Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (10)
Luaţi făină!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.39-41

2 Împăraţi 4.39-41: Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică şi a cules din ea curcubeţe sălbatice, până şi-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoştea. Au dat oamenilor acelora să mănânce. Dar, cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce. Elisei a zis: „Luaţi făină.” A aruncat făină în oală, şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.” Şi nu mai era nimic vătămător în oală.

 Cum sunt respinse lucrările firii pământeşti, şi cum viaţa ia locul morţii.

Este aşa de comod pentru noi să gândim, că putem să facem numai ce ne place şi că suntem îndreptăţiţi să luăm decizii fără să ţinem seama de alţii. Este firea pământească rea din noi, care acţionează după acest principiu deosebit de stricat şi în felul acesta slujeşte legii păcatului. Căci aceasta nu este numai indiferentă faţă de bunăstarea altora, ci ea nici nu se supune lui Dumnezeu. Este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, »nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună« (Romani 8.7). Aşa cum am văzut deja, firea pământească se aseamănă cu o viţă sălbatică, din care un fiu neştiutor al prorocilor a cules curcubeţe sălbatice şi şi-a umplut poala hainei cu ele. Dacă tolerăm aceasta, sau căutăm chiar să o îmbunătăţim, poalele hainelor noastre se vor umple de asemenea cu necazuri şi ruşine cu privire la fructele lor ucigătoare; şi cât de îngrozitoare sunt aceste fructe! Unele sunt enumerate în Galateni 5.19-21: »curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.« Aceste lucruri s-ar putea să nu ne apară imediat ca fiind demne de urât, dar toate sunt lucrări ale firii pământeşti. Da, cearta, altercaţia şi invidia sunt la fel ca şi curvia, certurile de partide şi uciderile. Stricăciunea şi moartea merg totdeauna pe urmele lor şi ajung nu numai pe cei ce fac una din ele, şi care trebuie să culeagă ce au semănat, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci şi pe mulţi din aceia care sunt în legătură cu aceste lucruri, cu toate că ei aparţin trupului lui Hristos. De aceea suntem atenţionaţi: »Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea.« (Evrei 12.14-15)

Dacă aceşti fiii ai prorocilor ar fi fost cu toţii înţelepţi, ar fi acţionat corect, spre binele tuturor, dar prin neştiinţa unuia şi prin nebunia tuturor, mâncarea, care trebuia să-i hrănească pe toţi, ameninţa să producă pagube incalculabile pentru fiecare din ei. Au pus otravă în mâncare şi au stricat-o, şi ei nu aveau nici un antidot pentru ceea ce au făcut. Dar în acest punct le-a venit înţelepciunea înapoi. Au strigat la Elisei, omul lui Dumnezeu, şi prin faptul că au făcut aceasta, au adus nevoia lor în prezenţa puterii lui Dumnezeu, care a lucrat prin el în favoarea lor.

Aici ne este prezentat clar drumul înţelepciunii în timpuri cu probleme şi necazuri. Domnul este locul nostru de scăpare din orice strâmtorare. Dacă ne gândim, că copiii lui Dumnezeu sunt responsabili pentru respectarea adevărului şi fiecare contribuie la zidirea spirituală a celuilalt, cu toate acestea zilele noastre nu sunt mai bune decât cele dinaintea noastră. De la început şi pe parcursul secolelor, senzualitatea şi greşeala au caracterizat drumul bisericii. Dacă istoria bisericii ar fi scrisă de degetul lui Dumnezeu pentru noi, ce lectură deprimantă ar fi aceasta pentru noi. Au fost timpuri, când firea pământească a trecut în mod deosebit pe prim plan, aşa că a zguduit chiar şi conştiinţa naturală. Dar atunci când şi unde a apărut aceasta, era numai o apariţie bolnăvicioasă, care arăta starea generală, un fruct al viţei sălbatice, căreia i s-a permis să crească în grădina lui Dumnezeu spre ruşinea tuturor. Istoria se repetă în zilele noastre, şi greşeala noastră este mai puţin scuzabilă decât orice greşeală de odinioară.

Dar Domnul nu S-a schimbat, şi El nu poate greşi. El a fost totdeauna locul de refugiu pentru sfinţii Săi, când au avut parte de zile rele; şi El este şi astăzi tot aşa. Dar greşeala trebuie recunoscută şi problema trebuie făcută cunoscut, şi aceasta înseamnă să renunţăm la mândria noastră. Deseori am gândit, când am simţit, că moartea era în oală, că prin aplicarea aşa numitor principii, cu care ne lăudam, va schimba direcţia problemei spre viaţă, că printr-o acţiune bisericească am putea să îndreptăm lucrurile şi să îmbunătăţim ce era greşit şi rău. Deseori însă era numai o încercare de a îmbunătăţi firea pământească cu ajutorul firii pământeşti, căci nu era felul de fire pământească pe care noi o favorizam. Prin aceasta rătăcirea a devenit şi mai mare, iar răul s-a mărit foarte mult. În felul acesta am evitat o cercetare mai amănunţită a noastră şi ne-am păstrat mândria şi aroganţa. Nu am atins ţinta, nu am mers la rădăcina lucrurilor ca să o smulgem, să mărturisim răul şi să-l înlăturăm. Să ne dea Domnul har, să simţim aceasta şi s-o condamnăm, ca să fim curăţiţi de orice necurăţie, să ne păzim de indiferenţa crescândă faţă de starea lucrurilor, aşa cum ea domneşte astăzi printre copiii lui Dumnezeu, şi să nu cădem niciodată în credinţa în soarta neschimbabilă, care zice: „Ce este, aşa trebuie să fie, Domnul a permis să fie aşa; pentru cazul acesta nu există remediu.” Să fim destul de sinceri, să nu facem nici o încercare de a ascunde problema noastră de ochii Domnului, ci dimpotrivă, cu lacrimi să-I spunem totul, cât de mult simţim că »moartea este în oală!«

Remediul lui Elisei nu trebuie căutat departe. El spune: »Luaţi făină!« Şi el a aruncat-o în oală şi a zis: »Dă oamenilor acestora să mănânce.« Cu siguranţă nu trebuie să ne gândim mult, ca să aplicăm această întâmplare la situaţia noastră, ea ne arată într-un mod foarte simplu, că Elisei a cerut făină şi el a aruncat-o ca mijloc de vindecare în oală; nu sare, ca la apele de la Ierihon. Aceasta ne conduce gândurile înapoi la jertfele levitice, una dintre ele fiind jertfa de mâncare (Leviticul 2). Aceasta consta din floare de făină, care era o imagine a vieţii lui Isus pe pământ.

Tot harul divin strălucea în chip desăvârşit din viaţa Sa omenească, căci în toate lucrurile El era ceea ce îşi dorea inima lui Dumnezeu, ca El să fie. Sunt două aspecte, asupra cărora Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia în mod deosebit, ca să ne ajute: smerenia Lui şi ascultarea Lui. Ele ne sunt prezentate minunat în epistola către Filipeni 2.5-8. »Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.«

Acesta este Hristos ca jertfă de mâncare şi El ne este prezentat cu aceste semne caracteristice, ca să-L admirăm, să-L adorăm şi să-L imităm. Cu toate că în Persoana Sa era Dumnezeul cel veşnic, nu a dispreţuit trupul fecioarei şi acea naştere umilă în staulul de la Betleem. El S-a dezbrăcat pe Sine. Cu toate că ştia, că Tatăl »I-a dat toate lucrurile în mâini«, a suportat fără ură ascunsă dispreţul din partea poporului. În timp ce ucenicii lui se certau, cine dintre ei să fie cel mai mare, Domnul şi Stăpânul lor S-a aplecat să le spele picioarele. El nu a căutat onoare, nici un Nume pentru Sine. Bucuria Lui era să facă voia Tatălui Său şi să slujească celor mai slabi şi celor repudiaţi. De aceea drumul Lui L-a condus numai spre cruce, cu toate înjosirile ei şi batjocura inegalabilă. El a ştiut de la început, că acesta va fi sfârşitul, dar nu a murmurat. Ascultarea L-a dus pe acest drum, dar smerenia Lui a fost tot aşa de desăvârşită, ca şi ascultarea, aşa că nici un gând, ca să-Şi facă un Nume, sau vreo întrebare cu privire la corectitudinea drumului Lui, nu I-au cuprins gândurile. Era voia lui Dumnezeu, şi El se desfăta în ea.

În Filipi au început viţele sălbatice ale firii pământeşti să dea la iveală roadele amare ale mândriei şi la despărţiri. Mândria nu ieşise aşa de mult în evidenţă, ca în alte Adunări cărora le-a scris apostolul Pavel, dar moartea lucra, şi ochiul lui ager a descoperit aceasta. Ca să oprească dezvoltarea acestei apariţii de boală ucigătoare, şi să se opună acţiunii ei distrugătoare, le-a prezentat pe Hristos în felul acesta. Făina a fost aruncată în oală.

Acesta este cel mai mare mijloc de vindecare. Prin aceasta se aduce la lumină răutatea oricărei lucrări a firii pământeşti. Orice mândrie va fi respinsă în prezenţa acelei vieţi smerite, care a fost trăită aşa de blând, şi dacă în noi este gândul, care era şi în Hristos Isus, atunci vom umbla în har unii faţă de alţii şi în ascultare de Dumnezeu. În starea de smerenie vom privi pe ceilalţi mai presus de noi înşine, şi în smerenie şi ascultare ne vom duce până la capăt mântuirea noastră. Mai poate fi ceartă şi invidie între copiii lui Dumnezeu, dacă în ei este acest fel de gândire? Dar aceasta este numai atunci posibil, când în oală a fost aruncată făina; numai când vom mânca această mâncare care întreţine viaţa.

Răul, oriunde s-ar arăta el, nu trebuie trecut cu vederea, şi lucrările firii pământeşti nu trebuie să rămână nejudecate. Dar nu se poate exercita judecata adevărată, decât numai în prezenţa desăvârşirii lui Hristos şi a crucii Lui. Acolo răul nu apare mai puţin rău, dar vom vedea nu numai cum ne strică bunul nostru spiritual, ci şi cum apare el înaintea lui Dumnezeu. Cât de mare este atunci înviorarea de a te îndepărta de rău şi venirea la Hristos.

Duhul Sfânt este totdeauna gata să umple gândurile noastre cu Hristos, şi de când El este adevărata hrană pentru fiecare sfânt, găsim unitatea şi părtăşia practică, prin aceea că ne hrănim cu El. Nu numai părtăşie unii cu alţii, ci şi părtăşie cu Dumnezeu, căci El este pâinea lui Dumnezeu. »Şi nu mai era nimic vătămător în oală.«

Dar să observăm zala următoare a lanţului: »A venit un om din Baal-Şalişa. A adus pâine din cele dintâi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pâini de orz, şi spice noi în sac. Elisei a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.”« Este foarte interesant, că această întâmplare urmează după îndepărtarea otravei şi a morţii din marea oală. Ea este tot aşa plină de învăţătură, pe cât este de interesantă. Cele dintâi roade erau partea lui Dumnezeu, dar Israelul decăzut a uitat drepturile lui Dumnezeu şi a nesocotit Legea Lui (Leviticul 23). Aceasta a fost cauza principală a foametei din ţară. Dar omul din Baal-Şalişa nu a uitat, după cum o dovedeşte darul adus omului lui Dumnezeu. Această jertfă a celor dintâi roade, care erau pentru Dumnezeu, vorbeşte simbolic despre valoarea deosebită pe care o are înaintea Lui jertfa de laudă, aceasta este «rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui« (Evrei 13.15). Însă această jertfă spirituală va lipsi cu siguranţă acolo unde viaţa este otrăvită prin lucrurile rele ale firii pământeşti, prin curcubeţele sălbatice, despre care am vorbit. Dacă un copil al lui Dumnezeu, sau o comunitate a copiilor lui Dumnezeu, doreşte să aducă lui Dumnezeu aceste jertfe spirituale preţioase, atunci firea pământească trebuie să facă loc blândeţei şi smereniei lui Hristos. Numai dacă am îndepărtat »orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate« şi în locul lor avem »o inimă plină de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă şi iertare«, Domnul poate să aibe locul Lui şi partea Lui. Atunci suntem liberi să-L privim, şi Duhul Sfânt poate să ne umple cu adorare pentru El. Şi fiind plini de Duhul Sfânt putem să vorbim între noi cu Psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, să cântăm şi să aducem din toată inima laudă Domnului (Efeseni 5.18-20).

Dar mai este o zală în acest lanţ, care ne arată inima Domnului. Şi Elisei a zis: »”Dă oamenilor acestora să mănânce.” Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau din ele la o sută de inşi?” Dar Elisei a zis: „Dă oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul; „Vor mânca, şi va mai rămânea.” Atunci le-a pus pâinile înainte; şi au mâncat şi le-a mai rămas, după Cuvântul Domnului.« Tot ce aducem Domnului în adorare şi în cântarea de laudă, El ne dă înapoi ca o mare binecuvântare, care pentru mulţi este din belşug. Dacă Îi dăm ce Îi suntem datori, belşugul unei inimi vesele şi adoratoare, cu siguranţă sufletele noastre vor fi hrănite şi zidite duhovniceşte. Adevărata cântare de laudă adusă Lui va sluji totdeauna la zidirea noastră spirituală. Va trebui să fie aşa, ca la oamenii care stăteau înaintea lui Elisei şi au mâncat cele dintâi roade, care i-au fost aduse lui. Slujitorul nu a preţuit destul aceste cele dintâi roade; în ochii lui erau numai o masă săracă pentru o mulţime aşa de mare de oameni flămânzi. Din păcate este o stare generală, să minimalizăm ceea ce Îi datorăm Domnului. Se gândeşte, că trebuie să îngrijeşti de tine însuţi, să atragi poporul prin distracţii, muzică, discursuri, precum şi prin îmbrăcarea de haine festive, şi există părerea, că a lăuda pe Domnul are mică importanţă. Creştinătatea organizată este preocupată în mod deosebit să placă poporului, în loc să se preocupe să respecte Cuvântul Domnului şi să nu dispreţuiască Numele Lui. Duhul Sfânt este întristat, sau stins, şi Casa lui Dumnezeu nu este prevăzută cu mâncarea adevărată.

Dar acolo unde drepturile lui Hristos sunt respectate, şi unde El este iubit, onorat şi adorat, şi El este subiectul preocupării inimilor celor ce sunt ai Lui şi al laudelor lor, foamea sufletului va fi potolită. Acesta va fi cazul, cu toate că oamenii fireşti şi lumeşti vor dispreţui aceste lucruri, care sunt aşa de preţioase pentru Hristos. El multiplică grija Lui faţă de ei. Poporul Lui mănâncă şi mai rămâne. Sufletele lor se satură şi din plinătatea inimii pot să dea spre binele altora, aşa cum au făcut acei ucenici fericiţi de odinioară, care s-au dus să predice Evanghelia.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Erlebnisse mit dem Propheten Elisa (10)

Titlul original: „‚So holet Mehl her!‘ Wie die Werke des Fleisches zurückgewiesen und Leben den Platz des Todes einnnimmt“
din seria de articole: „Befreiende Gnade wie sie in den Worten und Wegen des Propheten Elisa vor uns gebracht wird“
din periodicul lunar Der Dienst des Wortes,  Ediţia 12, 1934, pag. 1–9

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).