Versete călăuzitoare: Luca 22.60,61
Luca 22.60,61: Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru Şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori”.
În această parte serioasă şi zguduitoare din istoria lui Petru găsim cum Domnul a lucrat la inima şi la conştiinţa lui Petru, căci la fiecare restabilire adevărată El lucrează în ambele privinţe. Este binecuvântare să se ia seama atent la căile Lui desăvârşite de har cu ai Săi. Rădăcina căderii lui Petru era încrederea în sine însuşi, dar ce natură avea această încredere în sine însuşi? Nu cred că ea consta în acea părere generală înaltă despre sine însuşi, aşa cum ea se găseşte cu regret aşa de des printre credincioşi şi chiar printre slujitorii Domnului. Încrederea lui de sine era de o altă natură şi de o natură mult mai vicleană. Domnul a câştigat cu adevărat sentimentele lui Petru, aşa că Petru iubea în faptă şi adevăr pe Domnul lui, chiar dacă era încă într-un mod natural. În aceasta constă şi latura gravă a căderii lui: el a tăgăduit pe Acela de care inima lui era legată cel mai mult. Ce imagine a omului este aceasta, da, să nu spun: ce imagine a noastră, a fiecăruia?
Rădăcina tăgăduirii lui Hristos de către Petru era încrederea pe care el o avea în dragostea lui pentru Domnul. Aceasta rezultă clar din comportarea Domnului în evanghelia după Ioan 21, atunci când El a restabilit pe deplin pe Petru. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Această întrebare a atins natura cea mai lăuntrică a păcatului lui. Domnul a spus ucenicilor înainte de ceasul încercării, că va veni un timp de cernere, da, El le-a făcut chiar cunoscut, că satan voia să-i primească pe toţi în mâinile lui, dar că El în mod deosebit S-a rugat pentru Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta” (Luca 22.31,32). Petru nici măcar nu a fost atent şi nu a devenit neîncrezător faţă de sine însuşi prin aceste cuvinte şi prin răspunsul lui arată nebunia inimii lui: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte” (Luca 22.33); la care Domnul îi spune ce va avea loc în realitate. Dar toate acestea erau în zadar pentru Petru; el iubea cu adevărat şi din inimă pe Domnul lui; el s-a încrezut deplin în această dragoste; alţii pot tăgădui sau părăsi pe Domnul, el niciodată nu va face aşa; nu, mai degrabă el ar muri împreună cu El, decât să-l tăgăduiască. Oricât de ciudat ar părea: tocmai în aceasta constă puterea lui satan asupra ucenicului sărman; puterea vrăjmaşului consta în faptul că slujitorul iubea pe Stăpânul lui şi el se baza pe aceasta. Aceasta era încrederea lui Petru, protecţia şi sprijinul lui, atunci când i s-a făcut cunoscut ceasul încercării. Dragostea lui adevărată şi devotată va putea să reziste celor mai aprige atacuri ale duşmanului în lupta înfierbântată, aşa credea el.
Însă Petru era nu numai plin de încredere în dragostea lui pentru Domnul, ci el era şi înfocat, şi satan a lucrat şi prin aceasta. În ambele atitudini el a găsit prilej şi ocazie pentru atacurile sale. Poate fi de folos şi pentru noi să observăm paşii care l-au dus pe Petru la cădere. Vom vedea cât de orbit a fost el prin încrederea în dragostea lui pentru Hristos, căci orice treaptă în jos ar fi putut să-i deschidă ochii, dacă el ar fi avut urechi să audă glasul de atenţionare:
-
Primul pas este notat în Luca 22.46; compară cu Marcu 14.37: „Simone, dormi?” Ce cuvinte venite de pe buzele lui Isus în momentele de groază ale morţii Sale şi când sudoarea Lui cădea la pământ ca picături mari de sânge! Cât de mult vorbesc ele, dar cu regret ele au fost rostite în zadar.
-
Pasul următor îl găsim în Luca 22.54: „Şi Petru Îl urma de departe.” După ce el a dormit în timp ce Stăpânul lui Se lupta, el a părăsit pe Domnul, fugind împreună cu celălalt ucenic, şi îl găsim acum urmându-L pe Domnul „de departe”. Este aceasta tăria dragostei lui cu care s-a lăudat, care a promis Domnului să-L urmeze în închisoare şi în moarte? Cât de mult Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cine suntem?
-
Apoi citim cum Petru şedea la foc printre duşmanii lui Isus: „Şi aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei” (Luca 22.55). Petru este „departe” de Stăpânul lui şi se încălzeşte „între aceia” care L-au urât şi L-au lepădat. Nu este aceasta la fel şi astăzi la mulţi credincioşi?
În legătură cu aceasta doresc să pun cu seriozitate un alt gând pe inima şi conştiinţa cititorilor mei: cât de repede o astfel de poziţie ne face familiarizaţi cu ceea ce este din lume. Gândurile, obiceiurile, vorbirea lumii acesteia ne vor deveni repede naturale şi familiare; nu ne simţim străini, nu suntem în afara elementului nostru, ci ne obişnuim repede cu această atmosferă. Când am ajuns într-o astfel de poziţie falsă şi ochii noştri nu mai privesc la Hristos, atunci un lucru lipsit de importanţă ne poate conduce să tăgăduim complet pe Domnul. La Petru era simpla poziţie a unei slujnice, afirmaţia unui om şi confirmarea acesteia de către alţii, care l-a condus la tăgăduirea totală, repetată: „Omule, nu ştiu ce spui!” Atunci a avut loc semnul despre care Domnul a vorbit mai dinainte: „Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul” (Luca 22.60). Aceasta a trezit în sfârşit conştiinţa lui, prin aceea că Petru „şi-a amintit cuvântul Domnului”. Încrederea în dragostea lui pentru Isus l-a orbit pe Petru în aşa măsură că el nu numai că nu a luat în seamă cuvintele Domnului, care l-au atenţionat cu privire la furtuna care va veni, ci el chiar s-a împotrivit lor. Dar cât de bine a ştiut dragostea lui Hristos să-i pună pe conştiinţă aceste cuvinte. Cât de des este şi la noi aşa, că uităm atenţionările Domnului, până când El Însuşi – probabil printr-un mijloc simplu, ca aici – lasă ca ele să lovească în conştiinţa noastră.
Însă noi avem aici şi o altă expresie a purtării de grijă adânci, duioase a lui Isus pentru ucenicul Său sărman – privirea Domnului: „Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru” (Luca 22.61). Ce copleşitoare este această dragoste minunată, care nu se schimbă, care nu renunţă la noi! După ce tocmai trecuse prin întristarea până la moarte şi ca subiect al trădării fără inimă a lui Iuda a ajuns în mâinile duşmanilor Săi, Domnul poate totuşi să Se gândească la ucenicul Său rătăcit. Ce mângâiere este şi pentru noi în aceasta! Această privire a lui Isus a avut efect dublu: ea a zdrobit inima lui Petru, dar ea l-a condus înapoi la Domnul lui, chiar dacă întoarcerea a avut loc cu lacrimi amare: „Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar” (Luca 22.62). Harul şi gingăşia acestei priviri a deschis izvorul inimii sale. Cuvântul Domnului, de care el şi-a amintit, a trezit conştiinţa lui, însă privirea Domnului a lucrat la inima lui. În aceasta era inclusă atât mângâiere cât şi durere, căci Petru a trăit din această privire până când el a revăzut pe Domnul lui în înviere. Această faţă, care era aşa de desfigurată, ca a niciunui alt om, şi această privire erau săpate şi păstrate în amintirea lui până în acea dimineaţă minunată, când Isus a înviat triumfător şi S-a arătat mai întâi numai lui Petru dintre cei doisprezece (Luca 24.34; 1 Corinteni 15.5).
Aşa sunt faţă de noi căile minunate de har ale Domnului şi bunătatea lui neschimbătoare. Fie ca încrederea în El să se adâncească în inimile noastre, în timp ce renunţăm la orice părere cu privire la aşa-zisa dragoste a noastră, ca să ne odihnim în dragostea Sa, care niciodată nu uită pe ai Săi şi nu oboseşte cu privire la ei.
Tradus de la: Petrus und der Blick des Herrn
Titlul original: „Der Blick des Herrn”
din Worte der Ermahnung und Ermunterung, al treilea an de apariţie, 1884, pag. 121-126.
Traducere: Ion Simionescu