Ce se gândeşte despre tine?
Matei 11.11; 14.1-12; Marcu 1.7; Ioan 3.23-30

Philip Nunn

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Matei 11.11; 14.1-12; Marcu 1.7; Ioan 3.23-30

Cu plăcere am gândi despre noi, că suntem bărbaţi şi femei cu caracter, neinfluenţabili de păreri, de tendinţele de dezvoltare şi modă. Cu plăcere ne-am desemna ca oameni cu principii, indiferent ce gândesc alţii despre noi. Atunci de ce ne tăiem şi frezăm părul după o anumită modă? De ce avem oglinzi mari? Vrem desigur ca vecinii noştri să ne considere o familie normală. Vrem desigur ca colegii de lucru să spună despre noi, că noi avem „gust bun” în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. Desigur suntem îngrijoraţi despre ce gândesc ceilalţi creştini despre noi, în mod deosebit aceia cu care suntem în părtăşie! Am dori cu plăcere pe ascuns să auzim despre noi expresii ca acestea „El este un frate spiritual, … o soră temătoare de Dumnezeu, … un credincios cu inima caldă, … un stâlp în Adunare, … un exemplu de viaţă disciplinată”, „ce soţie morală!” – dar ce gândeşte Domnul Însuşi despre noi? Ceea ce noi suntem în ochii lui Dumnezeu, aceea suntem. Nimic mai mult.

Până în momentul acela, bărbatul cel mai minunat

Ce face pe un bărbat mare sau pe o femeie mare în cărţile lui Dumnezeu? Suntem noi siguri, că luptăm lupta cea bună? Privim noi viaţa cu „ochii lui Dumnezeu”? Mai devreme sau mai târziu trebuie să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu în ce ne-am investit viaţa. Ce facem noi până atunci? Cu câţiva ani în urmă m-a impresionat cum Domnul Isus a evaluat viaţa lui Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11.11). De ce o aşa părere înaltă despre Ioan Botezătorul? Era el mai mare decât Avraam? Mai mare decât Moise? Mai mare decât împăratul David sau Solomon? Mai mare decât profetul Isaia, care de asemenea a prorocit venirea Domnului? Ce a văzut Hristos în acest Ioan, ca să dea o astfel de mărturie strălucitoare despre el? Desigur se merită ca viaţa lui Ioan Botezătorul să fie cercetată.

O viaţă scurtă, neobişnuită

Ce ştim noi despre Ioan Botezătorul?

El era unul din neamul Domnului şi cu şase luni mai în vârstă decât El (Luca 1.36). El era singurul fiu al unei perechi căsătorite înaintate în vârstă, Elisabeta şi Zaharia, preotul, amândoi urmaşi ai lui Aaron şi descrişi ca „drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1.5-7). Naşterea lui a fost însoţită de unele minuni, el însuşi însă nu a făcut nici un semn supranatural (Ioan 10.41). La vârsta de treizeci de ani i s-a tăiat capul în închisoare (Matei 14.10). Ce a făcut viaţa lui scurtă aşa de deosebită?

Tu nu poţi fi plăcut tuturor!

Scriptura nu încearcă să tăinuiască, că Ioan Botezătorul era un caracter cam ciudat. În contrast cu „poziţia socială” preoţească a tatălui, Ioan a arătat un stil de viaţă excentric, sărăcăcios şi aspru (Matei 3.4). Cum au privit părinţii lui (pe când încă trăiau) şi vecinii lui pe acest tânăr care trăia contrar tuturor valorilor? Din cauza minunilor bine cunoscute, care au însoţit naşterea lui, s-au întrebat mulţi locuitori din cetate: „Ce va fi oare copilaşul acesta” (Luca 1.66). Felul lui de a fi nu era foarte ortodox. Mesajul lui nu era iubit în societatea religioasă. Realmente el a atras oamenii de la Templu şi de la jertfele rânduite de Dumnezeu. Oricum ar fi, oamenii îl considerau pe Ioan un profet (Matei 14.5). Ca şi pentru autorităţile de guvernare locale, şi pentru împăratul Irod el era o enigmă. Pe de o parte el a încercat să-l protejeze pe Ioan, căci el era „un om drept şi sfânt” (Marcu 6.20). Dar nu era plăcut din punct de vedere politic, că Ioan îşi făcea cunoscut public gândurile lui. Irodiana vedea în Ioan o ameninţare pentru viaţa ei „liberă”, lacomă. Ea îl ura. Ea a dispus să fie decapitat (Matei 14.1-12). Evident Ioan nu se potrivea în niciuna din formele religiei organizate. Şi astăzi sunt încă valabile cuvintele lui Isus: „Între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.”

Umblarea după prestigiu înaintea Domnului poate uneori sta în conflict cu prestigiul social. Umblarea după „ai făcut bine”, venit din partea creştinilor de seama noastră, ne poate face orbi faţă de condiţiile necesare pentru un „ai făcut bine” venit de la Domnul.

Permiteţi să prezentăm clar un lucru: o viaţă în temere de Dumnezeu nu va place tuturor. Niciodată nu a fost aşa. Dacă căutăm sincer recunoştinţa din partea Domnului, atunci trebuie să ne pregătim să avem parte de critică. Nu avem voie să folosim aceasta ca scuză pentru comportarea nesocială sau pentru confruntări inutile. Apostolul Pavel învăţa: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12.18). Deci ce a văzut Domnul în Ioan? Cel puţin patru trăsături de caracter se recunosc clar:

1. Ioan era credincios în misiunea lui cerească

Altfel decât chemarea lui Moise, chemarea lui Ioan niciodată nu l-ar fi condus la o poziţie proeminentă. Misiunea lui divină era să pregătească calea Altuia, care va veni după el.

Ioan era fericit cu acest rol de gradul doi şi şi-a organizat viaţa aşa fel ca să poată împlini această misiune. Fiecare din noi a fost creat pentru un anumit scop. Tu şi eu, şi noi avem o misiune divină. Noi strălucim cel mai bine, dacă facem lucrurile la care am fost chemaţi. Însă ascultarea lui Ioan nu era simplă. Este dureros, dacă nu împlinim aşteptările acelora pe care îi iubim. Altfel decât Moise, Ioan nu a făcut fapte supranaturale, ca să mărească numărul celor care privesc la el sau să facă slujba lui demnă de crezut. Hristos preţuieşte lupta entuziastă şi credincioasă statornică, până când misiunea noastră a fost îndeplinită. Jim Elliot a scris odată: „Un om este nemuritor, până când Dumnezeu îl biruie.” Dacă eşti sigur că misiunea ta este de la Dumnezeu, atunci ţine cu tărie la ea. Du-o la sfârşit. Nu ceda!

2. Ioan voia ca Hristos să fie înălţat

„După mine”, a predicat Ioan, „vine Cel care este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg cureaua sandalelor” (Marcu 1.7). A venit ziua în care aceste cuvinte smerite să fie verificate. Unii din ucenici fideli ai lui Ioan l-au părăsit, ca să-L urmeze pe Hristos (Ioan 1.35,36). Unii din ucenicii lui Ioan nu s-au simţit bine şi s-au simţit nesiguri, atunci când a intervenit această schimbare. Ei au încercat să protejeze slujba lui Ioan (Ioan 3.23-28). Însă Ioan însuşi era fericit. El nu voia să întemeieze o instituţie religioasă. Ţelul lui nu era să înlocuiască preoţia iudaică ratată. Mulţumirea lui nu venea din numărul mare sau prestigiu. El a comparat sentimentele lui de fericire cu acelea ale unui tânăr, al cărui cel mai bun prieten se căsătoreşte. „Deci această bucurie a mea este împlinită. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3.29,30). Devine Hristos centrul vieţii noastre? Este vizibilă prezenţa lui Hristos în slujba noastră şi în lucrarea noastră? Suntem noi fericiţi, când ne părăsesc prieteni, ca să urmeze mai mult şi mai îndeaproape pe Domnul? Mai devreme sau mai târziu va veni ziua în care noi ar trebui „să ne despărţim”, „să predăm” sau „să coborâm de pe scenă”. Să nu faci aceasta, înseamnă să opreşti lucrarea lui Hristos. Să facem aceasta cu bucurie.

3. Ioan a respins cu putere păcatul

Când misionarii sunt vizitaţi de prieteni din locul natal, de cele mai multe ori aceştia reacţionează la mizeria, gălăgia şi sărăcia din jur. Dar după câteva săptămâni sau luni este normal pentru ei. Mizeria, gălăgia şi sărăcia sunt încă prezente, însă noi ne-am adaptat la ele. Într-un mod asemănător ne putem acomoda cu păcatul. După prima dată ne-am simţit vinovaţi. Însă acum nu ne mai gândim a doua oară la el. Când pentru prima dată am remarcat ceva ciudat moral sau o practică nebiblică în adunare, n-am putut dormi. Însă ne-am obişnuit cu aceasta. Realmente noi lucrăm între timp chiar împreună. La Ioan Botezătorul aceasta era altfel. El însuşi era cunoscut ca „om drept şi sfânt” (Marcu 6.20). El ura ce era fals, nedrept sau degenerat. El nu era un om pentru „acoperire”. El trăia cu convingerea, că păcatul era păcat, indiferent dacă era o practică uzuală sau cine o făcea. El s-a dedicat vestirii pocăinţei, adevăratei pocăinţe, care se exprimă printr-o comportare schimbată. Tocmai pentru faptul că el arăta practica rea a oamenilor cu influenţă, aceasta l-a costat viaţa. Dacă năzuim să fim recunoscuţi de conducătorii lumii sau religioşi, devenim înclinaţi să devenim orbi faţă de păcatele lor. Rămânem noi pasivi, când este vorba de păcat? Reacţionăm noi când devine vizibil păcatul în viaţa noastră, în familia noastră sau în adunările noastre? Hristos a preţuit respingerea extremă din partea lui Ioan a păcatului moral. El preţuieşte aceasta şi astăzi.

4. Ioan ardea de pasiune pentru Hristos

O discuţie poate fi liniştită şi fără emoţii, până găseşte o temă cu interese comune. Ai observat tu, că ceva devine treaz la tema fotbal sau crichet, educaţie sau drepturile omului, sădire sau reţete de gătit, computer sau aparate electronice noi? Consider surprinzător şi trist, căci chiar şi între creştini maturi Persoana lui Hristos trezeşte puţină înflăcărare pentru Hristos. Ni se pare deseori că trebuie să facem eforturi, ca să ştim ce să spunem când suntem împreună ca să-L adorăm. Dar nu este aşa când este vorba de învăţătura noastră preferată sau de diferenţele noastre religioase. Despre acestea putem discuta ore în şir. Putem chiar să devenim emoţionali! Apostolul Pavel putea spune: „Pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1.21). La fel în viaţa lui Ioan Botezătorul Hristos era o pasiune. „Ioan era lumina care arde şi luminează”, a explicat Isus unor iudei, „şi voi aţi dorit să vă veseliţi pentru un timp în lumina lui” (Ioan 5.35). Imaginează-ţi o astfel de lumină romană arzătoare. Pasiunea lui Ioan pentru Hristos l-a mistuit, şi în acest proces el a răspândit lumină şi căldură. O viaţă creştină înflăcărată, umplută cu Duhul Sfânt este foarte atrăgătoare. Ea este molipsitoare. Ar folosi, cei care te cunosc, cuvântul „înflăcărat” ca să descrie viaţa ta ca creştin? „Aprinde” pe alţii felul nostru de a vorbi şi a trăi? Aceşti oameni privilegiaţi, care au mers împreună cu Isus spre Emaus, au exclamat: „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?” (Luca 24.32) Numai umblarea cu Hristos este cea care aprinde inimile noastre. Fie ca Hristos Însuși să fie înflăcărarea arzătoare în viața noastră.

Se gândeşte bine despre tine?

Cine gândeşte bine despre tine? Noi muritorii suntem înclinaţi să preţuim prea mult ce este temporal. Noi preţuim elogiile şi dorinţele bune ale oamenilor muritori. Aprobarea din partea oamenilor nu poate fi mai demnă decât oamenii înşişi. Şi ce valoare avem noi? Despre viaţa noastră se spune: „este doar un abur, care se arată pentru puţin şi apoi dispare” (Iacov 4.14). „Căci Domnul nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfăţişare, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16.7b). Aceia, cu care lucrăm împreună, ne vor considera probabil lucrători model. Vecinii noştri ne vor încadra probabil ca cetăţeni cu multă răspundere. Aceia, cu care ne închinăm împreună, ne vor descrie probabil ca persoane „cu învăţătură sănătoasă şi foarte spirituali”. Dar cum ne vede Hristos? Ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu, aceea este ce suntem. Nimic mai mult.


Tradus de la: Wie denkt man über dich?

Titlul original: „Are You Well Thought Of”?
Sursa: www.philipnunn.com

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Marcu 1 (1)

Mai multe articole din categoria Discipolat (44)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen