Drumul vieţii
Psalmul 16

Hamilton Smith

© Soundwords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: Psalm 16

Pe drept s-a spus, în grădina Eden nu erau drumuri. Omul în starea de inocenţă nu avea nimic altceva de făcut în această grădină a desfătării, decât să rămână acolo unde l-a aşezat Dumnezeu. El nu avea nevoie de nici un drum, ca să plece de acolo. Nici în cer nu vor fi drumuri. Un om sfânt nu va simţi nici o nevoie pe scena desăvârşirii să părăsească acest loc.

Pentru a merge printr-o lume ruinată şi pentru a ieşi afară din ea în mod necesar este nevoie de un drum, şi acest drum există. Căci nimeni nu poate rămâne într-o astfel de lume: omul vinovat nu poate, şi nici credinciosul nu va vrea să rămână, chiar dacă ar putea rămâne. Alungat din Eden, omul într-o lume ruinată a devenit o persoană fără patrie, un păcătos, care începând din momentul când el vine în lume merge pe un drum care conduce afară din lume prin moarte, pe drumul morţii.

Pentru cel credincios însă este un alt drum, drumul vieţii, o cărare, „pe care nici o pasăre de pradă n-o cunoaşte şi ochiul vulturului n-a văzut-o. Cele mai mândre animale [literal: fiii mândriei] n-au călcat pe ea, şi leul fioros n-a trecut pe ea” (Iov 28.7,8). Ochiul cel mai ager n-o găseşte, la fel şi puterea cea mai mare. Duhul omenesc nu l-a descoperit niciodată, şi puterea omului niciodată nu va merge pe el. Ca şi drumul morţii, el conduce printr-o lume de suferinţe, prin valea umbrei morţii; dar el conduce în prezenţa Domnului, într-acolo unde este plinătate de bucurie şi totdeauna sunt desfătări.

Acest drum, pe care omul natural niciodată nu a ştiut să-l descopere, a fost revelat în har şi a fost mers în chip desăvârşit de un Om desăvârşit, Omul Hristos Isus. Pe baza desăvârşirii fiinţei Sale El era Acela căruia aici pe pământ a putut să I se reveleze drumul vieţii. „Tu Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”, putea spune Domnul Isus. El a mers pe el în orice clipă în desăvârşire şi a ajuns la ţelul final, la dreapta lui Dumnezeu. În afară de aceasta El devine în umblarea Sa modelul desăvârşit pentru ai Săi, pe care El îi invită să meargă pe urmele Lui; aşa a fost unul din ultimele Lui cuvinte, pe care El li le-a adresat, înainte ca El să părăsească lumea aceasta: „Urmează-Mă!” Însă noi mergem cu paşi clătinaţi şi multe greşeli pe drumul acesta, pe care Hristos ca model al nostru a mers înaintea noastră spre încurajarea noastră.

Drumul acesta ni-l arată Psalmul 16 în mod deosebit. Dacă privim drumul pe care Hristos a mers în chip desăvârşit, atunci noi putem numai să-L admirăm; şi ceea ce noi admirăm, aceasta căutăm să imităm.

Înainte de a privi detaliile acestui drum binecuvântat, vrem să ne întrebăm: Ce este drumul vieţii? Există viaţa zilnică, cu tot ce aduce ea cu sine în obligaţii şi relaţii, o viaţă care se desfăşoară pe pământ, care este limitată în timp şi sfârşeşte cu moartea. Există viaţa de slujire şi de luptă împotriva duşmanului: şi această viaţă se desfăşoară într-un cadru pământesc. „Viaţa”, despre care vorbim, nu este limitată la pământ, şi nici limitată în timp sau supusă morţii. Ea este o viaţă lăuntrică, care este trăită cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu. Ea este o viaţă pe pământ, care menţine sufletul în trecerea lui prin timp şi prin moarte, care este savurată în plinătatea ei la dreapta lui Dumnezeu şi care are durată veşnică. Aceasta este viaţa care ne este prezentată în chip frumos în Psalmul 16. Ea este o viaţă a părtăşiei lăuntrice cu Dumnezeu şi de aceea este independentă de împrejurări, da, ea ne menţine când trecem prin împrejurări. De aceea împrejurările potrivnice ocupă în Psalmul acesta un loc neînsemnat. Ele nu sunt ignorate: sunt amintite o lume păcătoasă, moartea şi mormântul, dar ele sunt numai fundalul întunecat pentru o viaţă care poate fi trăită într-o lume rea, fără să fi atins de rău.

Frumuseţea unei astfel de vieţi nu se poate exprima prin cuvinte. Cineva a spus:

Această legătură vie cu Dumnezeu aruncă o lumină, o strălucire, pe toate; ea face cunoscut sufletului binecuvântarea divină într-un aşa fel, că nimic nu se poate compara cu ea (cu binecuvântarea) decât numai realizarea ei deplină în prezenţa lui Dumnezeu. Să trăieşti cu Dumnezeu, să-L savurezi într-o natură care este capabilă pentru această savurare, cu tot ceea ce rezultă în mod necesar din aceasta, unde ea se realizează fără nor în părtăşia cu Dumnezeu, aşa cum Hristos a fost în lumea aceasta, aceasta este bucuria cea mai desăvârşită, care poate exista, dacă nu luăm în considerare împlinirea veşnică a tot ce este cunoscut şi simţit într-o astfel de relaţie.

Aceasta este pe deplin clar, şi totuşi cât de uşor neglijăm noi această viaţă lăuntrică! După ce suntem siguri de poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, suntem atenţi să trăim o viaţă exterioară corectă înaintea oamenilor, să fim activi în slujire, fără să fim experimentaţi înaintea lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră lăuntrică. Să ne gândim totuşi, că o umblare corectă înaintea oamenilor precum şi o slujbă adevărată pentru Hristos rezultă dintr-o viaţă trăită înaintea lui Dumnezeu.

După aceste remarci introductive să studiem această viaţă lăuntrică, aşa cum ea ni se oferă în Hristos. Psalmul nostru 16 este aplicat în Noul Testament în mai multe locuri la El. Apostolul Petru citează versetele 8 până la 11, ca să dovedească învierea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.25-28); apostolul Pavel face acelaşi lucru cu versetul 10 (Faptele apostolilor 13.25); şi autorul epistolei către Evrei foloseşte principiul primului verset (fără să-l citeze direct), ca să dovedească că Hristos era părtaş la natura omenească (Evrei 2.13). De aceea noi suntem îndreptăţiţi prin Scriptură să aplicăm psalmul acesta la Hristos personal.

1. Hristos ca Om dependent

Versetul 1a

Psalmul 16.1a: O poezie a lui David.

La începutul acestui Psalm ne este prezentat Hristos ca Om desăvârşit de dependent. „Păzeşte-Mă, Dumnezeule!” este expresia dependenţei. Această dependenţă este primul principiu mare al vieţii lăuntrice, trăită înaintea lui Dumnezeu. Omul este prin natura lui dependent de Dumnezeul său; cu toate acestea omul decăzut doreşte mai bine să fie dependent de tot felul de lucruri şi de oameni, decât de Dumnezeu. În Hristos era atunci în sfârşit un Om pe pământ, care era total dependent de puterea lui Dumnezeu, ca să rămână păzit la fiecare pas al vieţii Lui. Desigur El putea să Se păzească singur; însă în har El a ocupat locul omului dependent. În ceea ce ne priveşte pe noi, acceptăm cu plăcere să fim dependenţi de Dumnezeu atunci când suntem în greutăţi, însă arătăm puţin dependenţa curată şi simplă faţă de El, când credem că ne putem baza pe sursele noastre proprii de ajutor.

Toate sursele de ajutor ale creaţiei stăteau lui Hristos la dispoziţie, toate oştirile cereşti erau gata să asculte de porunca Lui, şi cu toate acestea El a spus: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule!”

2. Hristos ca Om care Se încrede

Versetul 1b

Psalmul 16.1b:  ... că în Tine mă încred.

„În Tine Mă încred.” Dependenţa desăvârşită a lui Hristos era rezultatul încrederii Lui desăvârşite în Dumnezeu. El avea încredere nelimitată în dragostea Lui nesfârşită. Furtuna puternică de pe mare îl găseşte pe Hristos dormind liniştit cu capul pe o pernă. Dar adevărata pernă a inimii Sale era dragostea Tatălui. Ca Om desăvârşit El poate spune: „Mă încred în Tine” şi dorm în furtună; şi după aceea El Se scoală ca Dumnezeu atotputernic şi spune: „Linişte! Taci!” (Marcu 4) şi linişteşte furtuna. S-a spus foarte corect, că furtunile ne aruncă asupra Lui, în timp ce pe El furtuna L-a găsit „acasă”. Furtunile, care ne conduc la Tatăl, L-au lovit pe El fiind la Tatăl. Nimic nu-L putea abate vreodată de dependenţa Lui de puterea Tatălui şi de încrederea în dragostea Tatălui. El a plecat, dar „perna” Lui a lăsat-o înapoi: dragostea Tatălui rămâne cu noi!

3. Hristos ca Om supus

Versetul 2a

Psalmul 16.2a: Eu am spus Domnului: "Tu eşti Domnul meu."

Versetul 2 scoate în evidenţă o a treia trăsătură de caracter a vieţii lăuntrice. „Eu am spus Domnului: «Tu eşti Domnul meu!»” Cine se exprimă în felul acesta, ocupă locul de supunere şi de ascultare faţă de voia altuia. Ce gând insuportabil pentru omul natural să trăiască o viaţă de absolută supunere sub voia suverană a lui Dumnezeu, şi aceasta în orice timp! Şi cu toate acestea, acesta este drumul vieţii şi al bucuriei. Singurul drum binecuvântat constă în împlinirea voii Aceluia care în dragostea Lui nesfârşită m-a hotărât pentru binecuvântare veşnică şi în puterea şi înţelepciunea Sa divină împlineşte planurile Sale. Hristos a mers în desăvârşire pe acest drum al supunerii faţă de voia Altuia. Când El a venit în lume, El putea spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”, pe drumul prin lumea aceasta: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui”, şi când El a plecat din lume: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Aici pe pământ a fost un Om, care în toate împrejurările şi tot timpul a făcut numai voia lui Dumnezeu.

Când din toate părţile s-a ridicat împotrivire faţă de El, El putea spune: „Da, Tată, căci aşa Ţi-a plăcut Ţie.” Cu toţi norii întunecaţi, care s-au adunat deasupra drumului Său, El S-a încrezut întotdeauna în dragostea Tatălui şi întotdeauna S-a supus voii Tatălui. Şi în momentul când cea mai îngrozitoare furtună dintre toate furtunile care ne ameninţa trebuia să vină asupra Lui, El S-a încrezut mai departe în dragostea Tatălui şi putea spune: „Paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” El S-a supus voii Tatălui: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

Psalmul 2 ne arată pe Hristos ca Domnitor, Împăratul din viitor, care va zdrobi cu un toiag de fier pe toţi împotrivitorii. Ce binecuvântare este să şti că va veni un Om ca să judece toate nedreptăţile lumii acesteia şi să supună toate lucrurile voii lui Dumnezeu! Dacă ne amintim că este vorba de Împăratul uns de Dumnezeu, nu vom fi surprinşi.

Psalmul 8 ne transpune în timpul când întreaga creaţie va fi supusă lui Hristos. „Ai pus toate sub picioarele Lui”, se spune acolo. Cu adevărat, ce binecuvântare, dar nici aici nu suntem surprinşi, dacă ne gândim cine este El: Fiul Omului, încununat cu glorie şi onoare.

Însă din Psalmul 16 învăţăm că Acela, Căruia Dumnezeu I-a supus toate lucrurile, şi Căruia toate Îi vor fi supuse, El Însuşi este Omul supus pe deplin. Ce subiect al admiraţiei! Şi noi putem spune, că puterea Lui, de a-Şi supune universul întreg, îşi are originea în faptul că El a fost odată Omul deplin supus. Aşa ne arată primele versete ale Psalmului nostru cele trei caracteristici semnificative ale drumului vieţii: dependenţa de puterea lui Dumnezeu, încrederea în dragostea lui Dumnezeu şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu.

4. Hristos ca Omul smerit

Versetele 2b şi 3

Psalmul 16.2b,3: Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine. Despre sfinţii care sunt pe pământ şi despre cei aleşi ai spus: "Toată plăcerea Mea este în ei..

Un alt caracter foarte frumos al drumului vieţii, care a fost ilustrat în desăvârşire în viaţa lui Hristos, este smerenia Lui. Ca Om El putea spune lui Dumnezeu: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine”; şi cu privire la sfinţii, care sunt pe pământ, la cei aleşi: „Toată plăcerea Mea este în ei”. Sfinţii şi cei aleşi ai pământului descind rareori din rândul căpeteniilor şi mai marilor lumii acesteia. Să ne amintim de cuvintele apostolului Pavel adresate credincioşilor din Corint: „Pentru că, uitaţi-vă la chemarea voastră, fraţilor: că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales. Căci Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi. Şi Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii … lucrurile de jos … şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt …”. Printre aceştia se află „cei aleşi”, şi cu aceştia Domnul S-a făcut una în dragostea şi smerenia Lui. Dacă vrem să avem părtăşie cu Hristos, atunci trebuie să avem părtăşie şi cu cei neînsemnaţi ai pământului acesta, căci la aceştia Îl vom găsi pe El. Simon, fariseul, invită pe Domnul gloriei în casa sa; însă apoi el a trebuit să primească şi o femeie din cetate, care era o păcătoasă. Şi Hristos nu numai este la cei neînsemnaţi, la cei smeriţi, ci El Îşi găseşte plăcerea în ei. El era smerit cu duhul. El putea spune: „Eu sunt blând şi smerit cu inima.” Nu era vorba de o simplă smerenie în umblarea Lui sau în felul lui de vorbire, pe care noi uşor le putem afişa, ci era vorba de smerenia inimii. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”; „în smerenie, unul considerându-l pe altul mai presus de sine însuşi.” Să luăm la inimă aceste îndemnuri.

5. Hristos ca Om despărţit

Versetul 4

Psalmul 16.4: Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi; nu voi turna darurile lor de băutură de sânge şi nuvoi pune numele lor pe buzele mele.

Pe drumul Său ca Om desăvârşit Hristos nu a permis să se interpună absolut nimic între sufletul Său şi Dumnezeu. El nu a adus nici un omagiu lucrurilor pe care oamenii le onorau, El nu a luat numele lor pe buzele Lui. Un idol nu este neapărat un lucru material, pe care îl venerezi în locul Dumnezeului adevărat. El este tot ceea ce în sentimentele inimilor noastre permitem să se interpună între sufletele noastre şi Dumnezeu; de aceea apostolul Ioan scrie chiar credincioşilor: „Copiilor, feriţi-vă de idoli!” Cât de des noi alergăm cu regret după lucruri care vor să pătrundă între sufletele noastre şi Dumnezeu! Însă atunci trebuie curând să învăţăm cât de adevărate sunt cuvintele psalmistului: „Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi.” Omul decăzut are multe lucruri care despart inima lui de Dumnezeu; însă omul nou are numai un subiect: „Viaţa pentru mine este Hristos”, şi „ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

6. Hristos ca Omul mulţumit

Versetele 5 şi 6

Psalmul 16.5,6: Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu; Tu îmi asiguri sorţul. Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă.

Hristos era nu numai Omul despărţit, El era şi Omul deplin mulţumit. El putea spune: „Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu.” Moştenirea este ceea ce este înaintea noastră, partea care rămâne sufletului; paharul vorbeşte mai mult despre ceea ce noi savurăm pe drum. Moştenirea este partea noastră care ni se cuvine, paharul este măsura în care savurăm actual moştenirea. Domnul este partea moştenirii noastre, precum şi a paharului nostru; de aceea paharul nu este savurarea împrejurărilor de pe drum, ci mai degrabă savurarea Domnului în împrejurările prin care trecem. Ele pot avea caracterul dureros al drumului prin pustie, dar cu toate acestea psalmistul poate spune în Psalmul 23: „Paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Savurarea Dumnezeului veşnic, pe care El o avea în împrejurările drumului, făcea ca bucuria Lui să se reverse. Aceasta este experienţa pe care Domnul a făcut-o în chip desăvârşit în suferinţele de care a avut parte aici.

În unul din momentele cele mai dureroase ale vieţii Sale, când El a fost respins de Israel şi nu a fost înţeles de ai Săi, „În timpul acela, Isus, răspunzând, a spus: «Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului.»” Pe drum El a băut din pahar; El, Moştenitorul tuturor lucrurilor, putea spune: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu.”

Noi posedăm o moştenire minunată; ni se cuvine să bem din pahar şi în credinţă să înţelegem că moştenirea este păstrată pentru noi: „Tu Îmi asiguri [susţii] sorţul”. Să bei din pahar înseamnă să intri în fericirea moştenirii; şi în măsura în care facem aceasta, suntem preocupaţi cu ceea ce rămâne, cu ceea ce va fi păstrat, în loc să alergăm după lucrurile lumii acesteia, care „trece” cu toate poftele ei.

Când Domnul a străbătut lumea aceasta a morţii, în împrejurări El era „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa”; dar în perspectiva „moştenirii frumoase”, de care a avut parte, El putea spune: „Frânghiile de măsurat Mi-au căzut în locuri plăcute.”

7. Hristos ca Omul, care S-a lăsat călăuzit

Versetul 7

Psalmul 16.7: Voi binecuvânta pe Domnul care mă sfătuieşte; chiar întimpul nopţilor, lăuntrul meu mă învaţă.

Noi înţelegem mai bine desăvârşirea lui Hristos ca Om, când Îl auzim spunând: „Voi binecuvânta pe Domnul care Mă sfătuieşte.” El, care ca Dumnezeu dă sfat, al cărui Nume este Minunat, Sfătuitorul (Isaia 9), este Cel care ca Om primeşte sfat. Într-o lume a păcatului nici un om nu poate merge în înţelepciunea proprie pe drumul vieţii. Pentru fiecare pas avem nevoie de sfatul lui Dumnezeu în mijlocul dezordinii pătrunse prin păcat şi egoism. Ca să putem „ajuta cu un cuvânt pe cel obosit”, trebuie să lăsăm „în fiecare dimineaţă” să ni se deschidă urechea, ca „să ascultăm ca un ucenic”. Nu este aceasta iarăşi vorbirea Domnului? El a umblat zi după zi conform sfatului lui Dumnezeu. Cât de important este deci pentru noi să ne aşezăm în fiecare zi la picioarele Lui, ca să ascultăm cuvântul Lui!

În afară de sfatul divin însă, care trebuie să ne călăuzească, este şi pricepere spirituală (Coloseni 1.9,10). Ea este ilustrată prin „rinichi”; din ea se formează principiile călăuzitoare ale sufletului. Această pricepere prezintă mai clar drumul lui Dumnezeu atunci când sufletul este departe de influenţele lumii neliniştite, care îl înconjoară, aşa cum este în liniştea nopţii. Înţelegerea spirituală, înviorată de sfatul divin, va recunoaşte atunci realmente cu mai multă claritate drumul vieţii, care conduce printr-o lume a păcatului şi a morţii.

8. Hristos ca Omul menţinut de Dumnezeu

Versetul 8

Psalmul 16.8: Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.

Ca să poţi merge pe drumul vieţii, sfatul lui Dumnezeu şi priceperea spirituală nu sunt suficiente; noi avem nevoie şi de sprijinul lui Dumnezeu. Şi acesta este un element pe care îl vedem realizat în chip desăvârşit pe drumul Domnului ca Om. El putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea”, şi în timp ce Îl avea înaintea Sa, El era conştient că Domnul era la El: „El este la dreapta Mea”; şi dacă Domnul este la dreapta Lui, El poate adăuga: „nu Mă voi clătina”. Noi avem privilegiul să urmăm pe Domnul pe drumul acesta, chiar dacă numai El a fost Cel care putea spune: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea”. În ceea ce ne priveşte pe noi, cu regret nu putem spune „întotdeauna”; noi nu avem întotdeauna acest ochi simplu, care să nu privească la altceva, decât numai la Hristos. Dacă nu este banul sau altceva din lumea aceasta, după care alergăm, poate fi totuşi eu-l propriu într-o formă sau alta. Dorinţa după comoditate, după autosatisfacere, după glorie personală poate tulbura capacitatea de a vedea a sufletului nostru. Dacă ochiul nostru este simplu, dacă Hristos este singurul subiect al nostru, vom simţi că Domnul este la noi; şi dacă El este la noi, nu ne vom clătina. Lumea, care ne înconjoară, este umplută cu tot felul de glasuri diferite, şi chiar şi între copiii lui Dumnezeu domină multă încurcătură; dar dacă suntem sprijiniţi de Domnul şi menţinuţi de El, nu ne vom clătina.

9. Hristos ca Omul care S-a bucurat

Versetele 9-11

Psalmul 16.9-11: De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul, chiar carnea mea se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna. 

Drumul vieţii, pe care a mers Domnul, a condus prin moarte. Vorbim aici nu de moartea Lui ispăşitoare în favoarea alor Săi, ci de fericirea unei vieţi, pe care moartea nu o poate atinge. Acesta este drumul vieţii prin moarte. Privirea spre moarte nu aruncă aici nici o umbră asupra duhului Său. Inima Lui nu este zdrobită la acest gând; El Se bucură, sufletul Lui tresaltă de bucurie şi carnea Lui se va odihni în siguranţă. Pentru cel care merge pe drumul vieţii, moartea este numai trecerea spre o savurare mai mare a vieţii. În timp ce omul natural, care se află pe drumul morţii, este umplut de tristeţe şi teamă, omul care merge pe drumul vieţii este caracterizat de bucurie, laudă şi liniştea speranţei.

Taina acestei bucurii este în ţelul minunat, care se zăreşte. Drumul vieţii conduce printr-o lume a durerilor, prin valea umbrei morţii, dar se termină în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru Hristos şi pentru toţi care sunt uniţi cu El, aceasta este prezenţa Tatălui. Şi aceasta este mai mult decât gloria, ea este casa Tatălui, casa în care se revelează inima Tatălui, unde cunoaşterea şi savurarea Tatălui sunt realitate deplină. Aici jos în toate durerile, care aparţin de nedespărţit de pământul acesta, noi putem bea din paharul vieţii; dincolo în bucuria cerului vom avea plinătatea vieţii. Aici jos sunt bucurii pe cale, dincolo sunt pururi plăceri.

Aceasta era viaţa lăuntrică, pe care a trăit-o Domnul Isus ca Om cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, atunci când El a mers prin lumea aceasta. Omul în inocenţa lui în Eden nu putea cunoaşte această viaţă, şi pentru omul decăzut este imposibil s-o cunoască. Numai un om sfânt poate trăi o viaţă caracterizată prin dependenţă de puterea lui Dumnezeu, prin încredere în dragostea lui Dumnezeu şi prin supunere faţă de voia lui Dumnezeu, o viaţă de smerenie, care a venit la aceia care din punct de vedere moral erau gloria pământului, în toate acestea însă au menţinut despărţirea de răul lumii, o viaţă de mulţumire cu privire la moştenirea viitoare, o viaţă care cunoaşte călăuzirea divină şi sprijinul divin, o viaţă pe care moartea nu o atinge, căreia mormântul nu poate să-i pună capăt, şi care conduce în prezenţa lui Dumnezeu, unde este plinătate de bucurie şi desfătări pentru totdeauna. O viaţă, care a fost în inima Tatălui pentru noi, în care mâna Lui ne sprijină până în momentul în care vom fi introduşi în plinătatea acestei vieţi, în casa Tatălui.

Numai în Hristos această viaţă a fost trăită în desăvârşirea ei absolută. Însă este posibil şi pentru ai Săi să fie trăită în puterea Duhului Sfânt.


Tradus de la: Der Weg des Lebens

Titlul original: „Der Weg des Lebens“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1993, pag. 261–275;
apărut în germană pentru prima dată în Der Dienst des Wortes, Ediţia 13, 1935, pag. 61–67, 73–78

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (35)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).