Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului?
Modele biblice de dăruire

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18

Două feluri de devotament

Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.

Devotamentul lui Ionatan

Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.

Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.

Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.

Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.

Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.

Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.

Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.

Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.

Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.

Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.

Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).

Devotamentul lui Rut

Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.

Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.

Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.

Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.

Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).

Devotamentul Mariei Magdalena

Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.

Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.

Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?

Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?

Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”

Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.

Devotamentul deplin faţă de Hristos

Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre  şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.

Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.

 

 

Partea anterioară


Tradus de la: Gibst du dich dem Herrn völlig hin?

A treia prelegere din seria de prelegeri „The Christian: What is He? Heavenly or Earthly?“ din anul 1880.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (43)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen