Întrebarea referitoare la felul în care eu aş putea cunoaşte voia lui Dumnezeu în deciziile pe care trebuie să le iau m-a preocupat mereu din tinereţe, şi nu mă îndoiesc că mulţi din cititorii mei şi multe din cititoarele mele sunt preocupaţi cu aceasta. Întrebări de forma: „Să cerem semne?” dovedesc aceasta; şi întrebarea referitoare la alegerea partenerului de viaţă, care preocupă pe mulţi creştini tineri, mă determină să scriu câteva gânduri referitoare la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.
Însă faptul că această întrebare a fost pentru mine deja din tinereţe foarte importantă are un motiv deosebit: un creştin credincios în vârstă, prin care eu am venit la credinţă, a accentuat mereu, fie în discuţii personale, fie într-un cerc de prieteni, cât de periculos şi cu urmări fatale ar fi un „drum propriu” şi cum credinciosul ar trebui să fie permanent conştient de dependenţa lui de Domnul Isus. De aceea trebuie mai întâi să clarificăm ce este un „drum propriu”.
Ce este un „drum propriu”?
Un drum propriu! – Noi toţi am stat odată la capătul unui peron aşteptând şi petrecându-ne timpul şi am privit în lungul liniilor. Acolo apare aproape pe neobservate o deviere, o linie secundară derivată din linia principală, se pierde în mulţimea de linii, şi oricât de mult ne-am forţa să urmărim traseul ei nu putem constata încotro conduce ea în cele din urmă. Devierea apare aşa de secundară şi neînsemnată că am putea crede că linia conduce spre acelaşi ţel ca şi linia dreaptă; ştim însă din experienţă, că dimpotrivă deseori conduce în cu totul altă parte. Cât de fatal poate fi un macaz fals!
Foarte asemănător este şi cu un „drum propriu”. Desigur rămâne adevărat, că noi ne putem întoarce întotdeauna înapoi şi imediat la Domnul nostru, atunci când ne-am abătut de la drumul drept. Însă cât de trist ar fi, dacă cineva s-ar lăsa ademenit prin acest fapt şi să ia puţin în serios şi inexact un drum de răscruce! Cu siguranţă va greşi socoteala. Căci există şi o altă latură, că noi nicidecum nu avem în mână să hotărâm dinainte când drumul pe care am pornit se reîntoarce înapoi la drumul pe care l-am părăsit în mod fals. Experienţa învaţă contrariul, că aceia, care din proprie iniţiativă au părăsit drumul de dependenţă şi ascultare, deseori s-au abătut deja mult, înainte ca ei să ajungă la înţelegerea faptei lor greşite şi până primesc puterea spirituală să se plece acestei înţelegeri şi să se căiască sincer.
Probabil şi dumneavoastră vi s-a părut neînsemnată abaterea de la drumul drept, atunci când biruiţi de viclenia lui satan aţi întors macazul şi aţi lăsat trenul vieţii dumneavoastră să meargă pe o linie secundară. Desigur aceasta poate avea loc uneori cu bună credinţă, şi atunci cu siguranţă harul ne va veni în ajutor, chiar ne va întâmpina. Însă mult mai des gânduri uşuratice pot fi în inimile noastre; şi apoi poate fi aşa, da, se întâmplă de multe ori, că într-un astfel de caz „linia secundară” niciodată nu revine la linia principală, la drumul de credincioşie şi dependenţă.
Însă: orice comparaţie şchiopătează. Realmente este aşa, că fiecare care a pornit pe un drum „propriu” întotdeauna trebuie să revină la punctul de plecare. Când Avraam s-a dus în Egipt din cauza foametei, departe de ţara pe care Domnul i-a „arătat-o”, el a mers pe un astfel de drum propriu; el a găsit acolo într-adevăr tot ce îi trebuia pentru a trăi, şi chiar mai mult, dar şi greutăţi severe. Şi abia după ce el s-a întors la punctul de plecare al acestui drum al său greşit şi egoist, „până la Betel, până la locul unde era la început cortul lui”, el era iarăşi acolo unde Dumnezeu voia să-l aibă (Geneza 12).
Drept urmare este nevoie să accentuăm, că aceasta trebuie înţeles de noi în sens spiritual şi nicidecum întotdeauna literalmente, căci altfel am putea ajunge la gânduri greşite. Cât de mulţi sunt aceia care au pornit pe un drum greşit când a fost vorba de a lua o hotărâre şi care şi-au dorit să poată revoca tot ce au făcut prin propria voie, începând de acolo unde au părăsit drumul de dependenţă. Şi dacă aceasta nu ar fi în cele mai multe cazuri de la Dumnezeu, ar fi eventual iarăşi un „drum propriu” – ca să nu mai vorbim de faptul că destul de des nu este nici măcar posibil. De exemplu la alegerea partenerului de viaţă nu este nici o întoarcere înapoi: trebuie să se culeagă (desigur şi atunci când harul ne stă la dispoziţie) ceea ce s-a semănat.
Să ne gândim la un caz de altă natură, că un tânăr credincios a schimbat locul de muncă şi mai devreme sau mai târziu ajunge să-şi dea seama că prin voia proprie a mers pe un drum greşit. Atunci poate să ia naştere întrebarea şi se pune întrebarea, la care nu este uşor de răspuns, dacă nu cumva ar trebui să renunţe la locul de muncă când vine termenul scadent de desfacere a contractului de muncă. Cu toate acestea aceasta va fi corect în cele mai rare cazuri; căci pentru Dumnezeu nu vine mai întâi ce este în exterior, El vrea inimile noastre şi doreşte ca disciplinarea Sa şi lucrarea Duhului Său Sfânt să ajungă la conştiinţa noastră. Inima noastră este mult mai repede gata să acţioneze cu privire la lucrurile exterioare decât la căinţa reală.
Un exemplu din Sfânta Scriptură, care, aşa cum cred eu, este foarte puţin luat în seamă, ne poate ajuta în privinţa aceasta spre cea mai solemnă instruire a noastră. Îl găsim în capitolul 13 şi 14 al cărţii Numeri. Într-adevăr acolo nu era nici măcar un drum propriu, pe care poporul a plecat, dar care pe baza informaţiilor aduse de cercetaşi a fost o hotărâre deosebit de condamnabilă, care a provocat nemulţumirea Domnului, judecata şi mânia asupra poporului egoist (Numeri 14.4). Atunci copii lui Israel s-au îngrozit şi „poporul s-a jelit foarte mult”. Citim chiar: „Şi s-au sculat de dimineaţă şi s-au suit pe vârful muntelui, zicând: «Iată-ne, şi ne vom sui la locul pe care l-a promis Domnul, pentru că am păcătuit»” (Numeri 14.39,40). „Aceasta a fost corect”, vom gândi noi probabil la prima vedere, „prin aceasta copiii lui Israel au făcut iarăşi bun tot ceea ce ei în revolta lor au făcut împotriva lui Dumnezeu!” Şi cu toate acestea era din nou propria voie, o nouă răzvrătire împotriva poruncii Domnului, aşa cum ne arată în mod impresionant versetele următoare şi roadele triste ale comportării lor temerare (Numeri 14.44,45; compară cu Numeri 14.25).
Ce ne învaţă aceasta? Simpla părăsire exterioară a drumului propriu, în timp ce vrem să anulăm ce am făcut, nu este – cu toate pornirile şi cuvintele evlavioase – ceea ce Dumnezeu caută la noi în primul rând într-un astfel de caz: noi am căuta, ca şi copiii lui Israel aici, de fapt numai să scăpăm de greutăţile, pe care noi înşine ni le-am pricinuit, şi de urmările faptelor noastre egoiste. Dumnezeu doreşte mai mult, atunci când noi ne-am abătut de la calea dreaptă: El doreşte, aşa cum am spus deja, să vadă conştiinţa noastră la lucru, doreşte înainte de toate ca noi să condamnăm înaintea Lui tot drumul nostru „propriu”, să mărturisim şi să-l judecăm.
Aceasta este „întristarea potrivit lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7.10), prin ea revenim în sens spiritual la punctul de plecare fatal al drumului nostru greşit, luăm asupra noastră greutăţile care au avut loc (de care niciodată nu suntem scutiţi), prin aceea că noi în loc să vrem să le înlăturăm, ne supunem urmărilor voinţei noastre egoiste – până când Dumnezeu va vrea să le aline sau să le îndepărteze total de la noi sau să le transforme spre bine.
Fie ca noi, chiar fără să trebuiască să facem astfel de experienţe, să recunoaştem toată nebunia şi grozăvia acelui „drum propriu”! Piciorul merge repede pe el, însă zăboveşte să-l părăsească. Orele unei nopţi sunt suficiente ca „întreaga adunare” a copiilor lui Israel să-şi îndepărteze faţa de la Dumnezeu şi să se îndrepte spre Egipt; dar trec treizeci şi opt de ani până când ei pot intra în ţară, în măsura în care unii dintre ei au putut intra. Fie ca noi cu adevărată teamă de Dumnezeu să fim cu băgare de seamă să mergem în dependenţă de El pe drumul nostru şi întotdeauna să întrebăm care este voia Lui!
Însă cum cunoaştem noi această voie? O putem noi de fapt cunoaşte în orice situaţie? Cu aceasta vrem să ne ocupăm în cele ce urmează:
Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?
Proverbe 3.5: Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te sprijini pe priceperea ta!
În primul pasaj am vorbit despre „drumul propriu”, despre prostia şi pericolul acelei practicări a voii proprii. Ne-am spus cât de important este ca la orice decizie pe care o luăm, să întrebăm care este voia lui Dumnezeu. Acum va fi vorba despre faptul cum putem noi cunoaşte această voie.
Îmi amintesc bine cum în tinereţe am citit o carte mică despre subiectul acesta. Mă interesa foarte mult să găsesc un răspuns cu adevărat satisfăcător la întrebarea care mă preocupa mereu. Şi cărticica era suficient de cuprinzătoare, aşa că eu am putut spera ca la citirea atentă în sfârşit să văd dispărând toate greutăţile cunoscute din experienţă. Dar cât de dezamăgit am fost! În ea erau prezentate cu mare seriozitate, în mod pur sistematic o duzină de „puncte”, şi apoi se spunea că dacă toate punctele de vedere prezentate acolo se potrivesc exact, atunci liniştit şi mângâiat poţi primi drumul respectiv şi merge pe el ca fiind de la Domnul. Deci de fapt trebuia să ai la tine întotdeauna această cărticică, ca de fiecare dată să poţi să-ţi actualizezi cele zece până la douăsprezece „puncte”! Şi dacă după o verificare anevoioasă erai la ultimul punct, atunci erai în pericol să uiţi pe primul. Nu trebuie să spun că atunci am lăsat la o parte pentru un timp toată această problemă, chiar dacă practic mergeam pe cât puteam de bine foarte precaut la lucru. – Astăzi însă sunt convins că fiecare credincios poate ajunge la odihnă în privinţa aceasta, şi că este un privilegiu ca în toate lucrurile să verifici care este „voia cea bună şi plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu”. Nu a spus El: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta”?
Este cunoscută o altă regulă, care a fost introdusă, şi ea este mai potrivită să constituie un ghid util pentru noi. – Un cârmaci a fost întrebat cum face el ca să conducă sigur un vapor în port. El a răspuns, că el are trei puncte de orientare, şi dacă acestea trei se acoperă (pe o linie dreaptă), atunci el ştie că el este în şenalul navigabil corect. Şi pentru creştini, se spune, sunt aceste „trei puncte”, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu, călăuzirea Duhului şi împrejurările, şi dacă acestea sunt în armonie atunci când apare o întrebare, atunci poţi fi sigur de drumul tău.
Cu siguranţă această imagine poate fi un ajutor bun pentru noi; însă deplin suficient nu este. Neapărat rămâne adevărat, că Duhul Sfânt niciodată nu ne călăuzeşte în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Însă inima noastră înşelătoare este înclinată să ofere foarte uşor loc privilegiat celui de-al treilea punct numit, „împrejurările”, şi să se lase călăuzită în mod deosebit de ele. Aceasta este un pericol mare. Deseori va fi aşa, că împrejurările lasă să se vadă un drum practicabil, da, probabil de recomandat, şi cu toate acestea el nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; invers, se poate foarte bine întâmpla că noi în ascultare de Dumnezeu mergem pe un drum în ciuda împrejurărilor vitrege. Pe drept cineva a spus odată: este mai bine ca vântul să ne fie împotrivă şi Domnul pentru noi (compară cu Matei 14.24), decât ca Domnul să fie împotriva noastră şi vântul cu noi. Deci noi vom face bine să nu acordăm împrejurărilor o importanţă prea mare.
Doresc însă ca întrebarea care ne preocupă s-o aduc la o formulă cât mai simplă posibil: ca să rămânem păziţi de căile proprii avem nevoie înainte de toate de două lucruri: răbdare şi încredere. În ultimul timp a fost accentuat în locul acesta, că graba este un lucru rău; şi aşa cum a fost în acel caz special este întotdeauna. Desigur sunt situaţii în care se cer decizii luate repede de către noi; dar nici atunci nu trebuie niciodată să se procedeze în grabă mare, în pripa inimilor noastre. De cele mai multe ori avem mai mult timp decât gândim şi decât ne şopteşte diavolul la ureche. De aceea răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare, cu toate că aceasta lipseşte inimilor noastre naturale.
Căci nimic nu ne cade aşa de greu ca aşteptarea cu răbdare a sosirii ceasului lui Dumnezeu. Şi totuşi, ceea ce astăzi ni se pare a fi foarte confuz, poate deja mâine – sau într-o săptămână, sau într-un an – să fie limpede ca lumina zilei. Cât de des ne-am întrebat probabil privind în urmă: dacă nu ar fi fost mai bine să aşteptăm puţin mai mult în una sau alta din situaţii. Şi cu toate acestea de fiecare dată ne vine din nou greu, dacă ajungem iarăşi într-o astfel de situaţie. – Saul a aşteptat şapte zile, „până la timpul pe care-l hotărâse Samuel”; dar când Samuel nu a venit, el a încălcat prescripţiile Cuvântului lui Dumnezeu, a privit la împrejurări şi a acţionat după gândurile cărnii. Abia a făcut aceasta şi Samuel a venit – cât de puţin timp mai avea totuşi de aşteptat! Însă acum totul era pierdut, el a „lucrat nebuneşte” (compară cu 1 Samuel 10.8; 13.8-15).
Dumnezeu are motivele Lui deosebite atunci când ne ia în şcoala aşteptării; ca în toate cazurile, şi aici El nu o face pentru că ar avea plăcere să ne chinuiască. Însă probabil în nici o altă şcoală nu învăţăm aşa de mult ca aici. Cu cât durează mai mult, cu atât mai mult ne simţim împinşi să aducem înaintea Lui în rugăciune şi cerere fierbinte chestiunea care ne preocupă. La fel spune şi Cuvântul lui Dumnezeu: „dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu”, şi el ne sfătuieşte: „în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre” (Iacov 1.5; Filipeni 4.6). Însă în timp ce facem aceasta, aducem înaintea feţei Sale nu numai chestiunea noastră ci şi pe noi înşine, întreaga noastră stare, şi prin aceasta se clarifică ca de la sine o întrebare importantă: căci o stare spirituală bună este condiţia preliminară cea mai importantă ca să cunoaştem voia lui Dumnezeu cu privire la noi.
Dar nu ne lipseşte atunci curajul? Nu trebuie să cedăm de la început, înainte să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu? Deci, Dumnezeu se uită la inimă. Tocmai acolo unde El ne cere să ne rugăm pentru înţelepciune (Iacov 1.5), El Şi-a atribuit un titlu, pe care noi aproape niciunde nu-l găsim mai frumos ca aici. „Dacă vreunul din voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează”, şi Duhul Sfânt adaugă simplu şi confirmă: „şi i se va da.” Da, noi avem toate motivele, „să ne rugăm cu credinţă, fără să ne îndoim” (compară cu Iacov 1.6). Şi în multele cazuri, în care în mersul nostru prin creaţia decăzută „nu ştim ce să cerem aşa cum se cuvine”, acest acelaşi Duh „mijloceşte cu suspine de nespus” (citeşte Romani 8.26,27). Cât de mare este lucrul acesta! Nu, Dumnezeu nu este un „om aspru” – să afirmi aceasta, vrem s-o lăsăm pe seama „robului rău şi leneş”, acesta este necredinciosul (Matei 25.24-30).
Deci eu nu uit, că noi suntem oameni şi că de aceea noi – în slăbiciunea şi neputinţa noastră – deseori tremurăm şi descurajăm înaintea unei decizii, da, probabil chiar şi după ce am luat-o privind spre Dumnezeu. Cine se cunoaşte pe sine nu se va încăpăţâna cu uşurătate: drumul meu, pe care am mers, este de la Domnul! – el va lăsa pe seama Lui aprecierea în privinţa aceasta. Însă desigur aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi trebuie să avem această convingere înlăuntrul nostru. Însă tocmai cunoaşterea de sine ne va face dublu prudenţi şi va fi un imbold puternic pentru noi pentru a căuta apropierea şi părtăşia cu Domnul, să fim într-o stare spirituală bună.
Toate întrebările care ne preocupă depind de starea spirituală bună; ea este, aşa cum am spus, condiţia preliminară cea mai importantă. Prin aceasta am ajuns de la cele douăsprezece puncte de vedere de la început (pe care le-am păstrat pentru mine) la trei, două şi în cele din urmă la unul singur, spre care toate tind. La fel a spus şi Domnul în Ioan 15 cu privire la mărturia noastră pe pământul acesta: „Rămâneţi în Mine” – aceasta este dependenţă, părtăşie practică cu El – şi „Eu în voi” – aceasta este putere, aceasta este înţelepciune şi călăuzire blândă şi credincioasă.
O astfel de călăuzire ne-a făgăduit El, şi El o va da în mod deosebit credincioşilor tineri. El ştie de asemenea că tocmai credincioşii tineri au de luat unele decizii, care sunt hotărâtoare pentru viaţa întreagă. De aceea stă scris: „El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va strânge mieii în braţul Său şi-i va purta la sânul Său; El le va călăuzi blând pe cele care alăptează” (Isaia 40.11).
Citeşte şi: „Trebuie să cerem semne?”
Traducere: Ion Simionescu