Problema păcatului (4)
Romani 8: Viaţa în Duhul

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat: 13.12.2019

Versete călăuzitoare: Romani 8.1-39

Vers. 1,2

Romani 8.1,2: Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

Dar cum devine eficientă această eliberare? Cum are ea loc? La aceste întrebări primim răspuns dacă începem să citim Romani 8. La sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani legea păcatului şi a morţii s-a dovedit mai puternică decât legea minţii înnoite. Începutul capitolului 8 arată că legea Duhului, care a fost dat acum credinciosului, se dovedeşte a fi cu mult mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Apostolul poate exclama triumfător: „M-a eliberat”.

Noi avem nu numai viaţă în Hristos Isus, ci nouă ni s-a dat şi Duhul acestei vieţi. Prin aceasta în viaţa noastră va lucra o putere nouă. În timp ce noi venim sub puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de puterea stăpânitoare a păcatului şi a morţii. Legea mai superioară anulează puterea legii mai inferioare.

Această stare de lucruri poate fi ilustrată prin unele evenimente din lumea naturală înconjurătoare. Este de exemplu o bucată de fier. Ea stă nemişcată pe pământ, ţinută prin legea gravitaţională. Un electromagnet este adus deasupra ei şi se cuplează curentul. Bucata de fier este imediat atrasă în sus, ca şi cum ar fi primit deodată aripi. O forţă dominantă nouă a devenit activă. Sub anumite condiţii şi într-un domeniu limitat de influenţă ea s-a dovedit mai puternică decât forţa gravitaţională.

Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne conducă, şi nu ca să decidem noi asupra Lui. Cum Îşi exercită El influenţa? El lucrează în credincios, dar în aşa fel că acţiunea Lui ne îndreaptă toată privirea spre o Persoană, deci în afara noastră: spre Hristos Isus, Domnul nostru. Duhul Sfânt este aici, nu ca să vorbească de la Sine Însuşi, sau să Se glorifice pe Sine Însuşi, ci ca să glorifice pe Hristos. El locuieşte în noi. Însă El nu încurajează viaţa veche, viaţa primului Adam. Viaţa, al cărei Duh este El, este viaţa lui Hristos, a ultimului Adam. Noi suntem „în Hristos Isus”, aşa cum arată primul verset, şi noi suntem aşa fără nici o îngrădire, de orice natură ar fi ea.

În Hristos nu este nimic care ar fi de condamnat, şi în aceia care sunt în Hristos Isus de asemenea nu este nimic de condamnat. Pentru aceasta este o justificare dublă. O vedem din versetele 2 şi 3 din Romani 8, ambele încep cu cuvântul „deci” respectiv „pentru că”. Versetul 2 ne dă motivul practic sau cel bazat pe experienţă. Credinciosul aflat sub domnia Duhului a fost eliberat de domnia aceluia care a atras după sine condamnarea. Deoarece afirmaţia se referă la o libertate, care se realizează prin experienţă, apostolul vorbeşte în forma personală şi individuală: „m-a eliberat”.

Vers. 3

Romani 8.3: Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, …

În contrast cu aceasta versetul 3 este o afirmaţie referitoare la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin crucea lui Hristos în mod juridic. Legea s-a dovedit prin carne a fi fără putere, cu toate că în sine ea era sfântă, dreaptă şi bună. Ea era asemenea unui sculptor versat, care era împuternicit ca dintr-o grămadă mare de mocirlă murdară să facă un monument statornic, un exemplar minunat spre bucuria permanentă a contemplatorilor. O misiune descurajantă, lipsită de speranţă, nu din cauza incapacităţii sculptorului, ci din cauza materialului extrem de nefolositor, cu care el ar trebui să lucreze. Legea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu putea condamna păcatul în carne în aşa fel ca oamenii să poată fi eliberaţi din robia păcatului, şi pentru ca apoi, umblând în Duhul, să poată avea o comportare în care să fie împlinit ceea ce Legea cerea în mod drept.

Dar ceea ce Legea nu a putut face, a făcut Dumnezeu. El a trimis pe propriul Lui Fiu, care a venit în asemănare cu carnea păcatului – numai în această asemănare, căci cu toate că El era Om în chip desăvârşit, El era totuşi un Om desăvârşit, fără nici cel mai mic cusur de păcat. Dumnezeu L-a trimis „pentru păcat”, aceasta înseamnă ca jertfă pentru păcat, aşa că în moartea Lui a putut fi condamnat păcatul în carne. Păcatul este rădăcina a tot ce este rău în om, şi carnea din om oferă totodată păcatului mijlocul pentru acţiunile păcătoase, asemenea cum curentul electric produs într-o centrală electrică îşi găseşte mijlocul de transport în conductele de înaltă tensiune.

Ştim că păcatul îşi are primul început în ceruri. A început cu satan şi cu îngerii căzuţi, însă Hristos nu a venit ca să moară pentru îngeri, şi drept urmare nu păcatul din natura îngerilor a fost condamnat. El a murit pentru oameni, şi a fost păcatul în carne, care a fost condamnat. El a fost condamnat, nu iertat. Dumnezeu într-adevăr iartă păcate, care se arată în carne ca roade ale păcatului, dar păcatul, rădăcinile şi carnea, natura în care lucrează păcatul, nu vor fi iertate, ci vor fi condamnate fără cruţare. Dumnezeu le-a condamnat în crucea lui Hristos. Noi trebuie să învăţăm să le condamnăm în experienţa noastră.

Noi trebuie să judecăm, aşa cum judecă Dumnezeu. Noi trebuie să vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu. Dacă păcatul şi carnea sunt sub judecata Lui, atunci şi la noi trebuie să fie aşa. Deoarece păcatul şi carnea au fost judecate la cruce, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să dea putere vieţii noi, pe care o avem acum. Dacă umblăm în Duhul, toate activităţile noastre, spirituale şi trupeşti, sunt conduse de El. Urmarea va fi că în faptele noastre va ieşi la lumină faptul că cerinţele drepte ale Legii vor fi împlinite.

Vers. 4

Romani 8.4: … pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.

Aceasta este cu adevărat uimitor. Când eram încă sub Lege şi în carne, am luptat deznădăjduiţi ca să împlinim cerinţele Legii şi permanent am eşuat. Acum, după ce am fost eliberaţi de Lege şi suntem în Hristos Isus şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, există o putere care ne face capabili să le împlinim. Şi dacă umblăm în Duhul, nu în carne, împlinim, corespunzător măsurii unei astfel de umblări, realmente ceea ce Legea cerea de la noi în mod drept. Acesta este un triumf mare al harului lui Dumnezeu. Desigur, triumful poate fi şi mai mare, căci creştinului îi este posibil „să umble aşa cum a umblat El [Hristos]” (1 Ioan 2.6). Şi „umblarea” lui Hristos a fost mult mai presus decât cerea Legea.

Să rezumăm: Potrivit gândurilor lui Dumnezeu creştinul este un om căruia i s-a iertat, a fost îndreptăţit şi împăcat, în a cărui inimă a fost turnată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Însă el este şi unul care vede condamnarea divină a păcatului şi a cărnii la cruce. El a înţeles că legătura lui de viaţă cu Dumnezeu nu mai constă cu Adam decăzut, ci cu Hristosul înviat. Drept urmare el este în Hristos Isus, Duhul locuieşte în el. Acesta îl conduce şi îl umple cu Hristos. Hristos stă înaintea sufletului lui luminând şi curat, şi astfel în eliberarea fericită de sub puterea păcatului el poate umbla, şi cu bucurie poate face voia lui Dumnezeu.

Nimic mai puţin decât aceasta intenţionează Evanghelia. Cum gândim noi în privinţa aceasta? Noi mărturisim cât de minunat este aceasta. Noi explicăm, că acesta este un plan care în mod demn corespunde înţelepciunii şi inimii lui Dumnezeu. Aceasta face bine conştiinţei noastre. Ne aminteşte cât de puţin am transpus noi în viaţa zilnică aceste posibilităţi minunate.

Vers. 5,6

Romani 8.5,6: Pentru că, cei care sunt potrivit cărnii gândesc cele ale cărnii; şi cei care sunt potrivit Duhului, cele ale Duhului. Pentru că gândirea cărnii este moarte; iar gândirea Duhului, viaţă şi pace.

Este remarcabil că apostolul Pavel, după ce el a scris versetul 4 nu a depus peniţa şi nici nu s-a dedicat altei teme. Este de mare ajutor să spună mai mult, pentru ca noi să intrăm realmente în această eliberare binecuvântată şi s-o experimentăm şi prin energia Duhului lui Dumnezeu să trăim viaţa lui Hristos. În versetele din Romani 8.5 şi până la versetul 13 urmează explicaţii foarte practice în privinţa aceasta.

Sunt analizate două clase de oameni, aceia care sunt „după” (sau „corespunzător”) carne, şi aceia care sunt după Duhul. Primii gândesc la cele ale cărnii, ultimii gândesc la cele ale Duhului. Gândirea cărnii este moartea, gândirea Duhului este viaţa şi pacea. Cele două clase sunt total opuse una alteia, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi în ceea ce priveşte caracterul lor şi ţelul lor. Ele se mişcă în două sfere total diferite. Desigur apostolul scrie într-o vorbire abstractă. El judecă întreaga situaţie corespunzător naturii lăuntrice a lucrurilor şi în privinţa aceasta nu se gândeşte la fiecare persoană în parte sau la experienţele lor schimbătoare.

În mod justificat putem pune întrebarea referitoare la experienţele proprii. Ce trebuie să spunem, când facem aceasta? Noi trebuie să recunoaştem că noi, cu toate că nu suntem după carne, avem totuşi carnea în noi. De aceea este posibil să ne lăsăm abătuţi şi, în loc să gândim la lucrurile Duhului, să fim atraşi de lucrurile cărnii. Prin aceasta sunt din nou contacte cu moartea, în loc să fie cu viaţa şi pacea. Să nu ne înşelăm: dacă urmărim lucrurile cărnii, atunci nu căutăm ceea ce de fapt ar trebui să-l caracterizeze pe un creştin. O comportare carnală este ceva nenormal şi nepotrivit pentru un creştin.

Vers. 7

Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.

Lucrurile cărnii se adresează gândirii cărnii, şi aceasta este efectiv vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această constatare din versetul 7 ar putea părea dură, dar ea este adevărată, căci carnea este fărădelege în ceea ce priveşte natura ei. Ea nu este supusă, şi nici nu poate să se supună. Credem noi aceasta? Carnea poate fi educată, înnobilată, poate fi făcută religioasă. Poţi s-o laşi să flămânzească, s-o biciui, s-o asupreşti, dar ea rămâne carne. Noi o putem numai condamna şi da la o parte, şi exact aceasta a făcut Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Romani 8.3. Fie ca noi să avem înţelepciune şi har să procedăm la fel.

Vers. 8

Romani 8.8: Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.

Deoarece gândirea cărnii nu este altceva decât vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, oamenii „în carne” nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu. Opusul la aceasta îl găsim în 1 Ioan 3.9. Oricine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Toţi cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt carne, aceasta înseamnă, starea lor este caracterizată prin carne şi prin nimic altceva. Ei nu posedă în ei înşişi natura nouă, şi de aceea carnea este izvorul gândirii şi acţionării lor. Şi toate acestea nu plac lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu este părtaş naturii Aceluia din care este născut.

Vers. 9

Romani 8.9: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

Credinciosul nu numai este născut din Dumnezeu, ci el are şi pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el, care l-a pecetluit ca aparţinând lui Hristos. Această realitate mare schimbă total starea lui. Acum el nu mai este în carne, ci în Duhul. Prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu caracterizează starea lui. În versetul 9 acest Duh este numit Duhul lui Hristos. Este numai unul şi acelaşi Duh, însă schimbarea în denumire pe parcursul prezentării este remarcabilă. Hristos este Acela în care noi avem originea noastră în sens spiritual. El este Acela căruia Îi aparţinem. Dacă suntem ai Lui, avem Duhul Lui locuind în noi, şi drept urmare ar trebui să fim asemenea lui Hristos în duhul nostru, aşa de fidel ca toţi să poată vedea că Hristos este în noi.

Vers. 10

Romani 8.10: Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.

Conform cu versetul 10 El este în noi, dacă Duhul Său locuieşte în noi, şi de aceea noi nu ar trebui să fim stăpâniţi de trupurile noastre. Ele trebuie ţinute în moarte, căci dacă ele sunt cele care acţionează, aceasta conduce la păcat. Duhul trebuie să fie dătătorul de putere în viaţa noastră, rezultatul va fi atunci dreptatea. Facerea voii lui Dumnezeu este dreptate practică.

Vers. 11

Romani 8.11: Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.

Versetul 11 vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind „trupuri muritoare”. Ele sunt supuse morţii. Ele poartă în ele de la început germenele morţii. La venirea Domnului ele vor fi făcute vii. Dumnezeul, care L-a înviat pe Hristos dintre morţi, va face aceasta prin Duhul Său. În acest context este o descriere suplimentară a Duhului Sfânt. El este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi”. În acest caracter El locuieşte în noi ca arvună a faptului că noi vom fi făcuţi vii, fie că este vorba de învierea trupului sau de transformarea lui, care va avea loc cu trupurile credincioşilor care trăiesc şi rămân până la venirea Domnului.

Vers. 12,13

Romani 8.12,13: Astfel deci, fraţilor, suntem datori nu cărnii, ca să trăim potrivit cărnii; pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.

Din toate cele care tocmai le-am studiat se trage concluzia că, carnea nu are nici o revendicare asupra noastră. Ea a fost judecată la cruce. Ea se împotriveşte lui Dumnezeu şi este de neîmpăcat în această privinţă. Noi nu suntem „în carne”. Noi avem Duhul locuind în noi, noi suntem „în Duhul”. De aceea noi nu suntem în nici un fel datori cărnii, ca să trebuiască să trăim conform ei, căci o viaţă trăită conform cărnii are numai un sfârşit: moartea. Duhul este în noi, pentru ca noi să trăim corespunzător Lui. Aceasta înseamnă să omorâm acţiunile trupului, deci să refuzăm practic imboldurile şi dorinţele lui. Aceasta este calea spre o viaţă trăită adevărat pentru Dumnezeu.

Vers. 14

Romani 8.14: Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.

Cât de mare importanţă acordă toate acestea faptului că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. El produce în cel credincios o stare cu totul nouă, al cărei caracter El îl determină. El este puterea în viaţa credinciosului, energia care frânge puterea păcatului şi ne eliberează. Şi El este mai mult decât aceasta, căci El este o Persoană reală, care locuieşte în noi şi astfel preia conducerea.

Vers. 15

Romani 8.15: Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!“

În timpul dinaintea crucii Legea era pentru iudeu un învăţător sau educator. Ea l-a apucat de mână, ca şi cum el ar fi fost un copilaş, şi l-a călăuzit până la timpul când a venit Hristos. Acum după ce Hristos a venit, noi nu mai suntem sub un învăţător, ci ne asemănăm fiilor maturi în casa Tatălui nostru. Şi noi suntem nu numai fii, ci noi posedăm şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. Toate acestea le găsim în epistola către Galateni 3 şi 4. Romani 8.14 se referă la acest adevăr.

Aceia, care erau în starea de minori, au fost puşi sub Lege ca sub un învăţător, de care erau conduşi. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu şi suntem călăuziţi de El, suntem fii ai lui Dumnezeu. Hristos este iniţiatorul mântuirii noastre şi a intrat deja sus în cer. Pe pământ Duhul locuieşte în noi. El este conducătorul nostru pe drumul spre gloria de sus. Preamărit fie Dumnezeul nostru! Inimile noastre ar trebui să fie permanent umplute cu laudă.

Capitolul acesta ne oferă o prezentare minunată a adevărului despre Duhul lui Dumnezeu. În Romani 8.2 L-am văzut ca legea nouă în viaţa credinciosului. În Romani 8.10 El ne este prezentat ca viaţă în legătură cu experienţele noastre. În Romani 8.14 El este conducătorul, sub a cărui călăuzire noi stăm, atâta timp cât suntem pe drum spre glorie.

Vers. 16

Romani 8.16: Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

În afară de aceasta El este un Martor, despre care vorbeşte versetul 16. Deoarece noi am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, noi am primit Duhul înfierii. În aceasta se includ două aspecte: În primul rând noi suntem făcuţi capabili să corespundem relaţiei noi restabilite, prin aceea că noi ne adresăm lui Dumnezeu şi spunem: „Ava, Tată”. În al doilea rând Duhul ne dăruieşte savurarea conştientă a acestei relaţii. În duhul nostru ştim despre un eveniment care ne-a adus de la întuneric la lumină. Duhul confirmă aceasta, prin aceea că El mărturiseşte ceea ce a avut loc, şi anume că noi suntem acum copii ai lui Dumnezeu.

Vers. 17

Romani 8.17: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.

Mărturia merge chiar mai departe, căci dacă noi suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci noi suntem şi moştenitori, şi anume împreună-moştenitori cu Hristos, căci prin Duhul am fost uniţi cu Hristos, cu toate că adevărul acesta nu este tratat mai mult în această epistolă. Nu trebuie noi să ne mirăm? De câte ori nu se întâmplă că tocmai familiarizarea noastră cu textul face să pierdem din vedere importanţa unui adevăr! Să ne gândim la aceasta, pentru ca să câştigăm timp pentru a întipări acest adevăr adânc în inimile noastre.

Capitolul acesta a început prin aceea că noi ca şi credincioşi adevăraţi suntem în Hristos. După aceea am găsit că dacă avem Duhul lui Hristos, atunci Hristos este în noi. Acum avem înaintea noastră faptul că noi am fost făcuţi una cu El, atât în suferinţele din timpul de acum cât şi în gloria viitoare. Aici nu este vorba de suferinţele pe care noi le îndurăm ca martori pentru Hristos , şi nici de gloria care urmează după aceea ca răsplată. Aceasta o găsim în alt loc. Accentul se pune aici mai mult pe faptul că noi, în timp ce noi suntem în El şi El este în noi, avem parte de viaţa Lui şi de împrejurările Lui, fie că este vorba de suferinţele de aici sau de gloria de acolo.

Vers. 18

Romani 8.18: Deoarece socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.

Aceasta îl determină pe apostol să studieze contrastul dintre suferinţele din timpul de acum şi gloria viitoare. (Romani 8.18-30). El îl schiţează chiar de la începutul acestui pasaj cu indicarea categorică, că aceste suferinţe nu merită să fie comparate cu gloria.

Acelaşi contrast îl întâlnim în 2 Corinteni 4.17. Vorbirea este acolo mult mai expresivă: „mai presus de orice măsură o greutate eternă de glorie”. În pasajul nostru ies în evidenţă mai mult detaliile. El pare să le împartă în trei grupe: mai întâi caracterul gloriei viitoare, în al doilea rând mângâierea şi încurajarea credincioşilor în mijlocul încercărilor, în al treilea rând planul lui Dumnezeu, care garantează gloria.

Vers. 19-22

Romani 8.19-22: Pentru că şi creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.

Mai întâi gloria este legată cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Fiii vor fi descoperiţi atunci când Fiul, ca Cel Întâi născut şi Moştenitor, Se va arăta în gloria Sa. Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”. Pe drept s-a spus că creaţia nu ia parte la libertatea harului pe care noi înşine îl savurăm în mijlocul suferinţelor, dar ea va avea parte de libertatea gloriei. Creaţia nu a fost supusă deşertăciunii din voia ei proprie, ci mult mai mult ca urmare a păcatului aceluia căruia ea i-a fost supusă, şi anume a lui Adam. De asemenea creaţia ne este prezentată aici ca aşteptând cu dor în speranţa eliberării care va veni cu descoperirea gloriei. Când fiii vor fi glorificaţi public, va veni anul jubiliar al eliberării pentru întreaga creaţie. Ce glorie va fi aceasta! Cum arată suferinţele actuale în lumina acestei glorii?

Vers. 23-25

Romani 8.23-25: Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

Aceste suferinţe durează încă, fie că este vorba de creaţie în totalitatea ei sau de noi înşine personal. Primele le găsim în Romani 8.22, ultimele în versetele din Romani 8.23 până la 26. Noi avem slăbiciuni şi suspinăm, provocate prin dureri fizice sau sufleteşti. Ce mai avem, ca să rezistăm în mijlocul tuturor acestor lucruri?

Şi iarăşi răspunsul este: avem pe Duhul. Sunt prezentate alte trei funcţii, pe care El le împlineşte: El este rodul dintâi (Romani 8.23), El este Cel care ajută, care intervine pentru noi, şi Susţinătorul, care mijloceşte pentru noi (Romani 8.26). Noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Însă noi aşteptăm „înfierea”, aceasta înseamnă starea ei deplină şi gloria acestei poziţii, pe care noi o vom avea atunci când trupurile noastre vor fi răscumpărate la venirea Domnului. Căci noi am fost mântuiţi în speranţă (nu: prin speranţă), de aceea aşteptăm cu perseverenţă gloria făgăduită. Mântuirea a avut loc în perspectiva lucrurilor minunate care vor veni; însă noi avem deja acum cele dintâi roade ale Duhului, care ne-a fost dat. În Israel roadele au fost aduse ca arvună şi gust anticipat al recoltei care va veni (vezi Leviticul 23.10,17,20). La fel şi noi avem în cele dintâi roade ale Duhului arvuna şi gustul anticipat al răscumpărării trupului şi al gloriei care este înaintea noastră.

Vers. 26

Romani 8.26: Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus.

În continuare Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Cuvântul acesta ne ajută să vedem că între slăbiciune şi păcate este o diferenţă clară, căci niciodată nu vom avea ajutorul Duhului, dacă noi păcătuim. Slăbiciunea este mărginirea puterii noastre psihice şi fizice. De aceea noi putem cădea foarte uşor pradă ademenirilor păcatului, dacă nu avem sprijin. Prin ajutorul Duhului devenim întăriţi şi eliberaţi.

Slăbiciunea şi mărginirea noastră ne conduc deseori în situaţii în care noi efectiv nu ştim pentru ce să ne rugăm. Atunci intervine ca Mijlocitor Duhul care locuieşte în noi şi Îşi înalţă glasul Lui Însuşi în suspinele noastre, care ne împiedică să ne exprim aşa cum se cuvine.

Vers. 27

Romani 8.27: Dar Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu, care cercetează toate inimile, ştie care este sensul şi dorinţa Duhului, căci toată dorinţa Lui şi toată intervenţia Lui pentru noi sunt în concordanţă deplină cu planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi natura dorinţelor noastre proprii. Dumnezeu împlineşte potrivit cu dorinţa Duhului, nu potrivit cu cererea noastră. Noi putem fi mulţumitori că este aşa.

Vers. 28

Romani 8.28: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.

Să observăm contextul din versetul 26 cu versetul 28: „noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Un eveniment sau altul pare să producă ceva grav, dar ele slujesc spre binele nostru spiritual. Aceasta trebuie să fie aşa, căci Duhul locuieşte în noi, El vine în ajutorul slăbiciunilor noastre şi mijloceşte pentru noi în strâmtorările noastre. Noi ne putem gândi şi la faptul că Dumnezeu ne-a primit conform planului Său şi nimic nu poate împiedica planul Său.

Vers. 29

Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

Prin aceasta avem un al treilea aspect: planul lui Dumnezeu care garantează gloria. Prima verigă este cunoaşterea dinainte, care îşi are rădăcina în atotştiinţa lui Dumnezeu şi de aceea în veşnicie. Veriga următoare este predestinarea, un act al cunoştinţei divine, prin care El a prevăzut pe aceia, pe care El i-a cunoscut, să aibă o anumită poziţie glorioasă, şi anume cu mult timp înainte ca ei să existe în timp. Din alte locuri din Scriptură ştim că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii.

Vers. 30

Romani 8.30: Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

Predestinării i-a urmat chemarea efectivă, care a ajuns la noi prin Evanghelie. Prin aceasta ajungem în timp, la momentele diferite ale istoriei vieţii noastre, în care am venit la credinţă. Pasul următor se suprapune practic cu momentul acesta, căci noi am fost îndreptăţiţi, nu numai chemaţi, atunci când am crezut. Şi în final: „pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.” După ce lanţul nostru de aur a venit din veşnicie şi s-a coborât în timp, el se reîntoarce iarăşi în veşnicie.

Dar – să nu trecem cu vederea – se spune „glorificat”, o formă a verbului în trecut, nu în viitor. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al planului divin, suntem duşi în afara tuturor întrebărilor legate de timp şi trebuie să învăţăm să vedem totul aşa cum vede Dumnezeu. El cheamă cele care nu sunt „ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). El alege „ce nu este” (1 Corinteni 1.28). Lucruri, care pentru noi nu sunt, există pentru El. În planul lui Dumnezeu noi suntem glorificaţi. Aceasta este ca şi cum ar fi avut loc, căci nici o putere vrăjmaşă nu poate împiedica planurile Lui.

Să ne oprim, ca să vedem unde am ajuns. În Evanghelie Dumnezeu a explicat în minunea harului Său care îndreptăţeşte, că El este pentru noi. Am avut aceasta înaintea noastră până la sfârşitul capitolului 5. După aceea am cercetat ce răspuns ar trebui să dăm noi la un astfel de har. Am descoperit că într-adevăr în noi înşine nu avem nici o putere să dăm răspunsul potrivit, dar că totuşi există putere pentru aceasta, deoarece noi suntem în Hristos şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Noi am fost eliberaţi de vechea robie, ca să facem voia lui Dumnezeu. În afară de aceasta am văzut cât de felurite sunt lucrările Duhului care locuieşte în noi. El este „lege”, „viaţă”, „conducător”, „martor”, „rodul dintâi”, „ajutor” şi „mijlocitor”. Şi apoi ne găsim pe noi înşine incluşi în planul lui Dumnezeu, care culminează în glorie şi pe care nimic nu-l poate stingheri.

Vers. 31

Romani 8.31: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?

Nu este de mirare dacă apostolul, având aceste lucruri minunate înaintea ochilor, revine la întrebarea lui: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Ce s-ar putea spune în afară de cuvintele care însufleţesc un duh de jubilare? Romani 8.31 pune această întrebare, şi începând de aici şi până la sfârşitul capitolului urmează răspunsul în forma unei serii de întrebări şi răspunsuri, care se pun într-o formă aşa de rapidă, că ele trădează o inimă care arde şi triumfă. Aceste versete se recomandă nu atât de mult pentru o interpretare doctrinară, ci mai degrabă pentru studiu meditativ. Să privim punctele cele mai importante.

Dumnezeu este pentru noi! Omul decăzut gândeşte automat că Dumnezeu ar fi împotriva lui. Dar este cu totul altfel, aşa cum dovedeşte Evanghelia. Inima Lui este îndreptată spre toţi oamenii. El este cu adevărat şi veşnic pentru toţi cei care cred. Aceasta aduce la tăcere sub o formă activă pe orice vrăjmaş. Nimeni nu poate face ceva împotriva noastră, chiar dacă unii doresc mult să facă ceva.

Vers. 32

Romani 8.32: El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

Darul Fiului include orice dar mai mic, pe care noi l-am putea avea împreună cu El. Să observăm în versetul 32: El ne va dărui împreună cu El toate. Mai dorim noi ceva, pe care nu l-am putea avea împreună cu El? În nebunia şi graba noastră am putea uneori să cedăm la o astfel de dorinţă. La o chibzuinţă liniştită însă nu vom vrea să avem ceva care ar putea să ne despartă de El.

Vers. 33,34

Romani 8.33,34: Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.

Dumnezeu este Cel care ne îndreptăţeşte, nu omul. Având în vedere această realitate nimeni nu va fi capabil să ne acuze nici măcar cu ceva. Chiar şi între oameni este o batjocură să învinovăţeşti pe un captiv, dacă judecătorul l-a declarat nevinovat.

Dar dacă nici o acuzare nu mai poate fi adusă, atunci lipseşte orice teamă de judecată şi condamnare. Dacă totuşi ar rămâne vreo întrebare, atunci este Hristos care dă orice răspuns de clarificare, El, Cel care a murit odinioară şi acum a înviat, care ne reprezintă la tronul puterii. Observă că acest capitol prezintă o apărare dublă: Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi Duhul în credincios aici pe pământ (Romani 8.26,34).

Vers. 35-39

Romani 8.35-39: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? După cum este scris: „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere“. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

Ar putea dragostea, dragostea personală a lui Hristos, fi exprimată în mod mai desăvârşit decât o găsim aici? Nicidecum. Şi cu toate acestea s-ar putea pune întrebarea, aşa de fricoase şi necredincioase sunt inimile noastre: n-ar putea totuşi vreun eveniment sau vreo putere să se arate şi să ne despartă de această dragoste? Deci, haidem să cercetăm şi să vedem.

În lumea aceasta, după cum ştim, sunt o mulţime de puteri vrăjmaşe. Unele din ele vin direct din oameni răi, aşa cum sunt prigoanele sau sabia. Altele lucrează indirect în căile de guvernare ale lui Dumnezeu ca urmare a păcatului: necazuri, foamete, lipsă de îmbrăcăminte sau pericole. Va putea vreunul din necazurile enumerate să ne despartă de dragostea lui Hristos? Nu, nici măcar pentru o clipă! S-a întâmplat mereu că un convertit fricos a fost atacat de oameni brutali cu cuvinte rele: „Îţi vom alunga aceste gogoşi”, cu rezultatul că batjocura lor rănitoare a făcut ca adevărul să se întipărească şi mai adânc. El s-a dovedit a fi nu numai cel superior în conflict, ci el a ieşit câştigător şi de aceea era mai mult decât biruitor. Prin astfel de experienţe ne întemeiem şi mai adânc în dragostea lui Hristos.

Dar este o lume nevăzută, un alt domeniu al lucrurilor, despre care ştim puţin. Răul, pe care nu-l înţelegem, produce întotdeauna mai multă teamă în noi decât răul pe care îl cunoaştem şi-l înţelegem. Viaţa şi moartea sunt misterioase. Sunt îngeri şi alte puteri spirituale. Putem să parcurgem timpuri şi spaţii mari şi să întâmpinăm viziuni sau creaturi, care până acum ne sunt necunoscute. Cum stau lucrurile în acest caz?

Răspunsul este, că niciuna din acestea nu va putea să ne despartă nici măcar pentru o clipă de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste se odihneşte peste noi în Hristos Isus, Domnul nostru. El este subiectul demn şi nespus de minunat al acestei dragoste, şi noi suntem incluşi în ea, deoarece noi suntem în El. Această dragoste a ajuns la noi în El, şi deoarece noi suntem acum în El, noi rămânem în această dragoste. Dacă Hristosul acestei dragoste ar putea fi răpit, atunci ar putea să aibă loc şi cu noi aceasta. Dar nici una nici cealaltă nu poate avea loc. Dacă înţelegem această realitate măreaţă, atunci convingerea lui Pavel ar fi şi convingerea noastră. Nimic nu ne poate despărţi, şi pentru aceasta mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu!

Capitolul acesta, care a început cu „nu este nici o condamnare”, se termină cu „nici o despărţire”. Şi între ele ne-am văzut pe noi ca fiind primiţi conform planului lui Dumnezeu, în care nu este nici o schimbare.

Partea anterioară


Tradus de la: Das Problem der Sünde (4)

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 54–67,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).