în rândul păcatelor, ca de exemplu închinarea la idoli, curvia, pizma şi uciderile.

Care sunt criteriile de admitere la Masa Domnului, care sunt în afara Scripturii?

Principial sunt multe (probabil mai multe decât sectele). Vrem să ne referim la unele criterii, despre care ştim, că se întâlnesc des la aceia care spun că sunt credincioşi Bibliei (în unele privinţe pe drept!). Următoarele puncte sunt foarte specifice anumitor grupe din creştinătate. Cititorii, pentru care aceste puncte nu sunt valabile, se pot gândi, care sunt criteriile suplimentare, pe care grupa lor proprie le-a introdus.

a) Se spune: cineva care vine dintr-o Adunare, care este despărţită de propria grupă, nu poate lua parte la Masa Domnului.

Biblia nu cunoaşte nici un cerc de fraţi şi surori, care este mai mic decât trupul lui Hristos. Şi Efeseni 4.3 (unde este vorba de unitatea Duhului) priveşte întreg trupul – chiar dacă păstrarea unităţii nu este posibilă cu unii credincioşi, deoarece ei se separă cu învăţături speciale, pe care Scriptura nu le cunoaşte, sau din cauza răului se fac incapabili pentru aceasta. Trebuie respinşi fraţii şi surorile, care vin dintr-o Adunare, de care s-a despărţit, pentru că s-a considerat, că acolo nu se strâng pe baza aceloraşi principii? Gândurile prezentate mai sus, ne arată că Biblia nu îndreptăţeşte aceasta. Faptul că Adunările nu se strâng conform criteriilor pe care noi le considerăm că sunt biblice, nu este un motiv să se interzică participarea la frângerea pâinii a fraţilor şi surorilor individuali din aceste Adunări. Dacă noi vrem să frângem pâinea numai cu persoanele care gândesc la fel ca noi în toate punctele Scripturii, atunci părtăşia este de neimaginat. Dacă noi găsim concordanţă în fundamentele credinţei creştine, atunci noi trebuie să primim cu toată inima pe orice copil al lui Dumnezeu, care vine cu o inimă curată. Aceasta este datoria noastră, conform cerinţelor Duhului lui Dumnezeu: »Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum va primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu« (Romani 15.7)! Aceasta nu are absolut nimic a face cu faptul, că probabil noi înşine nu avem îndemnul să luăm parte la Masa Domnului în Adunarea din care vine acea persoană, deoarece acolo sunt învăţate lucruri, care, după înţelegerea pe care o avem noi din Scriptură, sunt greşite.

b) Se spune: Cineva care vine dintr-o Adunare independentă nu poate lua parte la Masa Domnului.

Desigur, independenţa este de condamnat. Prin independenţă înţelegem, că o adunare locală nu recunoaşte hotărârea unei alte adunări locale, luată în concordanţă cu Scriptura, cu privire la ea şi ea ia decizii proprii cu privire la această temă. Premiza pentru o hotărâre în concordanţă cu Scriptura este, că în acest caz este vorba de o problemă locală legată de dezlegare sau legare, când în Numele Domnului se rosteşte sentinţa (Matei 18.18). O astfel de hotărâre este recunoscută în cer şi are valabilitate pe pământ. Nerespectarea unei astfel de hotărâri este împotriva gândurilor Sfintei Scripturi prezentate în Matei 18.18. În nici un caz independenţa (indiferenţa faţă de celelalte Adunări) nu trebuie pusă pe aceeaşi treaptă cu caracterul deschis (indiferenţă faţă de Hristos). Dumnezeu Însuşi ne porunceşte în Cuvântul Său, să respingem pe oricine nu aduce învăţătura lui Hristos (2 Ioan). Aceasta este cu totul altceva, decât respingerea unei persoane din cauza independenţei. Nici o rătăcire bisericească şi nici adevărul cu privire la existenţa unui singur trup nu ar putea justifica o severitate ca aceea pe care o cere a doua epistolă a lui Ioan.

c) Se spune: Cineva nu poate lua parte la Masa Domnului, dacă vine dintr-o Adunare cu care suntem „în părtăşie”, şi din care a plecat din cauza conştiinţei lui.

Este un lucru trist, când cineva părăseşte Adunarea din care face parte, pentru că acolo nu mai este posibil un drum al păcii. Dar dacă nu este o umblare rea (cu privire la morală, învăţătură şi legături), atunci Biblia nu cunoaşte nici un motiv ca aceşti fraţi şi aceste surori să fie respinse. În privinţa aceasta nu se găseşte nici un indiciu în Scriptură, că acestor fraţi şi acestor surori ar trebui să li se interzică participarea la frângerea pâinii, numai din cauză că au plecat de acolo, atâta timp cât cercetarea adunării natale nu a condus la concluzia, că trebuie să li se interzică, şi mai ales atunci când adunarea natală confirmă că la aceşti fraţi şi la aceste surori nu este nici un „rău” personal. În afară de aceasta, trebuie să ne gândim, că noi putem vorbi despre un cerc de Adunări, despre care presupunem că se comportă după aceleaşi criterii de primire la Masa Domnului şi au aceleaşi învăţături, dar că această presupunere nu are nevoie să fie confirmată de practică şi din păcate nici nu este confirmată – aşa cum noi înşine putem confirma! Noi zicem într-adevăr despre aceste Adunări, că „sunt cu noi în părtăşie”, dar trebuie să reţinem, că Scriptura din principiu nu cunoaşte alte cercuri mai restrânse de părtăşie, decât acela al unui trup. În această privinţă acest mod de exprimare dă de gândit. Faptul că cineva pleacă din motive de conştiinţă din Adunarea A a unui astfel de cerc la Adunarea B a aceluiaşi cerc şi drept urmare poate să ia naştere o problemă pentru ambele Adunări, ca să rămână împreună în acelaşi cerc, rămâne la aprecierea lor ca să facă aceasta. Dar nu este nici un motiv, să se interzică părtăşia fraţilor şi surorilor, cărora nu li se poate dovedi nimic rău potrivit criteriilor de la I. la III.

d) Se spune: Cine vine dintr-o Adunare în care se învaţă lucruri contrare Scripturii nu are voie să ia parte la Masa Domnului.

[Remarcă: nu este vorba de probleme fundamentale, ca de exemplu, cu privire la persoana Domnului sau cu privire la fundamentele credinţei, ci de învăţături, care se abat de la înţelegerea pe care noi o avem cu privire la Scriptură, în puncte cum ar fi bătrânii, răpirea, rânduirea de predicatori, adevărul cu privire la unitatea trupului, şi aşa mai departe.]

Acesta este un criteriu, care de fapt face imposibil (căci în practică nu se merge aşa de departe inconsecvent), ca creştini hotărâţi, convinşi, să poată avea vreodată părtăşie la frângerea pâinii. Mulţi credincioşi (chiar şi „fraţi”) din lume nu gândesc la fel despre anumite teme din Scriptură (botez, slujba bătrânilor, venirea Domnului înainte sau în timpul Necazului cel mare, slujirea de vestire a Cuvântului, independenţa, etc.). În definitiv cu siguranţă nu sunt doi credincioşi în lume, care văd la fel toate lucrurile Scripturii. Fiecare creştin hotărât, convins, este în mod necesar convins pentru sine că părerea lui despre Scriptură este corectă, iar a celorlaţi este contrară Scripturii, căci altfel el – deoarece este convins şi hotărât – ar urma părerea altora cu privire la Scriptură. Aceasta ar avea ca urmare, dacă criteriul de mai înainte este corect, că nu ar mai fi absolut deloc posibilă părtăşia la frângerea pâinii, dacă se acţionează consecvent.

Sunt unii, care merg aşa de departe, că învăţătura despre adevărul referitor la „un trup” îl pun pe aceeaşi treaptă cu greşelile fundamentale despre credinţă, sau despre persoana Domnului. Ei dau acest adevăr drept motiv pentru separare. Ei cred că nu pot avea părtăşie cu credincioşii la Masa Domnului, care în privinţa aceasta au o altă părere. De fapt toate sectele se fac vinovate de punerea rătăcirilor bisericeşti pe aceeaşi treaptă cu adevărul despre persoana Domnului, şi învăţături care atacă fundamentele creştinismului. Dacă este o legătură a Adunărilor (Faptele apostolilor 15; Coloseni 4.16; Apocalipsa 2;3; 1 Corinteni 1; 12; şi alte locuri; Efeseni 4) şi Duhul lui Dumnezeu se osteneşte să ducă pe credincioşi într-o direcţie, aceasta nu înseamnă însă, că dacă unitatea nu este prezentă, trebuie să te desparţi imediat (sub forma: niciunul din credincioşii din astfel de Adunări nu au voie să ia parte la frângerea pâinii) – cu excepţia, că este vorba de adevăruri fundamentale ale creştinismului. Dar la multe din despărţirile de astăzi este vorba de regulă nu de fundamente ale credinţei, ci de diferenţe de interpretare a Scripturii cu privire la problemele bisericeşti, de exemplu despre adevărul „este un trup”.

e) Se spune: cineva are părtăşie cu altcineva, care are părtăşie cu cineva care are o învăţătură greşită (întinarea înlănţuită!)

Acest caz este deseori justificat prin aceea, că şi legăturile inconştiente cu răul întinează.

Aşa se spune de exemplu în „Zusammenkommen um zu dienen”, Beröa-Verlag, pag. 113:

Dar aşa cum am văzut, toţi cei care stau în părtăşie la o astfel de masă, sunt răspunzători în comun, fie că ştiu sau nu ştiu despre un rău oarecare, care este legat de această masă.

Învăţătura Noului Testament nu cunoaşte întinarea prin legături inconştiente cu răul, spre deosebire de învăţătura Vechiului Testament. În privinţa aceasta se argumentează uneori cu următoarele locuri din Scriptură, ca să se arate, că simplul contact exterior (nu indiferenţa conştientă) cu răul, întinează. Vrem să atenţionăm la modul general cu privire la pericolul unor argumentări de felul acesta, şi anume, din studiul izolat al unui loc din Scriptură să se tragă concluzii. În primul rând, trebuie întotdeauna ţinut seama de contextul în care se află locul acela, şi în al doilea rând, întotdeauna trebuie lăsată să cadă lumina întregului Cuvânt al lui Dumnezeu pe locul acela. În continuare prezentăm locurile din Scriptură cu care se argumentează, (atragem atenţia, că de regulă următoarele puncte nu sunt învăţate public, şi chiar dacă se face, atunci are loc numai în cazuri izolate, dar aceste gânduri sunt tot mai mult răspândite printre credincioşi. Deseori se poate găsi argumentarea şi în scrisorile de despărţire):

  • Se spune:  “nici un fel de legături” (1 Corinteni 5.11) este o comportare exterioară. Trebuie renunţat la contactul exterior cu răul, căci contactele exterioare întinează.
    Comentariu: “Nici un fel de legături” din 1 Corinteni 5.11 este consecinţa despărţirii interioare de rău, aşa cum o găsim prezentată în versetele anterioare: mâhnirea dă naştere la darea afară a răului, la măturarea aluatului vechi, la participarea la sărbătoare în curăţie şi adevăr.
  • Se spune:  “Mâncatul şi băutul la masa dracilor” (1 Corinteni 10.20) era o activitate exterioară, care întina.
    Comentariu: În 1 Corinteni 10.20, întinarea este urmarea indiferenţei faţă de porunca clară din Faptele apostolilor 15.28. Întinarea constă în indiferenţa din propria inimă – vezi Marcu 7.21.
  • Se spune:  “Ieşiţi din mijlocul lor” (2 Corinteni 6.17) este o acţiune exterioară, ca şi “nu atingeţi”.
    Comentariu: În ceea ce priveşte 2 Corinteni 6.17, acesta este evident un citat din Vechiul Testament şi contextul (vezi versetele anterioare) ne face clar, că este vorba de părtăşia conştientă (cu cei necredincioşi, cu fărădelegea, cu întunericul, cu Belial, şi aşa mai departe).
  • Se spune: “să primiţi în casă” şi “să salutaţi” (2 Ioan 10), sunt acţiuni exterioare, care ne întinează.
    Comentariu: În 2 Ioan trebuie să fie clar pentru femeie, că acela care o întâmpină are o altă învăţătură decât învăţătura lui Hristos, căci atunci versetul 10 nu are nici un sens. Deci şi aici devii părtaşi la faptele rele, dacă eşti conştient de faptele rele.
  • Se spune: contactul exterior cu “vasele de necinste” (2 Timotei 2.21) întinează, căci numai despărţirea de ele curăţeşte.
    Comentariu: 2 Timotei 2.21 se referă la aceia care sunt conştienţi în părtăşie cu aceia care lezează fundamentele creştinismului. Şi aici se arată indiferenţa din inima lor faţă de acest rău.
  • Se spune: Dacă cineva îşi pune în grabă mâinile (1 Timotei 5), prin aceasta poate să vină în părtăşie cu păcatele, despre care mai înainte nu ştia nimic.
    Comentariu: Cel mult, dacă în mod greşit se citeşte în 1 Timotei 5: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni în grabă, ca prin aceasta să nu te faci părtaşi păcatelor altora”, în loc »să nu te faci părtaşi păcatelor altora«, s-ar putea ajunge la un astfel de gând. Dar şi în acest loc este vorba, să nu te faci vinovat de indiferenţă, neîmplinindu-ţi responsabilitatea pe care o ai.

f) Se spune (din fericire, mai rar): O soră nu poate lua parte la frângerea pâinii, dacă ea insistă să poarte pantaloni.

(Aceasta este în definitiv un caz particular de la punctul d.)

Aici se face referire la o presupusă poruncă a Domnului din Deuteronomul 22. Această temă am tratat-o detaliat cu o altă ocazie. Aici numai atât: Dacă interpretăm textual acest loc din Biblie (Deuteronomul 22.5), trebuie atunci să se arate că pantalonii de femeie sunt îmbrăcăminte de bărbat. Aceasta se poate face numai dacă cineva îşi permite să stabilească înţelesul unui cuvânt şi constrânge pe alţii să recunoască propriile definiţii. Cu siguranţă acesta nu este drumul biblic. Dar a interpreta textual acest loc, după părerea noastră este deja nebiblic, deoarece pe de o parte aparţine Legii, faţă de care noi creştinii am murit, şi pe de altă parte noi nu ar trebui să purtăm haine ţesute din felurite fire, din lână şi in unite împreună, cu care astăzi nimeni nu mai are nici un fel de probleme. Căci aceasta se spune în acelaşi capitol, şase versete mai departe!

g) Se spune: Cineva nu poate lua parte, dacă nu a fost botezat ca credincios.

(Aceasta este de fapt un caz aparte de la punctul d)

Nu vrem să facem aici un studiu asupra botezului, ci numai următoarea remarcă: În Scriptură nu este nici un indiciu, că botezul numai atunci este relevant, dacă cel credincios l-a făcut după ce el a devenit credincios.

 Deseori se aminteşte Marcu 16.16, ca să se dovedească, că credinţa trebuie să preceadă botezul. Acolo se spune: »Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit«. Că aici este vorba de o succesiune, este o interpretare total arbitrară.[1] Nimeni care lucrează într-un combinat chimic şi citeşte la poarta de intrare, că accesul în hale este permis numai după aşezarea ochelarilor de protecţie şi încălţarea încălțămintei de siguranţă, nu se va gândi să se întrebe dacă acela care s-a încălţat înainte de a-şi pune ochelarii nu are voie să intre.

Este cu totul altceva, dacă cineva nu vrea să se boteze. În acest caz trebuie clarificat, dacă el ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu, dacă principial consideră că un credincios trebuie să fie botezat. Dacă nu, s-ar putea ca el să fie într-o stare morală rea a neascultării conştiente faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (răul moral) sau nu consideră că Biblia este Cuvântul inspirat, desăvârşit, al lui Dumnezeu (răul în învăţătură).

Motive care au condus la aceste criterii suplimentare

a) Se afirmă, că prin primirea credincioşilor din alte cercuri de părtăşie te faci una cu aceste cercuri de părtăşie (ale musafirului !) şi cu toate învăţăturile lui.

În lucrarea „Întrunirea şi slujirea” (Beröa Verlag, 1992) se spune:

Ca să apreciezi pe ce fundament stă o asemenea masă, trebuie mers la originea întemeierii ei. Ea poate să fie urmarea unei despărţiri în biserică, roada unei învăţături greşite sau rezultatul unui duh de independenţă, sau să ia naştere printr-o organizaţie omenească ... Din aceasta rezultă, că o persoană, care se află la o astfel de masă, chiar dacă ea este un mădular al trupului lui Hristos, nu poate fi primită în părtăşia la Masa Domnului; numai dacă ea se curăţă personal de răul de care a fost legată prin masa la care a fost până atunci. Altfel Adunarea lui Dumnezeu, care primeşte pe o astfel de persoană fără nici un fel de condiţii, va accepta răul, care este legat cu masa amintită şi se declară solidară cu ea ... Adunarea lui Dumnezeu, care primeşte temporal această persoană, consimte prin aceasta masa, cu care cineva în felul acesta s-ar unii pe viitor.

1 Corinteni 10 învaţă exact contrariul, şi anume, că acela care are părtăşie cu o anumită masă, se leagă de ceea ce stă înapoia mesei (sau cu aceea, pentru care este această masă!). Acest capitol nu învaţă, că o adunare care primeşte un vizitator se leagă cu tot ce crede vizitatorul, sau cu părtăşia lui de credinţă.

În 1 Corinteni 10 este vorba de trei mese:

  • Altarul din Vechiul Testament (1 Corinteni 10.18), care şi în Vechiul Testament este numit “Masa Domnului (Maleahi 1.7; Ezechiel 41.22; 44.16)
  • Masa Domnului (1 Corinteni 10.21)
  • Masa dracilor (1 Corinteni 10.21)

Israelitul, care îşi aducea jertfa, avea părtăşie cu Altarul, care în timpul Vechiului Testament era Masa Domnului. Dar nu era altarul de lemn, ci ceea ce acest Altar însemna. Dacă noi am sta la „masa idolilor”, atunci vom avea părtăşie cu demonii, care stau înapoia acestei mese, şi dacă noi suntem la »Masa Domnului«, avem părtăşie cu Domnul şi cu ceea ce reprezintă această masă. La aceasta aparţine desigur şi adevărul cu privire la »un trup«.

 Deci dacă noi lăsăm pe cineva, care consideră anumite lucruri, care, după înţelegerea pe care noi o avem din Scriptură, nu ar fi în concordanţă cu Biserica (aici nu este vorba de învăţăturile fundamental greşite!), să ia parte la Masa Domnului, nu ne facem nici pe departe una cu aceste gânduri. Dimpotrivă, acela, care vine la noi, are părtăşie cu noi şi cu ceea ce noi vestim prin Masa Domnului. Dacă, de exemplu, noi am învăţa, că pâinea şi vinul se transformă în trupul lui Hristos – vezi euharistia -, atunci oricine ia parte cu noi la Masa Domnului se uneşte cu acest gând, cu această învăţătură greşită. Dacă cineva vrea să ia parte undeva la Masa Domnului, el trebuie să fie sigur, că în acele Adunări nu sunt principii şi învăţături, care din pricina conştiinţei lui trebuie să le respingă. După părerea noastră, acesta este aspectul principal al locului din 1 Corinteni 10. Încă un exemplu: presupunem că un creştin din timpul acela ar fi adus o jertfă de împăcare pe altarul iudaic, prin aceasta altarul nu ar fi devenit Masa Domnului în sensul nou-testamental, numai pentru că acel creştin a luat regulat parte în Ierusalim şi la »Masa Domnului« nou-testamentală. Şi este de neimaginat să admitem, că ceilalţi (de exemplu, iudeii ortodocşi), care au mâncat din aceiaşi jertfă de împăcare, au acceptat prin aceasta principiile cu privire la Masa Domnului, sau s-ar fi făcut una cu ele, dacă un astfel de creştin ar fi luat parte împreună cu ei la jertfa de împăcare.

b) Se porneşte de la posibilitatea unei întinări din neştiinţă

vezi punctul e) de mai sus.

c) Cineva nu are o inimă curată, potrivit cu 2 Timotei 2.22.

»Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată

Unii justifică criteriile lor suplimentare de primire la Masa Domnului cu acest loc şi spun că nu se poate lua Masa Domnului împreună cu acesta sau cu acela, deoarece el sau ea nu are o inimă curată. Sunt, de exemplu, din aceia, care probabil sunt gata să accepte o singură dată pe cineva dintr-o grupare drept credincioasă, dar nu de mai multe ori, dacă el nu vrea să renunţe la gruparea lui. În privinţa aceasta este citat J. N. Darby cu următoarele două citate:

Nu se poate fi suficient de grijuliu în ceea ce priveşte sfinţenia şi adevărul; Duhul este Duhul Sfânt şi este Duhul adevărului. Dar lipsa de cunoaştere a adevărului cu privire la Adunare nu este un motiv de excludere, dacă conştiinţa şi umblarea nu sunt întinate. Dacă ar veni cineva şi ar pune condiţia, că vrea să meargă în ambele locuri, atunci el nu va veni în simplitatea cu privire la unitatea trupului; eu sunt convins, că aceasta este rău şi nu pot să permit, şi el nu are nici un drept să pună vre-un fel de condiţii Bisericii lui Dumnezeu. Ea trebuie să exercite disciplinarea potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, aşa după cum este necesar. Eu nu cred, că cineva, care merge regulat şi sistematic de la o grupă la alta, poate să fie sincer în privinţa aceasta. El se aşează deasupra ambelor grupe şi se supune ambelor grupe. Aceasta este însă o practică, care nu vine »dintr-o inimă curată«. Domnul să vă călăuzească. Gândiţi-vă, că în felul vostru de a acţiona reprezentaţi întreaga Biserică a lui Dumnezeu. (J. N. Darby, Letters, Vol. 2, pag. 10)

Deci dacă ei ar veni, şi ar pune condiţia, de a avea libertatea să meargă şi în altă parte, eu nu aş putea să fiu de acord. Eu sunt sigur, că aceasta este greşit, şi Biserica lui Dumnezeu nu poate permite ceea ce este greşit. Dacă ar fi din necunoştinţă şi ar veni cu o credinţă bună şi în duhul unităţii la ceea ce simbolizează această unitate, nu i-aş respinge, din cauză că nu au rupt legăturile (cu sistemul); dar nu aş putea să accept, ca să ne facă o parte a taberei, şi nici cerinţa de a merge în ambele părţi, să fie înăuntru şi afară ... Dar eu primesc pe cineva, care vine în simplitate şi cu conştiinţa bună, din pricina părtăşiei spirituale, chiar dacă el nu vede clar din punct de vedere bisericesc. Dar Adunarea este obligată, să exercite disciplinarea asupra lor, să cunoască umblarea şi curăţia inimii lor, dacă ei vin. Ei nu pot veni şi pleca, cum doresc, pentru că conştiinţa Adunării va fi afectată în această privinţă şi ea trebuie să fie conştientă de obligaţia pe care o are înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Aceluia, la a cărui masă se află. Superficialitatea cu privire la această problemă este acum mai periculoasă decât oricând. Dacă cineva spune practic: eu vin, când vreau, ca să-mi ocup locul ca mădular în trupul lui Hristos, şi merg la secte şi la rău, când doresc, când mi-e mai simplu şi mai plăcut, atunci aceasta nu este o inimă curată. Voinţa proprie este făcută în acest caz fir călăuzitor pentru Adunarea lui Dumnezeu, şi Adunarea nu trebuie să se supună acestuia. Nu trebuie să fie aşa, căci este evident greşit. Harul şi paza Domnului să vă însoţească. (J. N. Darby, Letters, Vol 2, pag. 212).

Că J. N. Darby prin aceasta desigur nu a vrut să spună, că este imposibil să primeşti pe cineva dintr-o altă comunitate, dacă acesta nu a întrerupt mai înainte legăturile cu acea comunitate de credinţă, devine foarte clar din următoarea scrisoare:

Nu este nici o diferenţă între participarea la frângerea pâinii ca creştin şi apartenenţa la părtăşie, chiar dacă unii nu pot fi totdeauna prezenţi; căci singura părtăşie sau comuniune a mădularelor este aceea a trupului lui Hristos. Şi când cineva frânge pâinea şi prin aceasta este recunoscut ca mădular al trupului lui Hristos, atunci el stă sub orice formă de disciplină a casei. Eu nu pot să constrâng persoana respectivă să ia parte permanent la noi, căci probabil el vine cu dorinţa să dea expresie unităţii Duhului şi crede totuşi înaintea conştiinţei sale, că drumul lui propriu este mai bun. Dacă inima lui este curată ( 2 Timotei 2), nu am nici un motiv să-l exclud; dar dacă ceva din comportarea lui face necesară excluderea, atunci el este supus ei, ca oricare altul. Dar eu nu cunosc o altă părtăşie, decât comuniunea mădularelor trupului lui Hristos. Dacă această condiţie este îndeplinită, este întrebarea, dacă el a făcut ceva, dacă trebuie să aibă loc disciplinarea prin excludere. (J. N. Darby, Letters, Vol 2, pag. 109 – din anul 1870).

Gândul este mai degrabă, că niciunui creştin nu-i este permis să pună condiţii sau cerinţe Bisericii lui Dumnezeu, şi nu se poate cere, ca cineva să se aşeze deasupra fărâmiţării şi să considere sectarismul ca fiind bun.

G. Vogel a exprimat odată aceasta foarte just:

Se recunoaşte clar, că afirmaţiile repetate ale lui J.N.D. referitoare al următoarele două puncte sunt deseori interpretate contradictoriu una faţă de cealaltă:

  • Insistenţa lui cu privire la faptul că apartenenţa la o comunitate (ortodoxă) în sine nu este un motiv de respingere, chiar dacă persoana respectivă dup ce a luat parte „la noi” se reîntoarce în denominaţiunea ei;
  • Atenţionările lui repetate referitoare la pendularea dintr-un loc în altul.

Unii fraţi pot într-adevăr avea greutăţi să aducă aceste afirmaţii la unison, în ceea ce priveşte logica. În orice caz nu este corect, dacă (aşa cum se practică parţial în spaţiul englez) se face referire numai la Letters, vol. 3, pag. 132-133 ca „ultima scrisoare (şi prin aceasta ‚ultimul cuvânt’) al lui J. N. Darby referitor la această temă” şi dacă fraza „But if one wanted to be one day among the brethren, the next among the sects, I should not allow it“ [1] se interpretează aşa (sau aproximativ aşa), ca şi cum Darby prin aceasta ar fi vrut să spună că o admitere în astfel de cazuri ar putea avea loc numai dacă persoana respectivă nu s-ar mai întoarce în denominaţiunea „lui” (cu toate că în fraza anterioară contrariul este implicit [2]). Şi aceasta este un curs „nou”, care ar trebui să se eticheteze ca atare. Însă atenţionările referitoare la „pendulările dintr-un loc în altul,” specificate aici şi în multe alte locuri arată clar. că Darby nu „s-a dat mulţumit” cu sciziunile între creştini şi le-a privit ca pe o contradicţie în prezentarea unităţii trupului, dacă s-ar admite persoane care tratează cu uşurătate sciziunile şi că printr-o pendulare încoace şi încolo şi participarea la masa Domnului când aici, când acolo sau într-un al treilea loc – după bunul plac – dovedesc clar aceasta. (Dintr-o scrisoare din 1992)

[Remarca redacţiei: [1] „Dar dacă cineva vrea să fie astăzi la fraţi şi mâine la secte, eu nu-mi voi da acordul pentru admitere la masa Domnului.”
[2] Aici înseamnă: „Diferenţa cu privire la părerile bisericeşti nu este motiv pentru respingerea cuiva.”]

În treacăt trebuie clar atenţionat cu privire la acceptarea de criterii de admitere la Masa Domnului, care sunt confirmate prin scrisori ale unui frate, oricât ar fi el de preţuit. Baza noastră poate fi, şi trebuie să fie, numai Scriptura.

Şi dacă este vorba să apreciem dacă inima unui frate, care solicită părtăşia, este curată sau nu, atunci să ne gândim cu toată seriozitatea, că nu ne este permis să privim în inima unuia din fraţii noştrii, sau uneia din surorile noastre. Noi ne putem orienta numai după ceea ce fac şi ce spun ei.

Un punct important mai este de adăugat: în practică trebuie să ţinem neapărat seama, că trebuie lăsat loc pentru maturizare. În privinţa aceasta a scris cineva: „Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, numai în interiorul Biserici se învaţă ce este bine şi adevărat; deci trebuie ca acolo să se ofere loc pentru maturizarea în adevăr prin credinţă şi harul lui Dumnezeu.”

Se practică şi gândul, că dacă, de exemplu, vine cineva dintr-o adunare independentă, este imposibil ca el să ne roage cu inima curată pentru primirea în Adunarea care respinge independenţa. La prima vedere aceasta sună convingător, dar în practică este combătută de multe aspecte. În primul rând se pune întrebarea, dacă acela care vine dintr-o „adunare independentă” are personal o părere despre această temă, sau nici nu este legat de ea. În al doilea rând, chiar şi atunci când el are aşa ceva, rămâne întrebarea, dacă el însuşi este de părerea că, după convingerea lui, adunarea lui este independentă, sau sunt numai diferenţe de înţelegere. Şi în al treilea rând, dacă nu cumva el vine simplu, cu dorinţa – aşa cum s-a exprimat J. N. Darby în scrisoarea citată mai sus – „să dea expresie unităţii Duhului, şi crede totuşi înaintea conştiinţei sale, că drumul lui propriu este mai bun.” Pentru el părerea cu privire la acest punct nu este un criteriu care să deranjeze părtăşia, şi de aceea el vine cu inima curată.

Se mai afirmă: dacă un frate pleacă din adunarea A a unui anumit cerc de adunări şi solicită participarea în adunarea B a aceluiaşi cerc, el nu va putea niciodată s-o facă cu inima curată, deoarece adunarea B, care se află în acelaşi cerc, în mod obligatoriu trebuie să împărtăşească aceleaşi principii şi învăţături, pe care el le-a condamnat în adunarea A. Acest gând, despre care am vorbit la punctul c), pleacă de la premiza, că există realmente în practică un astfel de cerc, în care toţi au aceleaşi principii. O construcţie teoretică, care nu există în practică, nu trebuie niciodată să hotărască criteriile noastre de primire. Prin aceasta nu se spune automat, că dacă adunarea B este în acelaşi cerc de adunări, ea practică automat toate principiile din adunarea A. Prin aceasta nu este absolut deloc exclus, că fratele se poate uni cu adunarea B, cu conştiinţa liberă şi inima curată.

Dacă totuşi se va constata că cineva nu vine cu inima curată, el trebuie atenţionat şi rugat să-şi retragă cererea. Dar dacă totuşi insistă, atunci se pune întrebarea, dacă  nu cumva trebuie privit ca fiind caracterizat de prefăcătorie şi incorigibil şi prin aceasta prin rău moral (criteriul 1).

Cum trebuie să ne comportăm, dacă suntem într-o părtăşie, în care permanent se tolerează astfel de criterii suplimentare?

Dacă s-a discutat cu cei care poartă răspunderea în adunare, în măsura în care este posibil, şi totuşi se ignorează – deci nu se pot împiedeca criteriile suplimentare de participare la frângerea pâinii -, atunci rămâne numai un singur lucru, despărţirea de această comunitate de credinţă şi prin aceasta de nedreptate, căci sectarismul este nedreptate, respectiv roadă a firii pământeşti – vezi Galateni 5.20. Dacă trebuie să părăseşti o comunitate de credinţă, aceasta nu înseamnă obligatoriu, că nu trebuie să mai ai nici o părtăşie cu toţi fraţii şi toate surorile acestei comunităţi. Numai când este un caz de rău moral, de învăţături fundamental greşite sau de o învăţătură care distruge credinţa, sau dacă cineva are legătură conştientă şi indiferenţă faţă de acestea, atunci trebuie întreruptă orice părtăşie. Şi aici sunt valabile principiile din întrebarea mai dinainte cu privire la 1 Corinteni 10. Despărţirea este, aşa cum am văzut, graduală, după cum este vorba de probleme fundamentale, de comportare sectară, sau este vorba de interpretări diferite ale Scripturii.

Aşa cum am văzut mai sus, despărţirea între credincioşi este o chestiune care trebuie tratată foarte serios şi noi nu trebuie să fim indiferenţi sau delăsători în privinţa aceasta, sau să acţionăm prea repede şi fără răbdare. Este bine să ne gândim, că  - dacă nedreptatea (în cazul nostru special, criterii suplimentare de admitere) este prezentă, chiar şi atunci când ea a devenit vizibilă – plecarea abia atunci devine actuală, când nedreptatea este tolerată sau chiar este considerată bună. Atunci a venit momentul de îndepărtare de nedreptate, chiar dacă aceasta înseamnă îndepărtare de fraţii şi surorile de credinţă. Dar în primul rând este datoria noastră, atât cât este posibil, să vorbim cu cei care poartă responsabilitatea şi dacă aceasta nu ajută, să se ia şi alţi fraţi din adunările care resping criteriile suplimentare (de preferat adunări din vecinătate, deoarece prin apropierea lor pot aprecia mai bine lucrurile). Aici ajută cu siguranţă aplicarea principiului în sensul din Matei 18.15-17. Mai întâi încerc eu singur să schimb ceva, apoi cu doi sau trei alături de mine şi după aceea cercul devine mai mare. La aplicarea acestui principiu trebuie să ţinem seama că o adunare nu are autoritate asupra altei adunări. Acest procedeu îşi pierde sensul,  dacă adunările învecinate au aceeaşi învăţătură sau practică ca şi adunarea proprie. Abia după ce aceste acţiuni au rămas fără rezultate, sau nu sunt posibile, a sosit momentul să iei decizii, curăţindu-te singur. Aceasta suntem datori şi faţă de fraţii şi surorile pe care îi părăsim.

Nici un sfat al bătrânilor, nici o oră a fraţilor sau adunarea din vecinătate nu are ultimul cuvânt la întrebarea căreia eu personal trebuie să-i răspund înaintea conştiinţei mele şi înaintea Domnului meu. De aceea nu este întâmplător, că apostolul Pavel solicită pe fiecare în parte: »oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!«.

 

Adnotare

[1] N. tr.: Şi totuşi, dacă se ţine seama de locul din Faptele apostolilor 8.36,37, rezultă că credinţa trebuie să preceadă botezul, şi este chiar o condiţie, pentru a fi botezat (»Dacă crezi din toată inima, se poate«).


Tradus de la: Welche Zulassungskriterien sind biblisch?

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie 2. Timotei 2 (1)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (27)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Admitere, primire (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).