Credinţa în Cel răstignit
Ioan 19.35-42

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Cuvinte călăuzitoare: Ioan 19.35-42

Ioan 19.35-42: Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.… Şi, după acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să ia trupul lui Isus; şi Pilat i-a dat voie. A venit deci şi a luat trupul lui Isus. Şi a venit şi Nicodim, care venise la Isus întâi noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam o sută de măsuri….

Credinţa

Noi începem cu credinţa. Credinţa este răspunsul inimii omului la o revelaţie dumnezeiască. Dumnezeu spune – eu cred. Aceasta este credinţa. Dumnezeu S-a revelat pe deplin. El a arătat oamenilor, ce este El, însă când a făcut-o, noi nu am fost de faţă, ca să vedem, şi dacă revelarea trebuie să ne influenţeze şi noi să fim binecuvântaţi prin ea, dacă noi trebuie s-o credem şi s-o înţelegem, atunci trebuie să avem o relatare veritabilă despre ea, o descriere inspirată divin. Şi o astfel de relatare avem aici. „Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.” Ce era, ceea ce Ioan a văzut? El a văzut pe Fiul lui Dumnezeu atârnând mort pe cruce, cu o coastă străpunsă, din care curgea sânge şi apă. Aceasta era o viziune mare, şi Dumnezeu o recomandă atenţiei noastre deosebite.

Din timpul în care pământul îngrozit a băut pentru prima dată sângele unui om, care a fost ucis în mod josnic de fiul mamei sale, au murit milioane de oameni, căci din timpul acela moartea este la fel de zilnică precum este naşterea şi lacrimile şi suferinţa. Nu ne mirăm de aceasta, căci dacă păcatul a venit în lume printr-un om, Adam, moartea l-a urmărit pas cu pas repede şi inevitabil, şi ea a pătruns la toţi copiii lui şi îi cere ca pradă, care i se cuvine. Mulţimea nenumărată de oameni, care au murit, erau toţi creaturi care şi-au pierdut dreptul la viaţă înaintea Creatorului lor; ele au început călătoria spre mormânt începând de la prima respiraţie, căci niciuna din ele nu era fără păcat. Nu era nimic demn de luat în seamă la moartea vreuneia din ele, căci moartea era partea lor comună.

Însă în moartea acestui Om, pe care Ioan L-a văzut cum Şi-a dat viaţa, era ceva demn de luat în seamă. Moartea nu avea nici un drept asupra Lui, căci El nu era un păcătos, ci era Fiul sfânt, fără păcat, al lui Dumnezeu. Cel puţin în trei ocazii S-a dovedit înaintea multor martori a fi Domn peste moarte, căci El era Cuvântul, Creatorul, Dătătorul vieţii. Însă El a murit, şi pe baza a ceea ce era şi cine era El, moartea Lui este unică în felul ei. Niciodată înainte nu a fost o astfel de moarte, şi niciodată nu va avea loc o astfel de moarte. El stătea singur, fără asemănare, şi în veşnicie nu va fi uitat. Un martor ocular a privit această realitate. El nu a argumentat aceasta, pentru aceasta nu era nevoie, cele petrecute erau prea uimitoare, şi nici nu le-a repetat mereu, ci el ne relatează simplu ce a văzut, şi mărturia lui merită toată atenţia noastră. Ea este o mărturie inspirată de Duhul Sfânt, despre un eveniment mare, şi nu poate fi trecută cu vederea. Ea are pretenţii la credinţa noastră, căci a fost relatată, pentru ca noi s-o credem. Însă cu reverenţă din partea noastră dorim să cerem o explicaţie.

Ce înseamnă moartea Fiului lui Dumnezeu şi ce înseamnă moartea Lui în astfel de împrejurări? Să vedem. Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lume, nu ca să judece lumea, ci ca s-o salveze. El a devenit carne şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Era ziua revelării şi a punerii la încercare. Niciodată mai înainte nu a fost prezentată în lume bunătatea desăvârşită, niciodată mai înainte îndurarea necondiţionată nu şi-a deschis vistieriile ei pentru alinarea suferinţei omului, niciodată mai înainte nu a luminat adevărata lumină în întuneric, căci niciodată mai înainte Dumnezeu nu S-a revelat în carne.

Care a fost răspunsul din partea oamenilor la aceasta? Vrăjmăşie, trădare şi crimă. „Voi v-aţi făcut acum trădători şi ucigaşi”, a zis Ştefan, atunci când el a prezentat conducătorilor iudeilor vina lor îngrozitoare. Dacă citim relatarea lui Ioan, „ucenicul, pe care îl iubea Isus”, atunci să stăm în gândurile noastre alături de el la cruce şi să privim atenţi şi uimiţi pe Domnul, aşa cum cu siguranţă a făcut Ioan. Multe lucruri, care sunt relatate în alte evanghelii spre învăţătura şi credinţa noastră, nu le-a văzut Ioan, sau dacă le-a văzut, nu era misiunea lui să ni le relateze în scris. De exemplu el nu relatează toate detaliile cruzimii cu care oamenii au tratat pe Domnul său. Alţi evanghelişti ne arată că nu s-a omis nimic din ceea ce ei puteau să născocească. În duşmănia lor fără măsură de mare au îngrămădit asupra Lui suferinţe şi ocară, aşa cum ei niciodată mai înainte nu au făcut cu vreun om. Vom face bine, dacă vom citi deseori relatările lor, ca să nu ne lăsăm înşelaţi cu privire la ceea ce este în stare să facă inima omenească, atunci când ea este pusă la probă. Însă Ioan nu zăboveşte la această latură a crucii, el este copleşit în totalitate de Domnul. Astfel, când el descrie mersul spre Golgota, el este singurul martor, care spune: „Şi, purtându-Şi crucea, El a ieşit la locul numit «al Căpăţânii». În alte relatări citim, că duşmanii Lui L-au scos afară, şi Ioan ne spune aceasta, căci acesta era punctul culminant al vinei lor, însă El a ieşit, acesta era triumful dragostei Lui. El a ieşit; nu recunoaştem noi maiestatea acestui Om singuratic, care avea o cunună de spini pe cap şi o cruce în spate? El nu a fost împins, nici tras, ci în ascultare de porunca Tatălui Său a ieşit, ca să-Şi dea viaţa, pentru ca s-o ia iarăşi înapoi (Ioan 10.17-18). Aceasta era, ceea ce Ioan a văzut, cu toate că în momentul acela el nu putea înţelege pe deplin însemnătatea celor ce se petreceau, şi această înfăţişare a făcut o impresie de neşters pe sufletul lui. În alte Scripturi citim: „Originile Lui sunt din vechime, din zilele eternităţii” (Mica 5.2). Cât de glorioase erau aceste origini, când El ca marele Creator a împrăştiat stelele înaintea Lui ca un drum luminos pentru picioarele Lui şi fiii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie, atunci când au văzut minunea lucrărilor Lui. Dar niciuna din aceste origini nu era aşa de minunată ca aceasta, când El Îşi purta crucea şi a mers afară la locul numit al Căpăţânii. În creaţie El a desfăşurat înţelepciune şi putere, la cruce a dezvăluit în toată gloria ei: dreptatea şi dragostea şi înţelepciunea cea mai deplină şi puterea cea mai mare, care ar fi fost necesară sau posibilă la creaţie.

Ioan L-a auzit strigând: „S-a sfârşit!”, şi el a văzut, cum El Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul, şi el mărturiseşte ceea ce a văzut şi a auzit, şi iarăşi simţim ce maiestate este peste toate acestea, care ne umplu cu uimire plină de veneraţie; şi nu ne mirăm, că centurionul (care până în momentul acela, după câte ştim, era un păgân), care stătea în faţa Lui, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu!” (Marcu 15), când a văzut, cum El a strigat şi Şi-a dat duhul. Dar se pare că Ioan şi-a adunat toate puterile, ca să mărturisească, ce s-a petrecut, atunci când Domnul Şi-a dat viaţa. El ne spune: „Unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă.” Aceasta este ceea ce a văzut el, şi aceasta mărturiseşte el, şi mărturia lui nu poate fi pusă la îndoială, căci „el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi”.

Această mărturie este esenţială şi plină de viaţă, căci aici avem revelarea a ceea ce dă naştere la credinţă şi care răspunde credinţei. Ce înseamnă ea? Să vedem. Prin viclenie diavolul a întors inima creaturilor lui Dumnezeu din Eden de la Dumnezeu şi le-a făcut să creadă că Dumnezeu nu le iubea, deoarece El le-ar fi reţinut pe nedrept ceva, ceea ce ar fi fost bun pentru ei. Otrava şi-a făcut lucrarea ucigătoare, ei şi-au pierdut credinţa şi loialitatea, şi din momentul acela natura reală a omului a fost suspiciune şi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, aşa cum arată Scripturile. Această vrăjmăşie s-a văzut cel mai mult în acea lovitură de suliţă, care a străpuns coasta lui Isus. Prin aceasta păcătoşenia omului s-a văzut pe deplin, dar sângele şi apa era răspunsul lui Dumnezeu la această răutate şi la minciuna diavolului, care a fost cauza răutăţii. În sânge vedem triumful lui Dumnezeu; el este preţul mare, pe care El l-a plătit, ca să ne elibereze din întuneric şi pierzare. Purtarea Lui de grijă pentru binecuvântarea creaturilor Sale s-a arătat prin aceasta pe deplin. Ea este mărturia pentru noi, că Dumnezeu este dragoste. Nici o jertfă mai mică nu ar fi putut-o face şi nici o jertfă mai mare nu s-ar fi putut aduce. „Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi”, şi „El Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”.

Păcatele noastre au fost judecate în moartea lui Hristos; tot ce am fost noi, a ajuns sub sentinţa de condamnare a lui Dumnezeu, atunci când Fiul Său preaiubit a fost făcut păcat, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El. Prin moartea lui Isus Hristos Dumnezeu este drept şi îi îndreptăţeşte pe toţi care cred. Aici este o bază puternică, pe care noi ne putem odihni în pace, aici este o revelare a lui Dumnezeu, care are pretenţii la credinţa noastră. Aici noi întâmpinăm pe Dumnezeu în El, pe care El L-a prezentat ca scaun al îndurării prin credinţa în sângele Lui, şi noi ne plecăm înaintea acestui scaun al îndurării şi adorăm. Pentru noi a trecut întunericul şi lumina străluceşte acum, şi în aceasta simţim dragostea lui Dumnezeu, deoarece El Şi-a dat viaţa pentru noi. Credinţa poate spune acum:

Abandonat şi singur, chiar părăsit de-ai Tăi,
Ai mers în moarte, Doamne, la cruce, la Calvar,
Şi sângele Tău scump, ce-a curs pentru ai Tăi,
Ne-arată-a Ta iubire, jertfită pe altar.

 Credincioşia

Dacă am crezut mărturia ucenicului, pe care-l iubea Isus, atunci să rămânem la el şi să observăm ordinea în care s-au derulat evenimentele. Sfârşitul venise. Nici o minune nu s-a petrecut, ca să salveze pe Fiul lui Dumnezeu de la moarte. El atârna acolo, dezonorat şi mort, toată lumea fiind împotriva Lui, aparent triumfând. El S-a dat pentru oameni, S-a obosit pentru ei, a plâns pentru ei, şi acum a murit pentru ei, dar ei nu ştiau aceasta şi erau bucuroşi că au scăpat de El. Dar va fi în zadar moartea Lui? Va fi impresionat vreunul din mulţimea venită să privească acea răstignire?

Da, a fost o mişcare. Un om a ieşit în faţă, care se despărţise de tovarăşii lui. Acesta merge la Pilat şi îl roagă pentru trupul lui Isus. Şi acum el stă lângă cruce, un om singuratic în prezenţa unei lumi duşmănoase. Este ca şi cum el ar fi spus: o, voi iudeilor, voi L-aţi batjocorit, dar eu Îl îmbrăţişez. O, lume, tu L-ai desconsiderat şi L-ai răstignit, dar eu Îl iubesc. Eu iau parte la ocara Lui şi vreau să port ruşinea Lui. Hristos este pentru mine. Voi sunteţi de partea cealaltă, eu sunt de partea aceasta. – Cerul trebuie să fi fost impresionat de momentul acesta, şi noi suntem la fel impresionaţi, când vedem cum Iosif din Arimateea întoarce spatele lumii, cu toate avantajele şi onoarea ei, şi stă la cruce singur şi întristat la crucea aceea, din pricina dragostei, pe care o avea în inima lui pentru Acela care atârna acolo. Aici era locul unde stătea Pavel, când a zis: „Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.” Aici era locul unde stătea famenul din Etiopia, când el, după ce a auzit pe Filip că viaţa lui Isus a fost luată de pe pământul acesta, a zis: „Iată apa, ce mă împiedică ca să fiu botezat?” Şi identificarea lui cu Hristos în moartea Sa este singurul loc şi singura cale pentru credinciosul care doreşte să-I fie fidel. „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Sa?” Aşa cum El a suferit în afara porţii, tot aşa credincioşia ne cere să ieşim afară la El, şi să purtăm ocara Lui.

Părtăşia

Dragostea lui Hristos l-a constrâns pe Iosif din Arimateea să-şi ocupe locul în credincioşie la Hristos, fără să ia în seamă urmările, şi aceasta mai întâi singur. Însă abia a făcut aceasta, că un altul i s-a alăturat, Nicodim, care a întâmpinat cu curaj privirile mustrătoare şi dispreţul tovarăşilor lui farisei, s-a făcut una în soarta lui cu Iosif, şi cei doi împreună probabil cu două sau mai multe femei erau una în a onora pe Domnul lor lepădat şi dezonorat. Este o scenă care mişcă inima, să-i vezi făcuţi una cu trupul Său mort, El Însuşi fiind subiectul lor, dragostea lor pentru El fiind legătura care îi unea. Şi în ei vedem ce este adevărata părtăşie creştină în lumea aceasta. Priveşte la acei „doi sau trei”, cum păzesc trupul sfânt al Domnului, cum îl înfăşoară cu mirodenii în pânze de in şi cum Îl duc la mormânt. Lumea este fără valoare pentru ei. Ei nu se interesează de lauda sau de mustrarea lumii; ei au un subiect comun, ei au fost captivaţi complet de El, şi ei acţionează conform atitudinii cerului şi sub aprobarea lui Dumnezeu.

Este bine să ne gândim, cum stăm faţă de această chestiune. Fiecare părtăşie, de partea căreia ne declarăm, este o simplă înfăţişare, dacă ne lipseşte ceea ce mişca inimile acestor oameni. Putem interveni pentru corectitudinea în lucrurile exterioare, şi chiar să năzuim să avem tot ce corespunde adevărului, şi să fim intoleranţi faţă de oricine nu priveşte lucrurile aşa cum le privim noi, dar dacă la noi nu este acea credincioşie faţă de Hristos, care uneşte într-Unul inimile noastre, atunci părtăşia noastră nu are nici o importanţă pentru Dumnezeu, este un vas gol, o poticnire pentru alţii.

Înţelegem noi importanţa cuvintelor: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniunea trupului lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” Ştim noi ce înseamnă: „Vestiţi moartea Domnului, până vine El”? Înseamnă că noi stăm împreună în credincioşie şi simţăminte pentru Acela pe care lumea L-a lepădat, şi că noi prin mâncarea împreună a Cinei Sale, care aduce moartea Sa în amintirea noastră, explică tuturora acelora care iau cunoştinţă despre aceasta, că noi am fost făcuţi una cu El, că noi stăm la crucea Sa, că ea a devenit lauda noastră şi gloria noastră. Cu siguranţă este o poziţie serioasă, pe care noi o ocupăm atunci, dar este una binecuvântată. Ea nu va găsi aprobare din partea lumii, dar va avea confirmarea din partea lui Dumnezeu. Ea ne va determina să umblăm în judecare de sine şi despărţire de lume, dar ea va deschide pentru noi un cerc, în care Hristos este pentru noi totul şi în toate şi în care noi suntem mai mult decât numai mulţumiţi în dragostea Sa,aşa cum este scris: „Ceea ce nici un ochi nu a văzut şi nici o ureche nu a auzit şi la inima niciunui om nu s-a suit este ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru aceia care-L iubesc.” Însă aceste lucruri ne-au fost revelate prin Duhul Său, şi ele sunt partea comună de care noi ne bucurăm împreună în măsura în care credinţa dă naştere la credincioşie şi credincioşia ne atrage împreună la părtăşie sfântă, fericită.


Tradus de la: Der Glaube an den Gekreuzigten

Titlul original: „Glaube, Treue, Gemeinschaft“
din Der Dienst des Wortes, 1930, pag. 101–109

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Credinţă (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Ioan 19 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).