Naufragiat nenorocos …!?
Proverbe 4.18

Frank Binford Hole

© SoundWords, Online începând de la: 06.01.2020, Actualizat: 06.01.2020

Verset călăuzitor: Proverbe 4.18

Proverbele 4.18: Dar cărarea celor drepţi este ca lumina zorilor strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

Introducere

Proverbe 4.18 compară drumul unui om drept cu „lumina strălucitoare a zorilor”. Şi cei păcătoşi au drumul lor, aşa cum spun cele patru versete anterioare. Acest fel de exprimare este obişnuit în general, viaţa este comparată cu un drum. Trăirea vieţii noastre se aseamănă cu mersul de-a lungul unui drum. Drumul celui păcătos este prin urmare un stil de viaţă pe care îl trăieşte cel păcătos şi care este de evitat cu orice preţ, căci aşa cum arată versetul 19 acesta conduce în întunericul nopţii, unde mai devreme sau mai târziu urmează o poticnire.

Cei drepţi

Cei drepţi – aceia care stau într-o relaţie corectă cu Dumnezeu – trăiesc un alt stil de viaţă şi urmăresc cu totul alte ţeluri. Ei au drumul lor. El se aseamănă cu lumina de dimineaţă, care, cu toate că vine foarte treptat, se dezvoltă spre cea mai înaltă strălucire şi tărie deplină. Soarele răsare şi trimite razele lui, care cresc în putere cu cât el se ridică spre zenit la mijlocul zilei.

Aici se întrerupe aluzia. În realitate soarele stă numai un moment la zenit, pentru ca apoi să se îndrepte imediat spre seară şi spre noapte. Dar nu este la fel în har, căci drumul celui drept nu ajunge la înălţimea zilei până nu a ajuns la glorie, şi când aceasta a avut loc, soarele nostru nu mai merge spre apus. El va rămâne pentru totdeauna în strălucirea zenitului. Drumul celui drept se aseamănă cu acesta.

Aceasta este cu adevărat o afirmaţie remarcabilă. Am primit noi toţi aceasta? Dacă da, atunci aceasta ne va conduce la remarca: „Desigur, drumul celui drept ar putea să se asemene cu acesta, dar în mod obişnuit nu arată aşa.” Aceasta trebuie recunoscut că aşa este. Da, de regulă nu este aşa, da, s-ar putea merge mai departe şi spune că în lumea aceasta nu se vede aşa.

Hristos Însuşi

Să ne gândim mai întâi la Unul care era „Cel drept” (Faptele apostolilor 7.52). Nici un alt drept nu poate fi numit în această legătură cu El. El este cu mult deasupra oricărei comparaţii, unic în desăvârşirea Lui. Care era drumul Lui? El a fost profeţit dinainte în Isaia 49.4. Acolo auzim glasul Lui: „În zadar M-am trudit, Mi-am cheltuit puterea pentru nimic.”

Dacă ne îndreptăm spre evanghelii, atunci vedem cum aceste cuvinte venite de la El s-au adeverit în viaţa Lui. Abia cu începutul slujbei Lui publice a răsărit soarele Lui pe cer. În Nazaret, unde El a vorbit în sinagoga lor, poporul era uimit de cuvintele de har, care ieşeau din gura Lui. Însă curând credincioşia Lui a provocat mânia lor, şi ei L-ar fi omorât dacă ar fi fost posibil în ceasul acela. Mai târziu au venit mereu momente pline de promisiuni, timpuri în care poporul a lăsat să se recunoască dorinţa de a-L face Împărat. Sau atunci când ei L-au salutat cu strigătul „Osana”, atunci când a intrat în Ierusalim călare pe mânzul unei măgăriţe, în timp ce vrăjmaşii Lui scrâşneau din dinţi cu mânie neputincioasă şi spuneau: „Lumea se duce după El!”

Însă astfel de momente erau excepţii, experienţele obişnuite ale drumului Lui erau contrare acestora. Tot mai mult El a fost înconjurat de duşmani şi insuccese aparente, până când în cele din urmă a venit săptămâna nefastă din Ierusalim, care s-a terminat cu moartea Lui. Istoricii lumii, care erau în Ierusalim în timpul acela, ar fi relatat că Isus din Nazaret, care în inimile unor vizionari – pescari din Galileea şi oameni asemenea lor - a trezit speranţe aşa de mari, a avut parte de un sfârşit rapid şi emoţionant. Soarele Lui a apus în mijlocul norilor de furtună întunecaţi. Drumul Lui nicidecum nu a fost asemenea luminii care luminează permanent tot mai strălucitor până la mijlocul zilei, ci mai degrabă se asemăna cu lumina tulbure a unei după amiază de iarnă furtunoasă, care devine tot mai slabă până la noaptea neagră ca smoala. Aşa era cu siguranţă sentinţa lumii.

Dar ce era corect? Sentinţa lumii sau sentinţa scriitorului inspirat? Într-o cântare se spune: „Drumul Tău, neînseninat prin bucurii pământeşti conduce numai spre moartea pe cruce.” Numai la cruce? Da, cu siguranţă, dacă delimităm gândurile noastre numai la drumul lui pe pământ, aşa cum spune cântarea aşa de frumos şi potrivit la locul ei. Dar dacă ne ridicăm ochii peste acestea, atunci putem mărturisi triumfător, că el a condus nu numai la cruce, ci şi la glorie, aşa cum revelează Psalmul 16.

Este desigur adevărat, că ochiul divin vede în fiecare drum ceea ce istoricului simplu nu îi este cunoscut. Când Tatăl a privit în jos spre Fiul Său preaiubit, ce a văzut El? El a văzut că toate acestea erau frumoase la timpul lor. Din toate strălucea harul: din copilăria Lui, din tinereţea Lui, din primi ani ai Lui de majorat şi din maturitatea Lui. În măsura în care El creştea în înţelepciune şi mărime, în aceeaşi măsură şi lumina, care ieşea din El, devenea tot mai tare. Şi când El a început slujba Lui publică, deodată „poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare” (Matei 4.16). Soarele răsărise deasupra lor. Şi în ciuda a tot ce se făcea împotriva Lui, această lumină se detaşa tot mai mult de fundalul întunecat al păcatului omului. Cu cât El a fost mai mult ispitit, cu atât mai mult lumina a strălucit spre onoarea şi bucuria lui Dumnezeu. Când în cele din urmă părea că omul în sfârşit L-a nimicit în moarte, în realitate în momentul acesta strălucirea Lui a ajuns la zenit. În presimţământul morţii Sale El a spus: „Acum este glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu este glorificat în El. Dacă Dumnezeu este glorificat în El, şi Dumnezeu Îl va glorifica în Sine Însuşi, şi Îl va glorifica îndată” (Ioan 13.31,32). Aşa cum vedea omul, moartea Lui era sfârşitul oricărei speranţe bazate pe El, dar cum vedea Dumnezeu era începutul oricărei binecuvântări. Pentru unul era treapta cea mai adâncă a coborârii, pentru altul era expresia cea mai înaltă a gloriei Sale. Pentru unul era stingerea soarelui lui în noaptea morţii, pentru altul era întemeierea Soarelui lui pe zenitul strălucirii pentru totdeauna, pentru desfăşurarea gloriei în extinderea ei nelimitată. Ea a avut loc în moartea Lui, după care a urmat imediat înălţarea Lui în gloria Tatălui, care va fi desfăşurată în lumea aceasta şi înaintea universului.

Drumul „Celui drept” a atins împotriva oricărei aparenţe „înălţimea zilei” în prezenţa Tatălui. Drumul Lui este unul desăvârşit, cum nu se poate spune despre nimeni altul. Niciunul nu a făcut ceea ce El a făcut. Însă toţi, care au privilegiul să fie slujitori ai lui Dumnezeu, au devenit asemenea Lui în această privinţă. Faptul că au avut loc înfrângeri aparente şi insuccese ale paşilor lor, şi acestea nu întotdeauna din cauza greşelilor personale, ci dimpotrivă deseori din cauza credincioşiei lor, este adevărat cu privire la sfinţii Vechiului Testament şi ai Noului Testament.

Moise

Să ne gândim la Moise. Ce început frumos, atunci când în credința și curajul date lui de Dumnezeu s-a împotrivit faraonului puternic şi vrăjitorilor lui. Priveşte-l pe malul Mării Roşii cu toiagul lui Dumnezeu în mâna lui întinsă. Ascultă cântarea de biruinţă a unei mulţimi de sute de mii de oameni. Nu era aceasta ceva măreţ? Nu am fi spus noi toţi că soarele lui a ajuns la cea mai mare înălţime? Însă după aceea suntem conduşi pe urmele unei călătorii de patruzeci de ani prin pustie. Blândeţea şi răbdarea lui sunt cu adevărat remarcabile. Însă poporul s-a arătat tot mai mult dezamăgit sub călăuzirea lui, până când marele dătător al Legii s-a prăbuşit aproape de sfârşitul acestui timp de încercare şi a vorbit necugetat cu buzele lui. De aceasta nu trebuie să ne mirăm. Noi ne-am fi prăbuşit înainte să fi trecut patruzeci de zile, în timp ce Moise a suportat aproape patruzeci de ani. Cu regret în acel ceas a venit din el: „Ascultaţi, voi răzvrătiţilor! Vă vom da noi apă din stâncă?” Şi în mânia lui a lovit stânca de două ori.

Ah, sărman Moise. Acele buze, care ar fi trebuit să fie gura lui Dumnezeu, au scos cuvinte mânioase, care evident nu veneau de la Dumnezeu şi Îl prezentau fals. De aceea păcatul lui era mare şi corespunzător pedeapsa. El nu a avut voie să intre în Canaan. Intrarea triumfală în ţara făgăduită, care putea fi văzută ca fiind o urmare potrivită ieşirii lui triumfale din Egipt, nu a devenit realitate pentru el. Ce ar fi putut relata istoricul lumii? Fără îndoială el ar fi spus că soarele lui Moise a atins punctul culminant în timpul ieşirii, dar în timpul călătoriei prin pustie ar fi apus din nou, având în vedere graniţele ţării făgăduite. Dar era în realitate aşa? Să privim spre muntele transfigurării, despre care citim în evanghelii. Îl vedem acolo apărând în glorie în părtăşie cu Fiul lui Dumnezeu. Apusese soarele lui? Nu, el a strălucit tot mai mult până la miezul zilei.

Ilie

Să ne gândim la Ilie, o altă personalitate remarcabilă a Vechiului Testament. Drumul lui nu este exact la fel. Când îl vedem stând singur pe muntele Carmel, fără sprijin omenesc, înaintea a opt sute cincizeci de profeţi, pe care Ahab, Izabela şi poporul îi aveau de partea lor, atunci el apare ca cel mai viteaz dintre toţi vitejii din Vechiul Testament. În urma rugăciunii lui a căzut foc din cer. Aceasta era un triumf măreţ. Aceasta era pentru el realmente „înălţimea zilei”. Priveşte-l însă câteva zile după aceea stând sub ienupăr, plin de frică dinaintea Izabelei. Acolo apusese soarele lui, în timp ce era încă ziuă. După aceea a venit Horeb şi un alt profet a fost uns în locul lui. Se stinsese lumina lui? Pe muntele transfigurării stătea alături de Isus. Şi Ilie a strălucit în glorie. Înaintea lui nu este noapte, el stă în lumina de la miezul zilei.

Pavel

Este numai unul singur din urmaşii Domnului despre a cărui viaţă se relatează mult în Noul Testament, apostolul Pavel. Pe ce drum a mers el?

Cariera lui creştină a început atunci când Fiul lui Dumnezeu, mai strălucitor decât soarele la amiază, a strălucit din glorie asupra lui. El a devenit vasul ales, care trebuia să ducă Numele Domnului la naţiuni, şi noi toţi cunoaştem ceva din slujba lui devotată. Ne amintim cum el a vestit Evanghelia cu putere mare şi succes dumnezeiesc începând de la Ierusalim şi până la Iliricum. Acesta era aşa de mare că el şi colaboratorii lui erau cunoscuţi adversarilor lui cei mai înverşunaţi ca aceia care „au răscolit lumea”. Ne gândim la adunările pe care el le-a întemeiat ca un maistru ziditor înţelept şi aşa cum părea în timpul acela nimic nu putea opri înaintarea lui.

Însă deodată părea să i se fi impus o oprire. Torturi şi închisoare nu numai îl aşteptau ci îl imobilizau. După aceea a intervenit decăderea în adunări. Copiii lui în credinţă s-au îndepărtat de la el şi l-au părăsit în ceasul în care ei puteau să-i fie o mângâiere. În cele din urmă el stătea bătrân, obosit de luptă, părăsit, asemenea unui cerşetor, ca lepădătura lumii înaintea cezarului puternic şi şi-a terminat drumul sub securea călăului înaintea porţilor capitalei cezarului. Drumul acestui creştin model era o excepţie de la regulă. Şi el era asemenea unui soare care apune, care treptat se cufunda în noaptea cea mai întunecată. Aşa părea să fie. Însă în realitate era cu totul altfel. În ceea ce-l priveşte pe Pavel martirajul care se apropia era numai o jertfire de sine. Plecarea lui acasă a avut loc în credinţă şi ochiul lui era îndreptat spre „cununa neprihănirii”, care îl aştepta când drumul care duce în sus, pe care el mergea, se va termina în culmea zilei arătării Domnului.

Şi noi înşine?

Se pune întrebarea: De ce să aşteptăm noi creştinii secolului al douăzeci şi unu că drumul nostru va fi alcătuit altfel? Este dreptul nostru câştigat să fim duşi în cer pe paturi de pene în mijlocul strălucirii soarelui şi al florilor, în timp ce toţi ceilalţi au navigat pe marea furtunoasă a încercărilor şi prigoanelor? Avem noi voie să ne simţim lezaţi şi ruşinaţi dacă greutăţile îngrădesc paşii noştri? Nicidecum. La aceasta ar trebui să ne aşteptăm. Astăzi este la fel de adevărat ca şi acum nouăsprezece secole în urmă, că noi „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 14.22). Aceste necazuri nu trebuie să aibă numai înfăţişarea prigoanelor exterioare venite din partea lumii, dar dacă nu vin de acolo totuşi avem parte de ele din partea bisericii care poartă de formă numele de biserică.

Sunt multe greutăţi în zilele noastre. El ne apasă tot mai mult. Greutăţi în adunare, în afacere, în familie – toate greutăţi pe care nu le-am simţi dacă nu am fi creştini care au dorinţa să meargă pe un drum plăcut lui Dumnezeu. Ce înseamnă ele?

Arată ele că soarele nostru obscur, mic apune repede şi ziua noastră aproape a trecut? Nu, ele nu fac aceasta. Parcurge-le numai, prin credinţă, având curajul credinţei date de Dumnezeu, şi rezultatul va fi răbdare, experienţă şi speranţă. În felul acesta se va crea loc în noi pentru dragostea lui Dumnezeu, care apoi va străluci din inimile noastre prin Duhul lui Dumnezeu, carte ne-a fost dat. Acesta va fi un mare câştig spiritual.

În loc ca strălucirea acelei lumini să devină mai slabă şi palidă cu trecerea zilei, ea va străluci mai puternic şi mai clar cu creşterea zilei până la miezul zilei. Aceasta va ajunge deplină şi definitivă atunci când Hristos va fi revelat pe locul Lui de glorie conform planului lui Dumnezeu. Momentul acesta îl aşteptăm noi, ca şi Moise, Ilie şi Pavel. Când împăratul este încoronat, toţi cei nobili ai împărăţiei sunt prezenţi cu coroanele lor în mână, pe care nu le vor pune până când împăratul va purta coroana lui. La fel va fi şi în veacul viitor. Când Hristos Se va arăta în glorie, atunci noi vom fi glorificaţi împreună cu El. Când El va fi încununat, atunci pentru El va fi atins miezul zilei, dar şi pentru noi.


Tradus de la: Glücklos gescheitert ...!?

Titlul original: „Bis zur Tageshöhe“
din Der Dienst des Wortes, Anul 8, 1930, pag. 109–117.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Discipolat (43)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).