Vestirea Cuvântului este plictisitoare …!?
… despre o înţelegere greşită a călăuzirii Duhului!

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 23.04.2019, Actualizat: 23.04.2019

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12; 14

Introducere

Mult timp ne-am întrebat, cum ar trebui să înceapă un articol care are acest titlu. Şi dacă în afară de aceasta ne gândim ce gânduri ne trec în acelaşi timp prin minte, atunci dorim mai bine să nu scriem nici un cuvânt şi să punem „pana” la o parte. Deci, să mergem la următoarea temă … dar un moment – dar ce este, dacă titlul ar fi adevărat? Nu ar trebui atunci să se vorbească foarte deschis şi foarte sincer despre aceasta? Ce ar fi dacă nu numai noi am sta duminica neliniştiţi pe scaun, mişcându-ne încoace şi încolo şi pe ascuns aruncăm privirea spre ceas sau încercăm încordaţi să nu lăsăm capul „să cadă” prin aţipire? Ştim din multe discuţii, că nu numai noi avem aceste greutăţi, însă există un prag de reţinere pentru a vorbi despre aceste lucruri. Ei bine, vrem să îndrăznim să exprimăm unele gânduri referitoare la această temă şi să cerem mai dinainte scuze, dacă unul sau altul se simte atacat. Acela ar trebui să se gândească că în momentul când se citeşte acest articol nimeni – în afară de Domnul Isus – nu poate privi în inima lui şi prin acest articol există posibilitatea deosebită ca fiecare, care într-un fel oarecare face o lucrare de slujire prin Cuvânt sau este convins de un anumit fel de serviciu de predicare, poate să se întrebe critic, fără să fie atacat direct public.

Slujbă de predicare într-o formă cu totul deosebită

Articolul acesta se va preocupa cu tema predicilor plictisitoare – o problemă, care se întâlneşte deseori tot mai mult în anumite grupe de creştini, şi anume pretutindeni acolo unde nu este angajat un predicator sau unde nu este planificat serviciul de predicare săptămânal. Aceasta desigur nu înseamnă că problemele descrise în continuare nu ar putea fi interesante şi pentru celelalte comunităţi (biserici). Însă aceste biserici au deseori alte probleme în domeniul serviciului de predicare.

Noi vorbim despre biserici (adunări) unde în aşa-numitele ore de vestire a Cuvântului nu se ştie dinainte cine va prelua „serviciul în Cuvânt”. Deseori acestea sunt numite „o strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt”. Şi este desigur în primul rând o parte pozitivă, dacă se are dorinţa să se strângă laolaltă numai sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să se dea Duhului Sfânt orice posibilitate să dăruiască un Cuvânt la timpul potrivit. Noi trebuie necondiţionat să ne bazăm pe acţiunea Duhului în mijlocul nostru – aceasta este caracteristica creştinismului adevărat [vezi articolul: W. Kelly „Darul Duhului şi darurile”.] Căci în cele din urmă în 1 Corinteni 12.11 se spune: „Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.” Şi aceasta trebuie amintit aici foarte clar: slujba făcută numai de un singur om este străină Bibliei, adică o funcţie de predicator, la care întotdeauna de regulă numai una şi aceeaşi persoană face lucrarea de slujire. Ar conduce prea departe să ne ocupăm aici să dovedim istoric cum această particularitate caracteristică s-a dezvoltat în anumite evenimente culturale. În orice caz acest „one-man-show” nu este biblic.

Dar că prin vestirea Cuvântului ca „strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt” să se înţeleagă principial, că se vine laolaltă, se cântă o cântare, se rosteşte o rugăciune, se aşteaptă două până la cinci minute şi apoi se scoală cineva şi apoi de regulă se vorbeşte trei sferturi de oră, apoi se aşează şi ora se încheie cu cântare şi rugăciune, aceasta este cu adevărat o întrebare îndreptăţită, cu care ar trebui să ne ocupăm. Cu regret sau din fericire Biblia are în privinţa aceasta puţine pasaje, la care putem recurge. Ceea ce permite cel puţin să se tragă concluzia, că în privinţa acestei întrebări posedăm o libertate mare, dar care înseamnă că trebuie să fim foarte atenţi cum o folosim. Însă Duhul lui Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri nici în privinţa aceasta.

Expresia „călăuzirea Duhului”

Mai întâi trebuie desigur să constatăm, că expresia „strângere laolaltă sub călăuzirea Duhului Sfânt” nici nu există în Biblie. Este mai degrabă obligaţia sfântă a fiecărui creştin să stea permanent sub călăuzirea Duhului – vezi Romani 8.14. Duhul lui Dumnezeu nu trebuie să călăuzească numai în strângerile laolaltă „cum vrea EL”, ci şi în fiecare minut al vieţii noastre. Şi dacă 167 de ore din săptămână am trăit nespiritual, atunci nu ne putem aştepta ca în ora a 168-a să putem fi cu totul umpluţi cu Duhul Sfânt şi să ne strângem sub călăuzirea Lui. Şi este deja foarte ciudat, că noi într-adevăr spunem că ne strângem sub călăuzirea Duhului Sfânt, însă deseori nu ne putem sustrage de la impresia că se petrece totuşi foarte omeneşte şi probabil uneori chiar carnal. Într-adevăr noi nu avem nici o liturghie, dar dacă punem înaintea ochilor foarte sincer multe ore de adunare, acestea se desfăşoară de cele mai multe ori după o anumită schemă, asemenea liturghiilor din bisericile mari, şi deseori este simţit foarte deranjant, dacă un frate ajunge la ideea să spună ceva, care pentru mulţi este probabil ceva cu totul nou – nu că aici este vorba de a aduce întotdeauna neapărat ceva cu totul nou, cu toate că un cărturar adevărat ar trebui să aibă şi ceva nou în comoara lui (Matei 13.52). Însă te întrebi atunci, dacă Duhul Sfânt mai poate lucra „aşa cum vrea El”.

Călăuzirea Duhului cere creştini spirituali

Este o misiune foarte provocatoare, dacă se doreşte să se strângă laolaltă sub impresia copleşitoare, că Duhul Sfânt trebuie să aibă conducerea. În primul rând aceasta presupune existenţa creştinilor cu adevărat spirituali. Creştini care doresc să-şi orienteze viaţa consecvent după etaloanele biblice şi din inimă sunt pe calea transformării după chipul Fiului (Romani 8). Dacă nu există aceşti creştini spirituali, atunci devine foarte periculos pentru biserică (adunare), şi ea se va dezvolta de regulă greşit. Aceasta poate merge în două direcţii: o dată sunt din aceia care în chip carnal împiedică mişcările Duhului lui Dumnezeu şi în cele din urmă va fi introdusă o liturghie relativ rigidă, sau se ajunge acolo că orice gând şi orice idee modernă, care tocmai îi vine cuiva în cap, să fie considerate călăuzirea Duhului şi să fie introduse în strângerile laolaltă. Fiecare biserică (adunare) va avea a face cu persoane spirituale şi mai puţin spirituale, şi de aceea este aşa de important ca cei care poartă responsabilitatea spirituală a unei biserici (adunări) să preia o oarecare lucrare de conduce şi de călăuzire, fără ca aceasta să fie introdusă neapărat ca funcţie oficială. Scriptura spune: „… să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc.” Cu regret se poate vedea de cele mai multe ori că în bisericile (adunările) fără o conducere fixă şi oficială contribuie la hotărârile importante ale bisericii persoane care în rest se preocupă puţin cu Cuvântul lui Dumnezeu sau în orele de strângere laolaltă ale bisericii participă puţin în sens spiritual.

Confuzii referitoare la călăuzirea Duhului

O altă problemă alături de lipsa de spiritualitate a unor fraţi şi a unor surori este neînţelegerea călăuzirii Duhului. Şi probabil problema aceasta este cel mai mult răspândită. Se gândeşte, că în ora de vestire a Cuvântului atenţia este îndreptată spre un anumit pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu prin cântarea cântată anterior şi că apoi ar trebui exprimate unele gânduri, cu toate că numai foarte superficial s-a preocupat cândva cu acest pasaj – problema cea mai mare nu este că pe baza unei cântări este voie să se propună spre studiere un anumit text, ci că cineva s-a preocupat foarte puţin sau chiar deloc cu pasajul biblic. Ce se petrece atunci? Deseori vorbeşte un frate – desigur nu întotdeauna este aşa – o oră, fără ca de fapt să spună ceva, şi dacă înainte de sfârşitul orei este gata cu pasajul, pe care el l-a citit, uneori se continuă cu pasajul următor, pentru ca ora dă devină „plină”. Cu regret aceasta se petrece foarte des în majoritatea bisericilor care se strâng laolaltă sub această formă. Deseori fraţii şi surorile trebuie să asculte o repovestire a pasajului care a fost propus spre studiu.

Desigur Duhul lui Dumnezeu poate lucra şi prin aceasta, desigur Dumnezeu în suveranitatea Sa poate da unuia sau altuia din cei prezenţi un cuvânt de încurajare şi zidire sufletească, nimeni nu contestă aceasta aici – însă nu sunt mulţi care după aceea pleacă „flămânzi spiritual” acasă? Şi aceia care oricum sunt trândavi în a merge la orele de adunare, cred acum că au şi mai puţine motive ca data viitoare să nu rămână acasă. Pe lângă aceasta vrem să nu lăsăm neamintit, că o astfel de slujbe se face într-o oarecare temere de Domnul. Însă marea întrebare este, dacă nu cumva în această privinţă noi am înţeles ceva într-un mod îngrozitor de greşit şi dacă noi ne-am îndeplinit datoria sfântă de a fi găsiţi ca aceia care dau hrana la timpul potrivit. Chiar dacă pentru unii sună dur: nu se aseamănă deseori aşa-numita călăuzire a noastră de Duhul Sfânt unei călăuziri a cărnii sau cel puţin a omului, dacă pe baza unei cântări ne gândim la un pasaj biblic şi din aceasta deducem imediat că trebuie să se vorbească o oră despre aceasta? Este cu adevărat Duhul care conduce într-un aşa fel ciudat? Pe lângă aceasta această regulă înseamnă că principial se pleacă de la faptul că cântarea de la început a fost lucrată de Duhul Sfânt. Dacă deseori ai parte, că aceia, pe care probabil niciodată în ora de rugăciune nu-i auzi, mai mult sau mai puţin regulat propun cântarea de început, atunci te întrebi, cum s-a ajuns de fapt la o astfel de regulă. În privinţa aceasta nu vrem să stabilim acum reguli noi, cum are Duhul de lucrat – departe de noi aşa ceva! Dar nu se foloseşte aici suveranitatea Duhului împotriva responsabilităţii omului? Dorim să explicăm întrucâtva aceasta.

O predică trebuie să aibă un mesaj

Fiecare predică ar trebui să aibă un mesaj foarte clar, un mesaj, pe care Domnul l-a pus pe inima unui frate. Un mesaj nu este un simplu pasaj, pe care eu îl repovestesc, ci este o mângâiere precisă, o atenţionare foarte precisă sau chiar o încurajare foarte precisă sau o învăţătură foarte concretă – de care eu sunt formal cucerit sau cel puţin mă simt pătruns că trebuie să dau aceasta mai departe. Şi pentru aceasta poate fi folosit un frate foarte inteligent sau un frate foarte simplu, personal deseori am simţit profund mesaje de la fraţi mai degrabă simpli (dacă avem voie să spunem aşa, fără să fim greşit înţeleşi). Deci noi nu pledăm aici pentru vreo formă de clericalism sau pentru o treaptă deosebită a celor care au voie să facă slujirea, şi aceasta departe de noi! Un lucru trebuie însă să fie clar, că 1 Corinteni 12 ne arată categoric, că nu toţi fraţii au primit un dar pentru slujirea prin Cuvânt. Şi poate fi numai spre paguba fraţilor şi surorilor şi spre dezonorarea Domnului, dacă fraţi, numai prin faptul că ei probabil prin antrenamentul profesional pot vorbi o oră fără să se bâlbâie, fac o astfel de slujbă fără a avea darul pentru aceasta.

Pregătirea predicii

Fiecare frate, care face o slujbă prin Cuvânt, ar trebui să fie „plin” cu gândurile pe care vrea să le prezinte. El ar trebui să le fi cumpănit bine în inima lui şi să fi obţinut certitudine şi convingere profundă despre corectitudinea lor. În privinţa aceasta suntem obligaţi faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Este o chestiune foarte serioasă, dacă noi confruntăm o biserică întreagă cu învăţături lipsite de sens şi probabil aduse pe o cale falsă. Deoarece noi suntem fii şi în toată viaţa noastră ar trebui să fim călăuziţi de Duhul (Romani 8), Domnul ne pune deseori pe inimă, cu mult înainte ca noi să ţinem o predică, un anumit gând sau o anumită temă – şi în acest caz regula este ca noi să ne preocupăm foarte intens cu această temă şi cel puţin să citim tot ce Duhul lui Dumnezeu a dăruit deja altora înaintea noastră cu privire la această temă [desigur în primul rând la ceea ce noi avem acces!]. Desigur aceasta include în sine, să meditezi tu însuţi la aceasta şi să te rogi!

Şi noi ar trebui realmente să fim atenţi în ora de adunare la călăuzirea lui Dumnezeu şi să ne întrebăm dacă Duhul Sfânt doreşte probabil să se folosească de gândul pe care l-am purtat în inimă. Chiar şi o slujire planificată poate fi călăuzită de Duhul Sfânt. Desigur aceasta sună în urechi ciudat pentru unii, dar de ce Duhul lui Dumnezeu, de exemplu, să nu îndemne pe fraţii locali să invite pe cineva, care să vorbească despre o temă bine determinată, deoarece se are simţământul că fraţii şi surorile au nevoie de învăţătura referitoare la un anumit subiect – şi aceasta face parte din libertatea călăuzirii Duhului, căci repetăm încă o dată: călăuzirea Duhului nu se limitează numai la o singură oră a strângerii laolaltă. Însă în orice caz ar trebui să fie obligaţia noastră sfântă să participăm la serviciul de predicare numai dacă suntem gata să ne preocupăm intens cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu spunem că şi aici ar putea fi excepţii, când câteodată lucrurile pot decurge altfel decât în mod normal.

Cine se simte chemat la o slujire de vestire a Cuvântului, deoarece el stă sub impresia că Dumnezeu l-a însărcinat, fără ca el să se fi preocupat intens cu subiectul despre care vrea să vorbească, acela nu s-a recunoscut în lumina lui Dumnezeu şi nu a văzut la ce concluzii proaste suntem în stare noi ca şi creştini, cu toate că Duhul Sfânt locuieşte în noi. Astfel de concluzii false sunt uşor de tras, dacă citim un pasaj din Biblie, fără să fi privit realmente cel puţin în ansamblu întreg contextul Scripturii. O astfel de persoană nu a cunoscut pericolul care rezultă dintr-o predică care nu a fost prelucrată cum se cuvine (nu ne referim aici la un concept alcătuit cu dibăcie sau o predică învăţată pe de rost!). De regulă se rămâne păzit de învăţături greşite mari, căci deseori nu este mai mult decât o repovestire, însă fraţii inteligenţi, care probabil au capacitatea de a vorbi, dar care nu s-au preocupat suficient cu materia, au înclinaţia să tragă concluzii care depăşesc cu mult Scriptura şi în felul acesta se netezeşte drumul pentru tot felul de învăţături greşite. Deci dacă cineva nu este gata să lase Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belşug în el, acela se descalifică singur de la slujirea prin Cuvânt. El ar putea să aibă o mare aptitudine de a vorbi, însă nu va fi Dumnezeu, cel care l-a chemat să vorbească, ci carnea lui.

Pregătirea predicii, dar cum?

Prin aceasta am ajuns la o altă temă secundară, şi anume: Cum te pregăteşti pentru o predică? Şi în privinţa aceasta este aproape îngrozitor, ce se poate auzi. Putem să prezentăm aceasta numai aşa de evident pe cât este posibil, de aceea numim aceasta abces de ciumă în gândirea noastră. Probabil se aud afirmaţi de felul următor: „Am pus la o parte toate studiile şi comentariile şi m-am întrebat serios ce trebuie să-mi spună mie pasajul acesta”, sau: „Din principiu nu citesc nici un studiu, deoarece mie mi-a fost dăruit şi Duhul Sfânt. Să repovesteşti ce stă scris într-un studiu poate în cele din urmă s-o facă oricine.”

Sună bine şi foarte evlavios, sau? Însă unde este problema propriu-zisă? Îţi imaginezi că dacă numai te rogi „suficient de intens”ar trebui să ajungi la aceleaşi gânduri (idei), ca aceia care deja înaintea noastră au adus multe gânduri la lumină. Desigur Duhul locuieşte în noi toţi şi noi avem ungerea Celui Sfânt şi ştim totul – spune prima epistolă a lui Ioan. Însă întrebarea este totuşi, dacă Duhul vrea să-ţi reveleze ţie şi mie aceleaşi gânduri. Că El poate face aceasta, nu se poate pune la îndoială, dar dacă şi vrea s-o facă, din cauza pericolului mândriei noastre, este o altă întrebare, şi dacă noi suntem cu adevărat întotdeauna într-un fel de gândire corect, ca să recunoaştem gândurile lui Dumnezeu, este o altă întrebare. Dacă cineva desigur nu are acces la comentarii fidele Bibliei, din trecut sau din prezent, atunci desigur este cu totul altceva. Dar dacă cineva conştient dă la o parte astfel de comentarii, despre care el ştie, că ele conţin comori adânci şi fidele Bibliei, acela este asemenea unui căutător de comori, care mai întâi îngroapă o comoară, pentru ca apoi el însuşi s-o poată dezgropa după aceea. El este ca un copil mic, care la vârsta de doi ani spune „fac singur!”.

Desigur nici un comentariu, oricât de bun ar fi, nu are vreo autoritate în sine însuşi. Şi corect este de asemenea, că noi ar trebui să verificăm totul pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, asemenea credincioşilor din Bereea (Faptele apostolilor 17). Desigur nimeni nu ar trebui să ajungă la ideea să înveţe pe de rost comentariile biblice sau gândirea individuală s-o lase pe seama altora – aceasta ar fi realmente nebunie. De asemenea ar trebui să se rămână în convorbire cu Domnul referitor la un anumit pasaj biblic. Şi noi suntem siguri, că Domnul va dărui şi alte înţelegeri şi legături – probabil foarte potrivite pentru timpul nostru şi împrejurările noastre -, decât cunoştinţele dobândite din cărţi şi studii. Aceasta este de altfel şi un principiu biblic şi pe lângă aceasta o făgăduinţă, căci în Marcu 4.25 se spune: „Pentru că oricui are i se va da; şi celui care nu are, şi ceea ce are i se va lua.” Adevăratul cărturar scoate din comoara lui lucruri vechi şi lucruri noi – aşa se spune în Matei 13.52. Deseori comorile celor dinaintea noastră slujesc ca bază pentru a putea scoate comori noi.

Epistola către Efeseni ne arată foarte clar în capitolul 4 că Domnul glorificat în cer a dat oamenilor daruri şi El a rânduit pe unul ca apostol, pe altul ca învăţător sau păstor sau evanghelist. Dar dacă ignorăm darurile date de Domnul, cu toate că ele ne stau din belşug la dispoziţie, atunci este o desconsiderare a darurilor, pe care Domnul le-a dat Bisericii. Ar trebui să fim recunoscători, că noi putem avea astăzi acces sub diferite forme la scrieri valoroase. Acest privilegiu l-au avut numai puţini creştini înaintea noastră. Noi ar trebui să fim realmente mulţumitori Domnului Isus pentru aceasta, în loc ca sub o aparentă evlavie să vrem să renunţăm la aceste daruri.

Dacă cineva nu are posibilitatea, prin necunoaştere sau lipsă de mijloace financiare, atunci Domnul Se va dovedi întotdeauna milos cu astfel de fraţi şi de surori şi îi va binecuvânta şi mai mult, personal suntem convinşi de aceasta. Dar dacă cineva are posibilităţile şi este mândru să nu aibă nevoie de nici un studiu şi de nici un comentariu biblic, sau gândeşte că trebuie numai să le citească superficial, acela în nici un caz să nu se lase încurajat la slujirea prin Cuvânt, sau să se lase propus pentru această slujbă. Aceasta este o sentinţă severă, dar personal nu putem vedea altfel aceasta – mult prea mult ne-am obişnuit la un stil de predicare fals, puţin folositor. Ar putea să fie o greşeală în multe biserici, care preferă predica ţinută de un singur om, însă cu siguranţă este mult mai efectivă şi mai aducătoare de folos bisericii, dacă ea are cel puţin unul care are darul pentru aceasta şi care se simte chemat să studieze cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu, ca să dea bisericii hrana la timpul cuvenit. Noi nu cunoaştem un predicator autorizat, la care să nu se simtă realmente că el are ceva de spus, care are un mesaj de dat, şi care să nu fi studiat intensiv Scriptura şi cu mulţumire a citit acele scrieri, pe care alţii înaintea lui le-au editat deja.

Desigur aici nu vorbim despre faptul că un frate, care are o viaţă serioasă de părtăşie cu Domnul şi nu este aşa de citit, dar are Cuvântul lui Dumnezeu locuind din belşug în el, dacă are un dar de la Domnul, el nu ar putea să aibă un mesaj pentru biserică (adunare) – departe de noi aşa ceva! -, Biserica lui Dumnezeu are nevoie şi de aceste mesaje şi trebuie să fie loc şi pentru ele [vezi 1 Corinteni 14]. Dar că un frate aduce un mesaj timp de o oră, fără să se fi preocupat intensiv cu un pasaj biblic, aceasta este foarte improbabil şi niciodată nu aceasta este regula. Apoi ar trebui să cunoaştem şi faptul că darurile nu sunt date pentru o oră. Ori a primit cineva un dar de la Domnul, atunci el îl are pentru totdeauna, ori el nu a primit acest dar. Desigur Duhul Sfânt are libertatea ca într-un prilej deosebit să însărcineze cu un mesaj special pe un frate, care de fapt nu are darul pentru slujire prin predicare. Însă aceasta va fi o excepţie şi nu înseamnă că în acest caz a fost dat un dar limitat în timp.

Să remarcăm pe scurt, că tocmai fraţi ca de exemplu Kelly, Moody, Darby; Spurgeon sau Mackintosh, care toţi aveau înţelegeri adânci în Cuvântul lui Dumnezeu, aveau biblioteci imense, pe care le foloseau. (William Kelly a lăsat în urma lui la plecarea lui acasă, de exemplu, o bibliotecă cu 15.000 de cărţi.) Dacă ei nu ar fi învăţat mai întâi de la alţii, atunci cu siguranţă Domnul nu ar fi putut să-i introducă aşa adânc în gândurile sale. Cum am spus, celui care are i se va da. [Aici desigur nu este vorba că Dumnezeu în înţelepciunea şi îndurarea Lui nu poate descoperi gânduri mari şi creştinilor din ţările îndepărtate – chiar şi astăzi -, fără ca ei să fi avut vreodată în mâini vreun comentariu biblic. Vorbim aici exclusiv de responsabilitatea noastră în situaţiile culturale pe care noi aici în Germania şi cel puţin în toată lumea de vest le putem regăsi.]

Aproape că nu se simte lipsa de hrană prin predică

La toată această tematică trebuie să ne referim la un alt fenomen, cel puţin aparent. Dacă deja ca şi copil ai crescut într-o biserică (adunare) în care predica duminicală de regulă este cu mică putere şi puţin conţinut, te obişnuieşti cu această stare şi nu vei simţi nici o lipsă, deoarece de regulă nu cunoşti altceva. Devine o obişnuinţă să stai o oră, şi nu cauţi să afli dedesubturile a ceea ce auzi. De aceea ar putea fi foarte bine să fie aşa, că mulţi nicidecum nu ne înţeleg şi nu se întreabă ce vrem noi de fapt aici. Din motive de ponderaţie îndreptăm atenţia spre faptul că o parte însemnată a învăţăturii pentru biserică (adunare) poate consta realmente în aducerea aminte de anumite lucruri, care de fapt sunt demult cunoscute, vezi 2 Petru 3.1. Dar dacă se aminteşte bisericii de o chestiune anumită cunoscută, se poate face aceasta de exemplu printr-o vorbire în spiritul timpului şi cu exemple corespunzătoare timpului, aşa că aceasta devine din nou pentru credincioşi o chestiune actuală şi pătrunzătoare la inimă. Dar dacă folosim limbajul fraţilor de acum 180 de ani şi aducem exemple, care sunt relevante pentru alte timpuri, atunci desigur se poate trage concluzia că s-au citit numai anumite lucruri, fără să le fi interiorizat cu adevărat.

Abia după ce se începe să se privească puţin în afara fundalului bisericii proprii se vede că ar putea fi şi alţii, sau dacă s-ar avea o sensibilitate mărită faţă de vizitatori – credincioşi sau necredincioşi, nu joacă nici un rol -, atunci s-ar simţi probabil şi sărăcia multor predici, căci numai foarte rar se întâmplă ca cineva să se convertească cu adevărat sau vizitatori credincioşi, de exemplu din marile biserici liberale, se stabilesc în acele biserici. Dacă te-ai întreba autocritic care sunt cauzele pentru aceasta, cu siguranţă s-at găsi un număr de puncte, pentru a gândi din nou dacă predicile noastre sunt actuale şi autentice. Conţinutul Sfintei Scripturi [Noul Testament] desigur nu s-a neschimbat de 2000 de ani, însă forma în care este oferit se schimbă permanent. Viaţă înseamnă şi schimbare. În fiecare domeniu al vieţii noastre trăim anumite schimbări, fie că este vorba de profesie, de familie, de starea familiară sau altele asemănătoare şi acelaşi lucru este valabil şi pentru o biserică. O biserică care vorbeşte acelaşi limbaj ca acum 180 de ani, în biserica aceea viaţa a trecut pe alături, şi aceasta se explică numai printr-o izolare de ceilalţi creştini şi necreştini.

Următoarea problemă am observat-o de mai multe ori: dacă în ultimii zece ani s-a întâmplat ca cineva să se convertească sau cineva nou să fi venit în biserică, trebuie un astfel de caz să fie prezentat ca un precedent, ca să se poată spune: „S-a văzut că dacă inima este sinceră, atunci va găsi calea la noi.” Dar ce se afirmă totodată prin aceasta? Toţi aceia care nu au sărit peste aceste obstacole [căci sunt şi alte obstacole în afară de predică], au fost mai puţini sinceri? Dar că şi propria biserică ar putea probabil avea o parte de vină, la această idee se ajunge foarte rar. De cele mai multe ori trebuie cazurile singulare privite ca justificare pentru tradiţia bisericii proprii, căci acela [acel unul venit în zece ani!] a reuşit în cele din urmă. Însă cei două zeci, treizeci sau mai mulţi oameni, care între altele prin predici necorespunzătoare timpului şi o înţelegere falsă a călăuzirii Duhului au fost împiedicaţi, sunt probabil de multe ori trecuţi cu vederea. În treacăt fie amintit, că noi nu pledăm pentru adaptarea strângerilor laolaltă ale biserici la nevoile persoanelor necredincioase sau ale creştinilor liberali şi lumeşti. Biserica este şi rămâne o biserică din credincioşi, care se strâng laolaltă să se închine în duh şi adevăr lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus, şi năzuiesc după sfinţenie şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceasta se poate face într-un fel corespunzător timpului.

Unii argumentează că nu este vorba în primul rând de predică, ci de a fi în prezenţa Domnului. Aceasta este într-adevăr adevărat privit în sens absolut, şi desigur sună şi foarte evlavios, dar cum să observe cineva că Domnul este în mijloc, dacă prin predică el nu aude un mesaj de la El şi Domnul nu i-a devenit mai mare? Da, nu ar trebui atunci, când o astfel de comportare se întâlneşte des, să se întrebe dacă nu cumva Domnul în loc să fie în mijloc a fost împins în colţul cel mai îndepărtat? Ca să nu ne gândim la lucruri mai rele – vezi Apocalipsa 3.20!?

Noi nu putem căuta vina pentru toate la lumea rea! Desigur alături de alţi factori, şi conţinutul predicii săptămânale joacă un rol foarte mare. Noi trebuie să redescoperim că înainte de toate lucrurile cei din afară [credincioşi sau necredincioşi], dar şi tineretul nostru, deseori numai atunci pot fi câştigaţi dacă le putem oferi în limbajul actual un mesaj în spiritul timpului şi actual – fără ca pentru aceasta să trebuiască să folosim argou -, dar care nu este caracterizat de intimitate agasantă sau o evanghelie ciuntită, şi pe lângă aceasta având în vedere că în primul rând Cuvântul este „folositor pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare şi pentru instruire în dreptate” (2 Timotei 3.16). Nicidecum nu este vorba de vorbiri frumoase, care numai „gâdilă urechile” şi nu pot să aducă pe ascultător în lumina lui Dumnezeu. Primul ţel al predicii este şi rămâne, că omul este adus în prezenţa lui Dumnezeu, ca să-şi cerceteze viaţa, s-o rupă cu păcatul, să adore pe Dumnezeu şi să slujească Domnului Isus şi aproapelui. Dar faptul că în multe biserici tineretul pleacă, nu trebuie să punem aceasta întotdeauna pe seama caracterului lumesc şi al asemănării cu lumea a acestor tineri. Fiecare vizitator [fie cel care vine regulat sau cel care vine numai spontan] doreşte să audă ceva, care îi dă de gândit, dar şi ceva care-l face să înainteze, căci atunci nu ar vizita o biserică. Dacă cineva se hotărăşte să viziteze o biserică, atunci de regulă el se aşteaptă la ceva. Dar dacă după predică trebuie să întrebe, ce voia de fapt să ne spună predicatorul, atunci cu siguranţă nu vom mai revedea acea persoană sau noi purtăm grijă încet dar sigur, ca „oamenii proprii” să-i punem într-un somn adânc spiritual.

Desigur şi în privinţa aceasta nu este întotdeauna din cauza predicii, însă noi ar trebui mai întâi să căutăm vina la noi şi nu la ascultători. Dacă vrem cu adevărat să câştigăm oameni şi dorim să slujim roditor pentru membrii bisericii locale, aşa că bisericile „noastre” sunt din nou biserici care cresc şi sunt vii, atunci trebuie să gândim din nou cu privire la această temă. S-ar putea să se ajungă şi la alte propuneri decât acelea pe care noi le-am prezentat în articolul acesta. Neapărat necesar este însă să ne ocupăm serios cu această problematică şi să începem să ne întrebăm autocritic.

Ştim că vor fi mulţi care vor citi articolul acesta şi sperăm că unii au citit până aici, şi care au fost atinşi neplăcut. Nicidecum nu este rău, că te-ai regăsit în aceste lucruri şi cumva te simţi acuzat – dimpotrivă, acesta este un început bun. Probabil unul sau altul este mânios pe noi, că noi vorbim aşa deschis despre aceste lucruri, pe care el până acum le-a considerat a fi conform cu Biblia, şi probabil şi acum este convins de aceasta, că noi suntem complet greşiţi cu privire la aceste lucruri. Cu adevărat, departe de noi să rănim pe cineva sau să-l punem pe stâlpul infamiei – înainte de toate suntem conştienţi de nedesăvârşirea proprie şi de slăbiciunea proprie [şi în slujire]. Şi suntem conştienţi că dacă un deget de la noi este îndreptat spre alţii, cel puţin trei degete sunt îndreptate spre noi înşine.

Chiar dacă nu vei putea înţelege toate punctele despre care am vorbit – nu este totuşi o problemă reală şi nu ne-am mulţumit noi mult prea mult timp cu o stare despre care am crezut că oricum nu o putem schimba? În treacăt fie spus, numai Domnul poate schimba realmente inimile, însă noi trebuie să facem ce stă în responsabilitatea noastră. Numai atunci Dumnezeu va face ce este numai în puterea Lui: şi anume, să schimbe inimile. Probabil unul sau altul a gândit: „Dacă aş recunoaşte sincer cum consider eu unele predici, unii mă vor considera imediat ca fiind lumesc”, sau tu ai gândit: „Ei şi, dacă spun cu glas tare, ar trebui mai întâi ca eu să fac mai bine, dar pentru aceasta îmi lipseşte timpul şi plăcerea de a mă preocupa mai intens cu aceste lucruri.” Însă şi atunci ar trebui să ai adevărul înaintea ochilor. Desigur adevărul doare deseori, însă el ne va face liberi, dacă îl acceptăm de bună voie şi ne supunem lui.

A fost dorinţa noastră să punem în discuţie o realitate incomodă sub o formă în care noi să ne simţim cu adevărat apelaţi. Temerile noastre sunt că noi ne lovim mai degrabă de neînţelegere din partea multora, şi probabil chiar a creştinilor bine intenţionaţi, deoarece nu eşti gata să pui în discuţie sub aspect critic acest fel încăpăţânat de a predica şi specific anumitor grupe din creştinătate, care totodată multora din aceste grupe le oferă o identitate [pentru că prin aceasta este atinsă o parte din propria identitate!]. Însă speranţele noastre sunt la fel de mari, că spunem ceea ce multora le stă pe inimă şi intrăm pe uşi deschise şi exprimăm lucruri pe care unii probabil le-au gândit, dar nu au avut curajul să le spună cu glas tare. Dorinţa noastră este ca noi să ne slujim reciproc spre zidirea noastră spirituală şi prin aceasta să onorăm pe Domnul. Dacă undeva am depăşit cadrul învăţăturilor Scripturii sau am rămas în urma lui, atunci rugăm pentru corectare. În afară de aceasta dorim să spunem, că suntem foarte conştienţi că sunt şi alte aspecte care sunt importante în slujirea prin Cuvântul lui Dumnezeu, că noi ne-am limitat aici conştient la puţine aspecte.


Tradus de la: Die Wortverkündigung ist langweilig ...!?

Mai multe articole despre locul din Biblie 1. Corinteni 14 (1)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).