Care sunt primele noastre gânduri când vin probleme?

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

Când Nebucadneţar a dat porunca să fie omorâtă elita intelectuală a Babilonului (Daniel 2), deoarece ei nu au putut să-i readucă în amintire visul său – care a fost primul lucru pe care Daniel şi prietenii lui l-au făcut? Ei au adus chestiunea înaintea lui Dumnezeu!

Care este primul lucru, pe care l-aţi face voi? Doresc să devin acum foarte practic şi să transpun aceasta în împrejurările noastre zilnice. Care este primul lucru, pe care tu îl faci, atunci când vin greutăţi? Mergi tu cu ele la Dumnezeu? Haideţi să fim foarte sinceri înaintea Domnului. Dacă ai o greutate – nu este atunci primul tău gând, dacă se găseşte cineva care are experienţă în acest domeniu, care are suficientă cunoştinţă şi îţi poate ajuta în această chestiune? Şi dacă ai cunoaşte pe cineva – o persoană capabilă sau un specialist, chiar dacă el ar locui la marginea oraşului –, nu te-ai duce la el şi ai încerca să scoţi de la el tot ce poţi primi? Exact! Şi nu este tocmai aceasta, ce se strecoară acum în Adunarea lui Dumnezeu?

Să luăm un exemplu: ia naştere o problemă între fraţi şi surori. Merg ei acum pe genunchi şi se smeresc înaintea lui Dumnezeu? În primul rând pentru că există această problemă, şi apoi şi pentru că ei nu au suficientă pricepere să rezolve această problemă. Îi împovărează oare această chestiune? Nu este primul gând, care le vine în minte, dacă nu cumva ar putea găsi pe cineva, care să le ajute, poate un frate cu renume, care poate ocoli această problemă? Vorbesc despre lucruri foarte practice. Şi voi şi eu ştim că ceea ce am spus este tocmai ceea ce se petrece mereu.

Să privim pe Daniel. În momentul în care viaţa lui era în pericol, în clipa în care această problemă a devenit cunoscută lui şi tovarăşilor lui, el spune: „Dă-mi timp.” Pentru ce? Pentru ca ei să se poată ruga Dumnezeului cerului! Ei sunt dependenţi, ei merg la Dumnezeu cu problema. […]

La noi este deseori aşa cum a fost la Iacov, care a pregătit şi aranjat totul cu grijă şi apoi s-a dus şi s-a rugat. Ca strateg şi tactician strălucitor a luat toate măsurile de prevedere, a îngrijit de siguranţa lui deplină – cel puţin aşa a gândit el -, şi apoi s-a dus de s-a rugat! Aceasta este tocmai ceea ce facem noi. Cu totul altfel a făcut rămăşiţa mică a poporului lui Dumnezeu în acele zile din timpul lui Daniel: ei vin şi se roagă Dumnezeului cerului; ei se simt total dependenţi şi ştiu ce înseamnă să fi dependent de Dumnezeul lor ca sursă de ajutor al lor  – singurul lor izvor de ajutor, dar în acelaşi timp şi izvorul de ajutor a-tot-suficient pentru ei.

Deseori gândesc – şi eu am spus deja de multe ori aşa şi am auzit şi pe alţii spunând la fel –: „Acum nu ne mai rămâne nimic altceva, decât să mergem la Dumnezeu; numai Domnul ne poate ajuta.” Ca şi cum El nu ar fi de ajuns! Şi tocmai această frază – simt aceasta în inima mea – arată exact unde am ajuns: „Acum nu mai avem pe nimeni, decât numai pe Domnul.” Crezi tu că din cauza aceasta îmi merge mai rău? Nu tocmai de aceea ne merge mai bine? Nu ne merge de zeci de mii de ori mai bine, că nu avem pe nimeni altcineva, decât numai pe Dumnezeu? Mai avem nevoie de altcineva, dacă Dumnezeu este în mijlocul poporului Său? Nu ne este El de ajuns? Nu este El suficient pentru orice nevoie? A uitat Hristos ceea ce Lui Îi este scump şi preţios? Crezi tu că, Capul în cer este indiferent faţă de nevoile mădularelor Sale de pe pământ? Crezi tu că urechea lui Dumnezeu este surdă faţă de strigătul poporului Său? Dar mărturia noastră faţă de binecuvântarea rugăciunii este aşa de sărăcăcioasă, că nu se vrea să se creadă că este o ureche, care se interesează de rugăciunea noastră. Nu se crede că sunt inimi pe pământ, care simt cu adevărat nevoia lucrurilor din jurul nostru. Nu se crede că există un Dumnezeu care face minuni, care Se coboară, ca să asculte şoapta unei inimi sărmane, care nu a fost adusă înaintea Lui ca rugăciune. Şi tocmai aceasta caută El cu privirea şi aşteaptă.

Priviţi cât de frumos este arătat aici în această istorisire, care este rezultatul acestei aşteptări după Dumnezeu! Desigur rezultatul a fost, că lui Daniel i s-a făcut imediat cunoscut visul. Aici a fost imediat o cale de ieşire din problemă. Desigur a fost aşa! Mă gândesc deseori la pasajul din epistola către Evrei referitor la Avraam: „Pentru că Dumnezeu, când i-a dat lui Avraam promisiunea, fiindcă nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi.” Şi Duhul Sfânt spune, comentând: „Şi astfel, având îndelungă-răbdare, el a obţinut promisiunea” (Evrei 6.15). Crezi tu, că a fost cineva vreodată, care în simplitate şi cu adevărat a aşteptat pe Dumnezeu, fără să constate că Dumnezeu a intervenit şi a arătat că a luat cunoştinţă de situaţie?

De un lucru putem fi siguri: cu cât avem mai mult simţământul că Dumnezeu Se interesează cu adevărat de noi, cu atât rugăciunea noastră devine mai stăruitoare. Probabil ne interesează numai un singur lucru. Este însă important, dacă noi îl aducem la urechea lui Dumnezeu.

Domnul să ne dea mai multă dependenţă adevărată şi mai multă rugăciune sinceră! Eu cred că noi nu suntem aşa de dependenţi cum am putea să fim, şi că noi nu suntem oameni ai rugăciunii, aşa cum am putea să fim. Şi eu cred că în greutăţile noastre, în exerciţiile noastre şi în problemele noastre alergăm încoace şi încolo după ajutor – dar nu la Dumnezeu.


Tradus de la: Was sind unsere ersten Gedanken bei Problemen?

Extras din prelegerea: Separation, Dependence, Suffering din anul 1876.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Asistenţă spirituală (40)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen