Versete călăuzitoare: Ioan 20.11-18
Ioan 20,11-18: Dar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, stând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” Zicând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Gândind că este grădinarul, ea I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Isus i-a zis: „Maria!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!” adică: „Învăţătorule!” „Nu Mă atinge”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Maria Magdalena a venit şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.
Dar să revenim la textul nostru din Scriptură, ca să vedem cum întâmpină Domnul pe Maria, care Îl căuta cu multe lacrimi. Desigur locul mormântului nu era locul pentru Mântuitorul înviat, dar era locul pentru Păstorul cel bun, deoarece acolo o oiţă, foarte întristată, Îl căuta. Cum ar fi putut inima Lui plină de compasiune să rămână departe, în timp ce un suflet zdrobit de durere şi suferinţă Îl căuta cu lacrimi ca să-şi reverse înaintea Lui inima lipsită de mângâiere? Dragostea Lui este de nepătruns, ea este mai tare decât moartea. Sentimentele alor Săi faţă de El se schimbă foarte des, dar dragostea Lui faţă de ei rămâne veşnic aceeaşi. Ce cunoaştere aducătoare de mângâiere pentru inimile noastre nestatornice!
Domnul era aproape, dar Maria nu L-a recunoscut. Ochii ei plini de lacrimi nu căutau pe Isus înviat, ci pe Isus mort. »Spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.« Înţelegerea ei cu privire la El nu depăşea graniţele mormântului. Domnul a vorbit într-adevăr deseori despre moartea Sa pe cruce şi despre învierea Sa; dar nici ea şi nici ucenicii nu au avut urechi deschise pentru acest adevăr. Însă ei i s-a deschis urechea, ca să recunoască vocea Sa, de îndată ce El a strigat-o pe nume. Copilul recunoaşte vocea mamei şi oaia cunoaşte glasul păstorului. »Oile Mele ascultă glasul meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine.« (Ioan 10.27). Abia a răsunat strigătul „Maria!” de pe buzele Domnului, că imediat vine din partea celui adresat un „Rabuni!” plin de bucurie. Ce surpriză! Ea nu a plâns degeaba, nu a căutat degeaba. El Însuşi, nu Hristos Cel mort, ci Cel viu stătea înaintea ei. Toate aşteptările ei au fost cu mult depăşite. Lacrimile ei au secat; tristeţea ei mare s-a transformat deodată într-o bucurie imensă.
Fericită Maria! – şi totuşi, cu mult mai mare va fi surpriza tuturor alor Săi, când ei după aşa mult timp de dorinţă şi aşteptare după El Îl vor întâmpina la venirea Lui! Cu siguranţă, nu vor fi cuvinte care să poată exprima în limba omenească câtuşi de aproximativ dimensiunea acestei bucurii imense. Dar nici acum El nu va lăsa de ruşine încrederea noastră; în toate situaţiile şi împrejurările noastre, dacă noi căutăm faţa Lui, ne va face parte din belşug de dragostea Lui plină de îndurare. Fie ca urechile noastre să fie larg deschise, ca să diferenţieze glasul Lui, şi fie ca inimile noastre să fie totdeauna gata să urmeze numai glasul Lui.
Desigur cuvintele Domnului: »Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la tatăl Meu« (versetul 17) sunt picături amare în paharul bucuriei Mariei. Atâta timp cât noi suntem în cortul acesta, totdeauna trebuie puse bariere firii. Ea este totdeauna înclinată să se amestece în toate; şi numai Domnul ştie s-o întâmpine la timpul potrivit şi în modul potrivit. Pentru noi însă este necesar să supraveghem permanent în rugăciune sentimentele noastre, căci altfel din lipsă de înţelegere vom fi deseori duşi în rătăcire. Sunt unii care cu cele mai bune intenţii au făcut cele mai triste lucruri! Mulţumiri fie aduse Domnului, când El în dragostea Lui păzitoare ne iese în cale la timpul potrivit, oricât de dureros ar putea fi pentru noi aceasta! – În aceste momente de surpriză fericită Maria nu a gândit altfel, decât că Domnul va continua pe acest pământ relaţia Sa de până acum cu ai Săi. El se opune acestui gând cu cuvintele de mai sus. Pe moment trebuia să aibă loc o despărţire. Isus înviat trebuia mai întâi să ocupe locul Său la dreapta Tatălui. Lumea a lepădat pe Cel drept; Tatăl L-a primit. Pământul nu I-a oferit nici un loc, unde să-Şi poată pune capul; dar cerul s-a deschis cu bucurie pentru El. Cu siguranţă aceste cuvinte au aruncat o umbră întunecată în inima umplută cu bucurie a Mariei; dar Domnul a avut imediat un mesaj nou, ca să menţină în mişcare râul de bucurie. Dacă relaţia Lui de până acum pe pământ nu putea fi continuată în chip vizibil, totuşi acum va avea loc o relaţie în duh, care în natura şi caracterul ei era mult mai profundă şi mai intimă. »Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru« (versetul 17). Ce misiune minunată venită din gura Domnului Însuşi înviat! Orice barieră dintre El şi ai Săi a fost pentru totdeauna distrusă. Era roada lucrării Sale făcute pe cruce. Păcatele lor au fost pentru totdeauna anulate şi ei sunt eliberaţi pentru totdeauna de sub puterea întunericului şi a păcatului. Mântuitorul înviat poate acum să-i aşeze cu Sine pe acelaşi teren. »Du-te la fraţii Mei!« Ei nu mai aparţin lumii; ei sunt pentru totdeauna ai Săi; El îi numeşte »fraţii« Săi. Tatăl Său este Tatăl lor şi Dumnezeul Său este Dumnezeul lor. Ei sunt la fel ca El şi pot spune »Ava, Tată!«, ca El. Nimic nu-i poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul lor; nimeni nu-i poate smulge vreodată din mâna Tatălui, nimeni nu-i poate smulge din mâna Fiului. Lucrarea lui Hristos i-a aşezat pentru totdeauna pe un teren de nezdruncinat.
Cât de fericită a fost Maria pentru o misiune aşa de minunată! Ea »a venit şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri« (versetul 18). Ochii ei L-au văzut şi urechea ei a auzit glasul Lui; şi ea a savurat marele privilegiu de a fi primul mesager al Celui înviat. Dorinţa ei după Domnul şi sentimentele ei pentru El i-au oferit acest privilegiu înaintea tuturor ucenicilor; şi aceştia puteau să audă numai din gura ei acel mesaj minunat încredinţat de Domnul personal acestei ucenice credincioase.
Fie ca şi noi să ne gândim că până în ceasul acesta Domnul este gata să ni Se descopere şi să ne facă purtători ai mesajului Său! Dar să nu uităm, că noi numai atunci putem auzi glasul Lui când stăm într-o legătură vie cu El şi practicăm părtăşia cu El. »Cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui« (Ioan 14.21). Domnul să întipărească adânc prin Duhul Său aceste cuvinte în sufletele noastre!
Tradus de la: Wen suchst du? (3)
Din articolul „Wen suchst du?“
din Botschafter des Heils in Christo, Ediţia 1868, pag. 46–48
Traducere: Ion Simionescu