Rod la vremea sa

Botschafter

Online începând de la: 28.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Verset călăuzitor: Psalmul 1.3

Psalmul 1.3: El este ca un pom sădit lângă nişte pâraie de apă, care îşi dă rodul la vremea sa şi a cărui frunză nu se vestejeşte.

Aşa se spune despre omul care, despărţit de cei răi, de păcătoşi şi de batjocoritori, „îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui. Şi despre omul „care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul” citim: „nu încetează să aducă roadă” (Ieremia 17.8). – Roada este dovada vieţii, şi orice viaţă îşi are izvorul în Dumnezeu.

Plăcute sunt relatările Cuvântului lui Dumnezeu, care ne lasă să vedem roade veritabile. Ele sunt scrise pentru învăţătura şi îmbărbătarea noastră. De o deosebită frumuseţe sunt roadele pe care noi le vedem că se coc pentru Isus, care sunt aduse direct Lui, Aceluia pe care Îl iubeşte sufletul nostru. Dintre toţi purtătorii de roade, care nu sunt prezentaţi din timpul vieţii pe pământ a Domnului nostru, trei apar aproape în acelaşi timp, sunt de aceeaşi natură sau au o natură asemănătoare şi înainte de toate au un ţel comun: omagierea, recunoaşterea şi cinstirea lui Isus. Ei mai au în comun şi faptul că ei cinstesc trupul Domnului. Este vorba de Maria din Betania, de Iosif din Arimateea şi de Nicodim.

Domnul a venit cu 6 zile înainte de Paști în Betania. El ştia că „vremea Mea este aproape”. „Puterea întunericului” era pregătită să desfăşoare toată răutatea ei, şi El era jertfa lor. Omul a umplut măsura vrăjmăşiei lui faţă de Dumnezeu, ca s-o verse peste Unsul lui Dumnezeu. Şi El, Fiul dragostei lui Dumnezeu, stătea înaintea lucrării la a cărei înfăptuire El trebuia să fie părăsit şi de Dumnezeu. Aşa era situaţia în momentul când El într-un cerc restrâns stătea la masă în Betania şi a venit Maria şi L-a uns.

Cu siguranţă, era Tatăl Cel care a pregătit Preaiubitului Său această înviorare a inimii în zilele dinaintea de necaz. Dumnezeu a dat naştere la această „lucrare bună faţă de El”. Dar Maria a făcut lucrarea; ea a adus rodul lucrat de Dumnezeu. Nu se spune cât de mult a înţeles ea ce a făcut. Dar ea a făcut ce era potrivit, ce se cuvenea pentru ceasul acela. Nu se poate presupune că ea a crezut că s-a apropiat aşa de mult moartea Domnului ei, aşa cum ea era în realitate, căci duşmanii lui Isus au făcut pregătirile în taină. Totodată ei nu voiau să-L omoare „în timpul sărbătorii”. Dar Domnul a ştiut ceasul Lui, şi a spus: „ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele.”

Vedem aici cum o femeie slabă, care a avut ocazii mai puţine decât ucenicii să înveţe (dar ea s-a folosit de ocaziile ei), aducând omagiul ei la timpul potrivit „Celui dispreţuit de toată lumea”, prin ofranda parfumului de nard curat, de mare preţ şi prin aceasta înviorează inima Lui în zilele şi ceasurile de strâmtorare. Cercul în care Se afla Domnul în Betania consta numai din aceia care Îl iubeau (cu excepţia lui Iuda). Dar dintre toţi aceştia era numai o persoană capabilă să facă „lucrarea bună pentru El” şi să verse pe trupul Lui sfânt „parfumul de nard curat, de mare preţ”, singurul care se potrivea pentru înmormântarea Lui.

Câteva zile mai târziu. – „Domnul slavei” este răstignit, „Urzitorul vieţii”  este omorât. „Este vinovat de moarte”, a fost sentinţa. Împreună cu doi tâlhari a fost răstignit. „Groapa Lui a fost rânduită împreună cu cei răi”. Nu era de mirare; căci Domnul trebuia să moară ca un păcătos şi făcător de rele, şi pentru deţinătorii puterii nu era altceva de făcut decât să hotărască ca trupul Lui să fie pus în cimitirele unor astfel de oameni. Dar pentru a doua oară au trebuit să vadă că autoritatea lor avea limite. Ei nu voiau să omoare pe Isus „în timpul sărbătorii”, dar planul lui Dumnezeu era altul. Ei au rânduit ca mormântul lui Isus să fie împreună cu cei răi, dar planul lui Dumnezeu era să pregătească Hristosului Său un loc demn „în moartea Sa” (Isaia 53.9).

Iosif din Arimateea era unealta lui Dumnezeu. Până atunci s-a ţinut ascuns ca ucenic al lui Isus, de frica iudeilor. Citim într-adevăr despre el, că el nu a luat parte la sfatul şi la fapta iudeilor, dar el nu a intervenit să ia apărarea lui Isus. Teama de oameni era prea mare pentru a face aceasta. Dar acum a devenit un altul. Probabil el, ca şi acel sutaş şi alţii „care veniseră să vadă această scenă”, a fost copleşit de cele care au avut loc la moartea lui Isus şi a recunoscut: „Cu adevărat, Acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

Cu îndrăzneală a mers acum la Pilat şi l-a rugat să-i dea trupul lui Isus. Iudeul bogat, onorabil, bun şi drept roagă să i se dea trupul unui Om, care potrivit cu sentinţa poporului Său a fost găsit vinovat pentru a fi pedepsit cu moartea şi care tocmai fusese spânzurat pe lemnul blestemat! Dacă până în momentul acela Iosif nu a intervenit public pentru Isus, acum o face şi prin aceasta se deosebeşte de tot poporul. Fricosul devine un erou. Căci dacă ar fi fost necesar vreodată curaj de a sta de partea lui Isus, atunci era acum, după ce El a fost omorât ca urmare a sentinţei iudeilor şi romanilor. Ce lucrare a harului lui Dumnezeu în acest om cu o fire fricoasă! Toţi ucenicii fugiseră, toţi cunoscuţii „stăteau departe, privind cele ce se petreceau”, dar cel care până atunci „era un ucenic ascuns” a avut curaj să împlinească voia lui Dumnezeu cu privire la trupul lui Hristos; şi chiar dacă fără să-şi dea seama, prin comportarea lui face ca „să se împlinească Scripturile”.

Dumnezeu adaugă un tovarăş celui devenit curajos. „Și Nicodim, care la început venise la Isus noaptea, a venit și el și a adus o amestecătură  de aproape o sută de litri de smirnă și aloe.” Probabil venirea lui Nicodim a întărit curajul lui Iosif. Probabil Dumnezeu l-a trimis pentru ca în mijlocul poporului iudeu să fie doi martori recunoscuţi ca fiind demni de încredere, că Hristosul Său a murit cu adevărat. Nu se puteau imagina obiecţii împotriva mărturiei unui sfătuitor al sinedriului cinstit şi a unui fariseu cu vază. Dar oricum ar fi, Nicodim a venit, ca şi Iosif, în ceasul potrivit ca să înmormânteze trupul Domnului în chip demn. – Oare şi-au mărturisit cei doi oameni unul altuia, că ar fi fost mai bine să se fi declarat mai demult de partea lui Isus? Se poate presupune că ei s-au ruşinat unul de altul, atunci când abia la mormântul lui Isus s-au cunoscut ca ucenici ai Săi, şi au aflat reciproc de dragostea pe care o aveau pentru Cel răstignit.

Scriptura nu spune nimic despre aceasta, dar ea spune cum aceşti doi bărbaţi au exprimat dragostea lor pentru Isus, prin aceea că ei „au înfăşurat trupul lui Isus în fâşii de pânză de in cu miresme” şi L-au pregătit cu toată onoarea pentru înmormântare, şi apoi L-au pus într-un mormânt „în care nu mai fusese pus nimeni”.

Aşa s-au împlinit Scripturile potrivit cu voia lui Dumnezeu, contrar hotărârilor oamenilor.  Şi pentru împlinirea hotărârilor Sale Dumnezeu a folosit oameni, care până atunci prin natura lor s-au dovedit a fi nefolositori pentru o astfel de mărturie. Dar în timp ce Petru, totdeauna gata de a da mărturie, a eşuat foarte condamnabil, şi toţi ucenicii au fugit, păşesc în scenă fără teamă aceşti doi oameni, după ce aparent toată nădejdea credincioşilor din Israel a dispărut. Ce i-a determinat, contrar aptitudinilor lor, să depună fără cuvinte această mărturie plină de putere, şi aceasta într-un moment când se părea că totul dispăruse şi o declarare de partea lui Isus putea să aducă cu sine numai pericole, în cel mai bun caz dispreţ? Nu ni se spune, tot aşa cum nu ni se spun motivele pentru care Maria a făcut fapta ei. Dar ni se spune ei au acţionat şi cum au acţionat: Maria a adus parfum de nard curat, de mare preţ. Iosif aduce de asemenea ceva veritabil, ceva foarte rar, prin aceea că el cu curaj cere trupul lui Isus de la un om care L-a condamnat la moarte pe Isus; şi Nicodim biruie teama lui, vine să înmormânteze trupul lui Isus omorât, şi aduce cu sine o sută de măsuri de balsam preţios.

„El este ca un pom sădit lângă nişte pâraie de apă, care îşi dă rodul la vremea sa.” Nu este acesta răspunsul la întrebarea noastră: „Ce i-a determinat?” Lucrarea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru împlinirea Scripturi este un lucru, dragostea şi sentimentul oamenilor care acţionează este alt lucru. Şi grija plină de dragoste a lui Iosif şi a lui Nicodim pentru trupul Domnului răstignit ne arată oameni de seamă, care acum erau nu numai lăuntric despărţiţi de un popor condamnat prin faptele lui, ci care au primit şi curaj să se prezinte public prin mărturia lor că sunt în opoziţie cu tot poporul şi cu conducătorii şi mai marii poporului. Momentul aducerii roadei pentru Domnul a fost şi momentul despărţirii lor de aceia care L-au omorât. Fapta lor i-a despărţit de poporul lor; ei au arătat dragoste faţă de Acela pe care poporul L-a răstignit. Dacă până în momentul acela nu au fost hotărâţi, dacă probabil pe lângă teamă şi îndoiala i-a împiedicat să depună o mărturie clară, acum erau convinşi că ei aparţin lui Isus, chiar dacă trebuiau să stea „în afara taberei” împreună cu Cel răstignit. Moartea Lui le-a deschis ochii, aşa că au preferat locul lângă Hristos Cel mort în loc de şederea împreună cu concetăţenii lor.

Poate fi roadă mai frumoasă decât aceasta, care a crescut în aceste zile de adâncă smerenie  pentru Domnul Isus asemenea „dintr-un pământ uscat”? Numai credinţa poate să dea îndrăzneală şi putere pentru astfel de fapte în astfel de ore. Ochiul firesc vedea numai un Muribund aflat pe lemnul de ocară şi blestem; credinţa a recunoscut prin harul lui Dumnezeu: „Acesta era Fiul lui Dumnezeu”. Şi chiar dacă înţelegerea şi cunoaşterea sunt mici, aceste inimi au adus rod la timpul lor.

Nu este remarcabil că în această oră au fost în acţiune numai doi bărbaţi fără teamă şi câteva femei? Ceilalţi au dispărut. Cu siguranţă Duhul lui Dumnezeu nu ne arată fără rost aceasta. În toate timpurile sunt situaţii şi momente care solicită în mod deosebit luarea de poziţie şi decizii. S-ar putea să lipsească curaj şi putere pentru o mărturie plină de putere prin cuvinte şi prezentare publică. Dar mărturia fără cuvinte, dovezile de dragoste şi ataşament pentru Isus vor fi prezente dacă inima este în legătură practică cu Domnul ei, se hrăneşte din El, asemenea pomului „sădit lângă pâraie de apă” şi „îşi întinde rădăcinile spre râu”. El aduce la timpul lui rod pentru Isus şi „nu încetează să aducă roadă”.

Şi aşa cum atunci cei care Îl iubeau pe Isus, au privit cu uimire pe Domnul în dimineaţa învierii Sale şi L-au omagiat, tot aşa va veni în curând ceasul în care toţi cei care-L iubesc Îl vor vedea cu bucurie mare venind, ca să fie ca El şi pentru totdeauna la El. – Dar până atunci, să nu uităm, noi suntem într-o lume care L-a răstignit.


Articol tradus din Botschafter des Heils in Christo, colecţie de articole din anii 1922–1936

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Credincioşi tineri (1)

Mai multe articole din categoria Discipolat (37)

Mai multe articole despre locul din Biblie Psalmii 1 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).