Taina (2)
Înţelesul ei şi efectele ei

Edward Dennett

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2019, Actualizat: 14.09.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Taina este Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu

Nu trebuie căutat mult, până când să facem descoperirea dorită. În Efeseni 3.6 apostolul ne dă o prezentare rezumativă a ceea ce înseamnă „taina”, şi prezintă trei detalii:

  1. că păgânii trebuie să fie împreună-moştenitori,
  2. că ei trebuie să aparţină împreună cu iudeii la acelaşi trup şi
  3. că ei trebuie să fie împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos Isus prin Evanghelie.

Cu alte cuvinte, este vorba de Biserica sau de Adunarea lui Dumnezeu, diferită în aceeaşi măsură de părtăşia iudaică precum şi de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cititorul va căuta zadarnic pe toate paginile Vechiului Testament după această fiinţă, a Adunării lui Dumnezeu, sau după vreuna din aceste trei însuşiri, care o deosebesc în modul cel mai bătător la ochi atât de tot ceea ce era înainte cât şi de tot ceea ce va fi după aceea.

Aceasta este deci „taina”: Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum o denumeşte apostolul în Efeseni 5.32. Acolo el prezintă perechea ei specifică, relaţia de căsnicie, şi o rezumă aşa: „Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.” În acest context el prezintă că Hristos este Capul Adunării (prin care el confirmă totodată, că soţul este capul soţiei lui), şi că Adunarea este trupul Lui şi El este Mântuitorul ei. Persoanele individuale, pe care El le salvează, sunt mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale, precum Eva era din Adam, pe care el a recunoscut-o ca „os din oasele mele şi carne din carnea mea”. În epistola către Coloseni 1.24-26 stă scris, că Pavel completează, ceea ce lipseşte încă suferinţelor lui Hristos pentru trupul Său, care este Adunarea, potrivit administrării care i-a fost dată – şi anume taina.

Cuvântul „Adunare” în Vechiul Testament

„Dar”, aşa ar putea spune cititorul, „şi în Vechiul Testament se vorbeşte despre adunare; nu regretă Ştefan aceasta în Faptele apostolilor 7.38, când vorbeşte despre ‚adunarea din pustiu’?”

Faptul că Ştefan foloseşte cuvântul „adunare” [church] şi îl aplică la Israel, pe când acesta se afla în pustiu, nicidecum nu poate fi pus la îndoială. Este la fel de sigur că Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „adunare” [assembly] în Faptele apostolilor 19.41 şi îl aplică la Moab idolatru, care s-a adunat în teatrul din Efes. Despre acest Moab se spune că, după ce ei au strigat timp de două ceasuri „Mare este Diana efesenilor!”, secretarul cetăţii a dat drumul „adunării”. Folosirea cuvântului ecclesia [= „comunitate, adunare”] în aceste două cazuri nu înseamnă nicidecum că adunarea aceea era Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum era adunarea aceasta. Nu numai aceasta, ci dacă ar fi vorba numai de folosirea unui cuvânt anumit, în tot restul Vechiului Testament s-ar găsi suficient de des că cuvântul „adunare” [congregation], care se foloseşte permanent când este vorba de Israel (ca în Exodul 16.1 şi alte locuri), are acelaşi înţeles. În Septuaginta este tradus permanent cu ecclesia şi ar putea, în ceea ce priveşte traducerea, redat prin cuvântul „biserică” [church]. Fie ca cititorul să înţeleagă corect că nici un moment nu este vorba de cuvântul ecclesia = „Biserică”, ci despre ceea ce în Noul Testament este cunoscut sub numele „Biserica lui Dumnezeu” [Church of God]. Despre această „entitate”afirmăm solemn împreună cu apostolul că în Vechiul Testament nu se găseşte nici o urmă despre ea, în afară de forma de prototipuri, care acum, când voalul a fost dat la o parte de pe ele, sunt de înţeles şi cu mare putere de expresie, dar luat în sine însuşi contemporanii lor nu au spus câtuşi de puţin ceva despre tema noastră.

Trei însuşiri ale tainei, necunoscute în profeţia Vechiului Testament

Vrem acum să studiem cele trei însuşiri ale „tainei”, care ne-au fost date.

1. Păgânii trebuie să fie împreună-moştenitori

Spus în mare, această afirmaţie înseamnă, ca şi celelalte două, o egalitate între păgâni şi iudei. Să fi împreună-moştenitor, aceasta vorbeşte despre o egalitate de poziţie sau de pretenţie legală, cu toate că nu înseamnă neapărat că amândoi obţin aceeaşi cotă-parte din moştenire. Un moştenitor nu este neapărat aşa de strâns înrudit prin sânge cu celălalt, dar dacă el are pretenţie legală la o parte din moştenire, fie ea o parte mare sau mică, pretenţia lui este la fel de valabilă şi poziţia lui la fel de clară ca şi a celuilalt. Ca moştenitor el este pus pe aceeaşi treaptă cu toţi ceilalţi moştenitori, aşa cum un baron aparţine nobilimii ca şi un duce, chiar dacă el nu are un rang aşa de înalt. Cineva, căruia îi este permis să aibă parte împreună cu altul la moştenire sau la cota-parte de moştenire, nu este împreună-moştenitor. Şi aceasta este partea cea mai înaltă a păgânilor în profeţiile Vechiului Testament: ei au voie să aibă parte de binecuvântările moştenite ale lui Israel, dar ei niciodată nu sunt înălţaţi în poziţia de împreună-moştenitori, niciodată nu sunt puşi pe aceeaşi treaptă cu Israel.

Să luăm ca exemplu pentru aceasta Isaia 60.3: „Şi naţiunile [păgânii] vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale [răsăritului tău].” Unii din cititorii mei vor spune: Ooo, dar nu este aceasta lumina lui Hristos? Nicidecum. Să privim contextul. Este lumina lui Israel. Hristos este lumina lui Israel, şi de aceea în primul verset Israel este solicitat să se ridice şi să devină lumină, căci Lumina lui a venit şi gloria Domnului a răsărit peste el; aceasta înseamnă, când va fi venit timpul, aşa cum se spune în versetul 20 al capitolului anterior, când va fi venit Răscumpărătorul pentru Sion, pentru cei din Iacov, care se vor întoarce de la păcat. Atunci (Isaia 60.2) întunericul va acoperi pământul şi întunericul gros popoarele (la plural), dar Domnul va răsări peste Sion şi gloria Lui se va vedea peste el, aşa că păgânii vor veni la lumina lui, cum am spus deja. Nu este Hristos, ci Sionul, care în versetul 4 este solicitat să-şi ridice ochii şi să vadă cum toţi se adună şi vin la el, cum comorile popoarelor (Isaia 60.5) de la mare se vor întoarce la el şi bogăţia popoarelor va veni la ei. Nu sunt zidurile lui Hristos, ci sunt zidurile Sionului, pe care străinii le vor construi (Isaia 60.10) şi nu sunt porţile lui Hristos, ci sunt porţile Sionului (Isaia 60.11), care vor trebui să fie permanent deschise, aşa că bogăţia popoarelor şi a împăraţilor lor vor fi aduse la ei. Nu despre Hristos, ci despre Sion se spune (Isaia 60.12): „Pentru că naţiunea sau împărăţia care nu-ţi va sluji va pieri şi naţiunile acelea vor fi pustiite cu desăvârşire.” Nu Hristos, ci Sionul va suge laptele popoarelor (Isaia 60.16) şi ele vor afla că Domnul este Mântuitorul lor şi Răscumpărătorul lor, Puternicul lui Iacov. Desigur aceste lucruri sunt spuse despre Sion, cum ei vor savura lumina prezenţei lui Hristos şi o vor reflecta şi va fi centrul domniei Sale; dar cu toate acestea ei vor spune despre Sion sau Israel, şi păgânii sunt prezentaţi acolo ca cei care vin la lumina lor, ca să fie binecuvântaţi, şi îşi vor găsi binecuvântarea lor în a le sluji lor. La fel s-ar putea întâmpla, ca slujitorul unui stăpân, care are strâns o mare moştenire, să aibă parte de împrejurările de viaţă îmbunătăţite ale stăpânului său, chiar dacă el nu este îndreptăţit să fie moştenitor. Israel va moşteni popoare (Isaia 54.3), dar păgânii nu vor moşteni pe Israel (Isaia 61.5).

2. Păgânii trebuie să constituie un singur trup cu iudeii

Au găsit cititorii mei vreodată pe parcursul studiului lor despre Moise şi profeţi ceva, care arată asemănător? Cu siguranţă nu. Dacă există ceva care în scrierile ebraice este mai evident decât orice altceva, atunci aceasta este de la început şi până la sfârşit diferenţa păstrată neîntreruptă între Israel şi naţiuni. Contopirea lui Israel cu naţiunile într-un singur trup, în care fiecare naţionalitate dispare şi orice autonomie specifică se pierde, este un gând aşa de străin vizionarilor din Vechiul Testament precum este cerul faţă de pământ. Indiferent care pasaj din Scriptură se alege, care se referă la domnia lui Mesia şi la binecuvântările care o însoţesc – naţiunile şi Israel se găsesc întotdeauna prezentate despărţite.

Să luăm de exemplu tabloul impresionant despre gloria făgăduită, pe care o zugrăveşte Psalmul 72? Aici avem pe Împăratul care judecă pe poporul Său cu dreptate şi pe cei suferinzi cu nepărtinire; care coboară cu binecuvântare bogată ca ploaia pe câmpul cosit; care va domni de la o mare până la cealaltă mare şi de la râu [Eufrat] până la marginile pământului. Dar aici avem şi pe împăraţii din Tars şi ai insulelor, care aduc daruri, şi pe împăraţii din Seba şi Saba, care vor trimite tribut; toţi împăraţii trebuie să se prosterne înaintea Lui şi toate naţiunile trebuie să-I slujească; prin El trebuie să fie binecuvântate toate popoarele, şi ele Îl vor preamări. – Binecuvântate şi aducătoare de laudă, şi totuşi rămân „naţiuni” sau „popoare” cu împăraţi peste care se va domni. Aici nu este nici o amestecare cu Israel.

Sau să ne îndreptăm spre Isaia 2? Aici avem iarăşi muntele casei Domnului, stând tare, mai înalt decât toţi munţii şi mai presus de toate dealurile, şi toate naţiunile curg spre el. Atunci multe popoare (în ebraică la plural) vor spune: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov.” Căci din Sion va ieşi instrucţiunea. Domnul va judeca între naţiuni; nici un popor nu va ridica sabia împotriva altui popor – dar sunt prezente, popoarele.

La fel şi în Împărăţia lui Dumnezeu, zugrăvită în Isaia 11. Acolo se spune; că o „Ramură” din rădăcina lui Isai va domni. Domnul Îşi va întinde mâna ca să răscumpere rămăşiţa poporului (în ebraică la singular) Său din ţările în care ei au fost împrăştiaţi, şi va aduce împreună pe cei alungaţi ai lui Israel şi îi va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda din cele patru margini ale pământului. El va înălţa „un stindard pentru popoare”; Rădăcina lui Isai va fi un semn pentru popoare (plural), şi „naţiunile o vor căuta [vor întreba de ea]” şi vor căuta binecuvântare pentru Israel, Iuda şi naţiuni – dar păgânii sau naţiunile sunt încă „popoare” şi „naţiuni”.

Sau în Isaia 61.6, unde Israel va fi numit „preoţi ai Domnului” şi toţi oamenii îi vor numi „slujitori ai Dumnezeului nostru”. Atunci ei vor mânca bogăţiile popoarelor şi se vor lăuda cu gloria popoarelor. Neamul lor va trebui să fie cunoscut printre păgâni şi urmaşii lor printre popoare (plural).

În viziunea lui Ezechiel se găseşte împărţirea ţării între seminţiile lui Israel. În Zaharia 14, când Domnul va fi Împărat peste întreg pământul şi va fi singurul şi Numele Lui va fi singurul, atunci toţi cei care vor rămâne din toate naţiunile, care s-au suit împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an ca să se închine Împăratului, Domnului oştirilor, şi să serbeze sărbătoarea Corturilor, şi aşa mai departe.

Pretutindeni sunt aceiaşi: Israel şi naţiunile, fiecare în poziţia lui; în contrastul deosebit de concludent cu ceea ce apostolul spune, că actuala ordine universală este caracterizată neîndoielnic de faptul că „nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul în toţi” (Coloseni 3.11).

3. Păgânii trebuie să fie împreună-tovarăşi sau împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos Isus

Dacă există ceva care provoacă mânia iudeilor, atunci aceasta este pretenţia păgânilor de a avea aceeaşi cotă-parte cu iudeii la Mesia. Ei îşi bat joc de aroganţa păgânilor de a voi să arate din profeţi că aşa ceva va deveni realitate. Şi ei triumfă în râsul lor batjocoritor, plin de ironie şi dispreţ, căci o astfel de pretenţie nu există acolo, şi să afirmi existenţa ei acolo diminuează chestiunea creştinilor sub pretextul că o întăresc. Dumnezeu a spus că ea nu este acolo. Să afirmi că o găseşti, înseamnă să răstălmăceşti adevărul, şi trebuie să conducă la înfrângerea şi încurcătura acelora care încearcă să facă aceasta. Se găsesc aluzii referitoare la eşecul lui Israel şi la lepădarea lui; profeţii referitoare la binecuvântarea păgânilor sub Israel şi în legătură cu Mesia sunt cu grămada, ca de exemplu în scrierile pe care le-am avut deja înaintea noastră. Însă calitatea de împreună-asociat, a ceva care este egal cu identitatea privilegiului în Mesia, pe care Evanghelia l-a introdus şi pe care noi îl savurăm în prezent – aşa ceva se va căuta zadarnic.

Profeţiile Vechiului Testament nu se referă la Adunare, ci la Împărăţia lui Dumnezeu

Dar dacă realmente nu există nici o menţionare a tainei – a Bisericii lui Dumnezeu – în scrierile Vechiului Testament, despre ce este vorba atunci acolo? Răspunsul meu este: despre Împărăţia lui Dumnezeu; o Împărăţie a dreptăţii şi a păcii sub domnia lui Mesia; Sion, sediul guvernului; Israel, un popor cu o apropiere deosebită şi cu privilegii deosebite, în timp ce naţiunile sunt grupate în jurul acestui centru, în poziţia lor de subordonare – binecuvântate în binecuvântarea lui Israel, la care toate familiile de pe pământ vor fi binecuvântate în Israel. Aşa dimensiuni are viitorul zugrăvit de profeţi, la care se face aluzie în Noul Testament (Faptele apostolilor 3.19-21) ca „timp de înviorare de la faţa Domnului”, ca „timp de restabilire a tuturor lucrurilor”. Aceasta şi numai aceasta este tema profeţilor din vechime. O stare (a lucrurilor) cu care administrarea actuală nicidecum nu este în concordanţă, şi aproape cu privire la fiecare punct. O stare pe care lumea încă nu a văzut-o.

Au eşuat deci profeţiile? Nicidecum. Pe cât este de sigur că aceste lucruri au fost profeţite, pe atât este de sigur că într-o zi se vor împlini.

Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului

Prin tot Cuvântul lui Dumnezeu se întâlnesc două adevăruri mari unul lângă altul: suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea oamenilor. Omul, în încercuirea minţii lui limitate, este permanent înclinat să piardă din vedere pe unul sau altul din adevăruri sau să le considere incompatibile şi să-şi umple privirea cu un adevăr, excluzând pe celălalt. Este misiunea credinţei să menţină echilibrul şi să primească adevărul în totalitatea lui ca fiind de la Dumnezeu, fără ca mai întâi să se oprească, ca să coboare totul la nivelul standardului omenesc redus.

Niciunul din aceste adevăruri nu a fost exclus vreodată din planul descoperirii lui Dumnezeu precum şi din hotărârea Lui. Pe de o parte El guvernează toate în plinătatea puterii suveranităţii Sale şi a înţelepciunii Lui vaste. El ordonează şi formează conform planului voii Sale şi nu dă socoteală nimănui de chestiunile Lui. El triumfă peste toate lucrările celui rău. El dă naştere la binecuvântări tot mai mari din căderea cea mai adâncă şi din eşecul creaturii. El este întotdeauna îndurător şi drept. Pe de altă parte El dă întotdeauna creaturii responsabile locul ei deplin în responsabilitatea pe care o are în toate acţiunile ei. Niciodată El nu o tratează ca pe o simplă maşină şi nici nu neglijează să-i ofere libertate de acţiune pentru alegerea ei liberă. Dacă procedăm altfel în interpretarea Cuvântului Său, în mod necesar greşim învăţătura Lui şi ajungem în rătăcire.

El a respectat cu atenţie acest principiu de acţionare în relaţia Lui cu Israel. Chiar dacă eşecul poporului şi pedepsirea lui justificată au fost prevăzute de la început şi în cuvinte de atenţionare au fost făcute cunoscut dinainte, eşecul şi pedeapsa niciodată nu au luat forma unei necesităţi inevitabile, ci Dumnezeu a dat permanent poporului ocazii pentru feluri de comportare mai bune; ocazii, de care el s-ar fi putut folosi, ca să abată răul şi să aibă parte de bine.

La fel este şi în cazul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al profeţiilor referitoare la aceasta: în timp ce o lepădare oarecare a Împărăţiei şi amânarea ei au fost cu siguranţă tot timpul prezente în gândurile Lui şi îşi găsesc expresia în atenţionările dragostei Lui veghetoare, este totuşi totul rânduit cu libertate de acţiune grijulie pentru responsabilitatea deplină şi nelimitată a lui Israel, că, dacă Israel până acum a rămas nebinecuvântat şi sub blestemul Lo-Ami [Osea 1.9: nu-i poporul Meu], el sufere numai răsplata dreaptă pentru vina lui.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Das Geheimnis (2)

Tradus din „The Mystery“
din The Christian’s Friend and Instructor, vol. 3, 1876.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).