Îngrijorări şi temeri
Luca 12.22-36

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 12.22-36

În acest pasaj este vorba de două principii, pe care Domnul le prezintă în două feluri. Va face bine sufletului nostru să le studiem puţin. Este vorba de ceva, pe care cu siguranţă cei mai mulţi îl cunosc, şi anume îngrijorările şi temerile, două din cele mai răspândite influenţe care apasă pe oameni. Vom vedea că ambele sunt strâns legate între ele; aceasta înseamnă că ceea ce ne nelinişteşte este lucrul de care probabil noi ne temem cel mai mult. Ceea ce avem pe inimă şi ne este o povară provocă teamă. Nu mă refer la grija de a face ceva greşit, ci la griji în sensul cel mai larg al cuvântului. Sunt îngrijorări justificate, bune, îngrijorări care ne mână la rugăciune; dacă nu am avea aceste îngrijorări, atunci am fi din lemn sau piatră.

Vorbesc însă despre lucruri care se cuibăresc în sufletul nostru aşa fel, că ele devin un obstacol între Dumnezeu şi noi. Este o diferenţă imensă, dacă între mine şi îngrijorările mele justificate eu am pe Dumnezeu şi purtarea de grijă a Tatălui meu ceresc, sau dacă aceste îngrijorări stau între mine şi El.

Eu nu cunosc nimic care să deranjeze mai mult creşterea spirituală a sufletului, ca îngrijorările care apasă asupra lui. Dacă Dumnezeu stă între mine şi îngrijorări, atunci ele vor deveni un izvor care împrospătează legătura dintre mine şi Dumnezeu; ele devin un prilej nou, ca eu să mă leg de El, o ocazie ca să mă adresez Lui. Cam în sensul acesta spune Domnul: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”

Noi toţi va trebui mai devreme sau mai târziu să rezistăm ispitelor. Într-un anumit sens noi suntem cu adevărat încercaţi, când suntem atacaţi. Domnul a spus insistent ucenicilor Săi: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Prin aceasta El voia să spună, că, atunci când vine încercarea, ea ar trebui să fie o ocazie ca ei să se adreseze lui Dumnezeu, în loc să se îndepărteze de El.

Luca 12.30: Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele.

Gândeşte, ce înseamnă aceasta! El spune: Nu te îngrijora, nu permite ca aceste lucruri să-ţi împovăreze inima. – O, ce izvor de putere: „Tatăl vostru ştie”! El ştie totul de la început şi până la sfârşit. Şi dacă cu bucurie recunosc faptul că El ştie despre toate, că El are nevoia copiilor Săi înaintea ochilor Lui, totuşi doresc să atrag atenţia cu privire la un pericol. Gândesc uneori, că atunci când noi gândim să ne lăsăm ajutaţi de El, atunci facem îngrijorarea noastră să fie o măsură – nu doresc să afirm, o măsură a ceea ce El pune la dispoziţia noastră, ci o măsură a sentimentelor Sale (faţă de noi). Avem înclinarea aceasta în noi. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu are o inimă de Tată, că El are sentimente specifice Lui ca Tată. El nu voia slujitori, El voia fii, aceasta era dorinţa Lui.

Dar eu vorbesc acum despre o legătură care este mai intimă decât aceea faţă de fii, şi anume aceea faţă de copii. Este o diferenţă în ceea ce priveşte relaţia faţă de fii şi cea faţă de copii. Doresc să clarific aceasta prin exemplul următor: toţi am auzit despre binefaceri şi despre binefăcători: cum un om bogat plin de milă a luat la el acasă o creatură mică, săracă, părăsită, un copil orfan, l-a educat şi i-a dat ce a putut să-i dea. Dar toată puterea şi dragostea, pe care acest bărbat le avea, nu puteau să facă din acest copil propriul lui copil. El ar putea fi adoptat ca fiu, căci pentru aceasta nu sunt necesare legăturile naturale prin naştere. Când însă vorbim de copii, atunci este vorba de realitatea naşterii. De aceea starea de copil înseamnă o legătură mult mai strânsă decât starea de fiu. Eu sunt ambele, fiu şi copil – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Şi de aceea pot spune: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1), şi de asemenea: „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.14).

Credem noi că Dumnezeu ne tratează ca un binefăcător? Niciodată! Aceasta am putea-o face noi, dar El niciodată n-o va face. Dumnezeu acţionează în felul următor: El are copii, care prin El au fost născuţi în familia Sa, cu natura pe care ei au primit-o la naştere; şi pentru aceşti copii Dumnezeu preia cu plăcere responsabilitatea Sa ca Tată. Recunosc pe deplin, că El ştie ce îmi trebuie, şi că El prin har îngrijeşte de mine. Însă eu mai ştiu, că El are cauze şi motive ca să intervină, care de fapt nu au nimic a face cu nevoile mele actuale. Astfel de motive ale Sale se văd în astfel de ocazii.

În mod uimitor, sunt puţini cei care profită de această relaţie. Consider că sunt relativ puţini cei care trăiesc în bucuria acestei poziţii, în care Dumnezeu i-a aşezat. Ea este totuşi o poziţie aşa de minunată! Şi totuşi privim pe aceia care au fost aduşi în toate acestea – şi teama stă scrisă pe feţele lor. S-ar putea crede că au pierdut totul, că înapoia norilor întunecaţi n-ar fi nici o patrie şi nici un Tată iubitor, care îngrijeşte de ei. Ştiu că nu este o chestiune de felul intervenţiei Sale, oricare ar fi problema; aceasta nu este măsura care arată ce se petrece în inima Sa. Şi totuşi mulţi oameni gândesc că este minunat să poţi spune: „O, eu pot să mă încred în Domnul şi ştiu că nu-mi va lipsi nimic.” Fără îndoială este un har să şti că nouă nu ne va lipsi nimic – dar este aceasta supremul, pe care Dumnezeu îl are pentru mine? Ce este lucrul cel mai bine, pe care Dumnezeu îl poate face pentru mine? Problemele şi nevoile mele nu pot fi măsura puterii Sale; noi nu putem măsura puterea Sa; inima lui Dumnezeu este măsura propriu-zisă. Când vin la El, eu găsesc plinătatea Lui. Este minunat să spui, că noi suntem născuţi din Dumnezeu şi că El în harul Său este de partea noastră, deoarece El este Tatăl nostru, cu toate sentimentele Sale şi cu dragostea inimii Lui de Tată. Ce trebuie eu să fac atunci? Să pun mâna mea în mâna Sa şi cu încredere în El să merg mai departe (pe drumul meu).

Ce sunt îngrijorările? Îngrijorările ne înfăşoară gâtul şi sugrumă viaţa spirituală a sufletului. Am eu voie să mă predau îngrijorărilor, în timp ce toată această dragoste pentru mine stă la dispoziţie? Intenţia Domnului este să mă ţină în picioare – îngrijorările mă trag la pământ. Şi ce mă ţine în picioare? Nu este o chestiune legată de ajutorul Lui, şi nici o chestiune de timp, care se scurge între apariţia nevoii şi venirea ajutorului; şi nici nu este o întrebare, când va interveni El – ci este vorba de faptul minunat că El ştie de ea; de aceea noi putem lăsa simplu totul în seama Lui când, cum şi prin ce El va interveni.

Luca 12.32: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia.

Să privim pe scurt următorul punct. Vedem aici că răspunsul la îngrijorările noastre constă în faptul că Tatăl ne cunoaşte (versetul 32); versetul dă răspuns la problemele legate de teamă: „Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia.” Este o turmă mică, căci copiii lui Dumnezeu nu sunt mulţi în comparaţie cu restul oamenilor de afară. „Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia”, aceasta înseamnă că Tatălui ceresc Îi face plăcere să Se achite de responsabilitatea Sa părintească. Nu este acesta un cuvânt minunat? Este acelaşi cuvânt care se spune despre Hristos, când glasul a venit din cer: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” (Matei 3.17). Dumnezeu are plăcere să ne întâmpine ca Tată şi să ne dea Împărăţia. Cunoaşterea acestui fapt alungă teama.

Până acum ne-am preocupat cu partea negativă, dar este şi o parte pozitivă a acestui adevăr. Isus spune în versetul 33:

Luca 12.33: Vindeţi tot ce aveţi.

Aceasta înseamnă: abandonaţi lucrurile pământeşti! Preaiubiţi prieteni, suntem noi gata să facem aşa? Mulţi ar răspunde într-adevăr cu bucurie: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, mie nu trebuie să-mi fie frică”, dar suntem noi dispuşi să renunţăm la lucruri? Prin aceasta vreau aici să spun următoarele: dacă eu înţeleg sensul profund al naturii Lui plină de bunătate şi că El se comportă conform însuşirilor Lui de caracter, ca să satisfacă propria Lui inimă, atunci eu am totul destul şi sunt gata să renunţ la lucruri.

Dar noi spunem: Ce s-ar întâmpla, dacă pierd totul? – Cu atât mai mult atunci vei avea mai puţine de dus! Nu este nimic pe acest pământ care să nu fie legat cu complicaţii. Chiar şi posedarea de lucruri legitime, simplu, totul aduce greutăţi cu sine; aceasta este în natura lucrurilor. Nu mă refer la lucrurile care sunt greşite în ele însele, ci la lucruri absolut legitime. Să luăm de exemplu legătura dată de Dumnezeu în viaţă, aşa cum este ea între tată, mamă, soţ, soţie, soră, frate, copil. Tot ce vreau să spun în privinţa aceasta este, că ele au fost rânduite de Dumnezeu. Cine dispreţuieşte aceste relaţii, acela dispreţuieşte ce Dumnezeu a dat.

Să luăm de exemplu o mamă şi copilul ei. Ea îl iubeşte, îl creşte, are grijă de el – dar nu are ea în inima ei o anumită teamă pentru copilul ei? Nu îi este ei teamă, că ar putea să piardă copilul, că el ar putea muri? Aici pe pământ sunt cel puţin moliile şi hoţul, care vor să pună stăpânire. Este moartea, hoţul, care intră în orice casă; nici un zăvor nu-l poate ţine afară. Dacă la mine nu ar fi aşa, aş avea puţine motive să vorbesc despre teamă şi îngrijorări.

Vin însă acum la ceva care este mult mai legat de pământ: posesiunea pământească; aici este valabil acelaşi lucru. Să presupunem că mulţimea binecuvântărilor noastre ar fi mai mare şi domeniul mai extins. Atunci şi ţinta pentru moarte, pentru molii şi hoţi ar fi mai mare.

Ce minunat, că avem ceva pe care moartea nu-l poate atinge, ceva care atrage inima noastră şi o ţine tare! Întreabă-te: Care este comoara ta? Eu cred că noi toţi avem înclinarea mult prea marea de a-L privi pe Hristos ca slujitor al intereselor noastre. Ştiu că El este aşa. Ştiu că El este Slujitorul de bună voie pentru nevoile mele, dar sunt prea mulţi oameni care se mulţumesc cu aceasta; El nu este comoara sufletului lor. Întrebarea care se pune este: Unde este comoara ta? Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Inima trebuie să ţină în hăţuri toate sentimentele.

Eu cred că noi toţi suntem bucuroşi să avem cerul ca un loc de refugiu dinaintea furtunii şi a strâmtorărilor vieţii. Dar cu regret nu-l vedem ca patrie a noastră, ca şi cămin al inimii noastre. Ştim că cerul este un loc de refugiu din necazurile pământului, şi dacă nu mai avem nimic altceva, atunci ne îndreptăm gândurile într-acolo. Şi Dumnezeu este gata să ne primească, cu toate că noi Îl privim numai ca protecţie înaintea furtunii. Ce-i drept, El nu respinge pe nimeni care vine la El. Însă El doreşte ca sentimentele inimii noastre să-I aparţină.

El nu ne va respinge, chiar dacă noi venim numai atunci când toate celelalte au eşuat. Dar este cu totul altceva, când noi spunem ca şi Rut: „Încotro vei merge tu, voi merge şi eu; … unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi îngropată. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar numai moartea mă va despărţi de tine.” Persoana lui Hristos ar trebui să fie aşa de aproape de inima noastră, că El înseamnă mai mult decât toate celelalte. Chiar şi atunci când totul în jurul nostru decurge pozitiv, noi ar trebui să putem spune că există ceva mult mai minunat, căruia inima noastră Îi aparţine. Rezultatul ar fi că noi în loc să fim acolo vizitatori şi aici locuitori, am fi aici vizitatori şi acolo am fi locuitori.

Luca 12.36: Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă.

Aici este al doilea aspect al unei inimi pregătite; el se referă la revenirea lui Hristos. În acest verset se simte absenţa Sa. Nu cred că vreunul dintre noi simte absenţa lui Hristos ca o povară pe sufletul său. Probabil simt starea îngrozitoare a lumii prin care mergem, dar simt eu că El este absent? Ştiu că într-un anumit sens El este aici, da, dar nu la aceasta mă refer acum. Eu vorbesc de sentimentul, că El nu este aici; că numai prezenţa Sa poate umple golul care a luat naştere prin lipsa Sa. Aceasta ne va face să veghem şi să aşteptăm – să aşteptăm în orice moment venirea Sa. Nu avem noi în privinţa aceasta un deficit regretabil?

„Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor …” Aceasta este atitudinea corectă a credinciosului, pentru ca lumea să poată recunoaşte în comportarea noastră că aici noi suntem străini care aşteaptă pe Domnul lor să vină. Lumea nu înţelege aceasta – ea nu ştie nimic despre învăţătura biblică -, dar lumea poate înţelege dacă oamenii care cred această învăţătură o practică sau nu. A văzut lumea la noi aceasta? Mă tem că noi am dat o mărturie jalnică despre aceasta. Mă tem că sfinţii lui Dumnezeu n-au fost o mărturie bună pentru Evanghelie, aşa cum se cuvenea să fie. Evanghelia este aşa de clară şi precisă, cum nu se poate mai bine. Sunt oameni care spun că ei cred în aceasta şi o recunosc. Şi cu toate acestea lipseşte mărturia practică, care ar trebui să rezulte din aceasta. Este o chestiune serioasă să-ţi imaginezi că lumea sărmană, care zace în braţele răului, se poate întoarce şi spune: „Ascult tot ce-mi spui, dar nu văd în practică. Cu alte cuvinte: nu văd pe aceia care arată aşa ca şi cum ei ar aştepta pe Domnul lor.”

Domnul să ne dea o conştiinţă încercată şi o inimă încercată; fie ca Cuvântul Său să ne umple sufletul aşa fel, că noi ne sculăm şi scuturăm praful şi influenţele murdărite ale veacului acesta, ca să ieşim în întâmpinarea Lui şi să-I spunem Bun venit, să aşteptăm pe Acela care spune: „Iată, Eu vin curând.”


Tradus de la: Sorgen und Aengste

Titlul original: „Cares and Fears“, formă prescurtată
din publicaţia Christian Truth for the Household of Faith, Vol. 4, 1951,
publicată iniţial sub titlul „Under Fire“ în Occasional Helps, Vol. 1, 1875.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Asistenţă spirituală (29)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).