Valoarea morţii lui Hristos (2)
Dumnezeu Îşi schimbă atitudinea faţă de lume

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 27.09.2018, Actualizat: 27.09.2018

Versete călăuzitoare: Geneza 8.20-9.7

Geneza 8.20-9.7: Şi Noe a ieşit, şi fiii lui şi soţia lui şi soţiile fiilor lui cu el. Fiecare animal, fiecare târâtoare şi fiecare pasăre, orice se mişcă pe pământ, după familiile lor, au ieşit din corabie. Şi Noe a zidit un altar Domnului şi a luat din orice animal curat şi din orice pasăre curată şi a adus arderi de tot pe altar. Şi Domnul a mirosit o mireasmă plăcută şi Domnul a zis în inima Sa: „Nu voi mai blestema din nou pământul din cauza omului, pentru că gândul inimii omului este rău din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi din nou tot ce este viu, cum am făcut. De acum înainte, în toate zilele pământului, semănatul şi seceratul, şi frigul şi căldura, şi vara şi iarna, şi ziua şi noaptea nu vor înceta“.
Şi Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Şi frica de voi şi temerea de voi va fi peste orice animal al pământului şi peste orice pasăre a cerurilor, cu tot ce se mişcă pe pământ, şi peste toţi peştii mării: sunt date în mâna voastră. Tot ce se mişcă şi trăieşte vă va fi de mâncare: vi le-am dat pe toate ca şi iarba verde. Dar să nu mâncaţi carne cu viaţa ei, adică sângele ei. Şi cu adevărat voi cere înapoi sângele vostru, al vieţilor voastre: din mâna oricărei vieţuitoare îl voi cere înapoi şi din mâna omului; din mâna fratelui fiecărui om voi cere viaţa omului. Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui: pentru că El a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu. Iar voi fiţi roditori şi înmulţiţi-vă: răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el“.

Dumnezeu judecă pe om, care este rău până în măduva oaselor

Dumnezeu a creat pe om pentru Sine (Coloseni 1.16). El voia să aibă bucurie de oameni. Fiecare creatură trebuia să fie pentru El, să-I fie de folos, să-I slujească. Dar ce va face cineva, care face ceva pentru sine, dar care apoi se dovedeşte nefolositor? Căci în Geneza 6 vedem că oamenii au devenit aşa fel, că Dumnezeu a spus, toate imaginaţiile gândurilor inimii lui erau numai rău toată ziua, şi că I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut pe om (Geneza 6.5,6). Şi apoi a venit potopul. Ce putea Dumnezeu să facă altceva cu o creatură la care şi în care nu era nimic bun, decât s-o nimicească? Judecata Lui trebuie să vină asupra a tot ce este în opoziţie cu El. El putea numai să aducă judecata asupra oamenilor. Potopul i-a omorât pe toţi, cu excepţia acestui bărbat, care a avut parte de har şi care apoi a fost salvat în chip minunat: el a intrat în corabie şi în corabie a scăpat de ape. Tăria valurilor judecăţii lui Dumnezeu a venit asupra corăbiei, dar el era sigur în corabie. Şi în felul acesta a ajuns întrucâtva pe un pământ nou, pe un pământ curăţit prin judecată. Şi ce a făcut el acolo?

În capitolul 6 vedem că Noe a construit o corabie. Gândurile lui erau preocupate cu judecata, despre care a auzit că va trebui să vină peste oamenii păcătoşi şi ea va veni. A căutat o cale pentru a fi salvat şi a găsit-o în ochii lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu i-a spus cum era posibilă această salvare: în corabie. Aici în capitolul 8 Noe stă de partea cealaltă a judecăţii, pe pământul nou, curăţit.

Altarul

Şi ce face Noe acum? El construieşte un altar şi el ia din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi jertfeşte jertfe de ardere de tot. Acestea sunt lucruri minunate! Observăm: Noe nu a jertfit pentru ca să fie salvat, ci pentru că inima lui era plină de mulţumire că el era acum salvat! De aceea el voia să aducă o jertfă de ardere de tot, şi anume el o aduce pe un altar. În general noi gândim că jertfele sunt lucrul cel mai important, altarul dimpotrivă este mai puţin important. Dar Domnul Isus spune în evanghelia după Matei 23.19, că altarul este mai mult decât jertfa, deoarece darul este sfinţit prin altar. Pentru prima dată în istoria lumii acesteia este amintit altarul în Sfânta Scriptură; cum ar fi putut fi construit un altar pe un teren blestemat? Altarul necesita un loc curat. Acum pământul era curăţit prin judecată, şi prin aceasta exista un loc corespunzător. Prin faptul că Noe a construit altarul său, el a revendicat pământul pentru Dumnezeu şi prin aceasta întrucâtva l-a făcut bază pentru jertfa de ardere de tot. El spune oarecum: pământul acesta nu mai este pentru omul stricat, pământul acesta trebuie să fie pentru Dumnezeu.

Dumnezeu Îşi schimbă baza acţiunii Lui cu omul

Acum vedem aici a doua jertfă, despre care citim în Scriptură, şi ea este minunată: Era un singur altar pe tot pământul, şi altarul acesta şi jertfele de pe el le găsim, după ce Dumnezeu tocmai a spus despre om: „toate imaginaţiile gândurilor inimii lui erau numai rău toată ziua”, şi: „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui”, după ce judecata tocmai venise în revărsarea mare de ape. Dumnezeu tocmai judecase omenirea întreagă din cauza păcatelor lor şi pentru că starea ei era aşa de stricată. Acum nu numai paradisul era încuiat pentru om, acum dispăruse tot ce omul a clădit până atunci, toată civilizaţia lui, şi în afară de aceasta toate binecuvântările lui Dumnezeu de pe pământ au fost nimicite.

Şi apoi găsim începând cu versetul 21 că deodată se schimbă total atitudinea lui Dumnezeu. Cu toate că inima omului este şi mai departe rea („pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui”), nu altfel decât a fost înainte de potop, („toată imaginaţia gândurilor din inima lui era în fiecare zi numai răutate”; Geneza 6.5), totuşi Dumnezeu vrea să nu mai aducă o astfel de judecată peste om şi peste pământ. Sentinţa Lui de atunci era: vreau să nimicesc pe om de pe pământ. – Dar aici Dumnezeu spune: Nu vreau să mai fac. – Şi El dă o făgăduinţă bogată în binecuvântare pentru viitor, da, El Însuşi îl binecuvântează pe Noe şi pe fiii lui, şi apoi face un legământ cu Noe.

Ce a dat naştere la această schimbare mare în comportarea lui Dumnezeu? Exclusiv această jertfă de ardere de tot, care simbolic arăta spre jertfa pe care Hristos o va aduce cândva în viitorul îndepărtat. Mirosul jertfei a venit, ca să zicem aşa, nu numai la nasul lui Dumnezeu, ci a mişcat şi inima Lui, aşa că El S-a întors de la mânie şi pedeapsă la îndurare şi binecuvântare. Dumnezeu „S-a mâhnit în inima Lui” (Geneza 6.6) că El a creat pe om; acum a mirosit mirosul plăcut al acestei jertfe, şi inima Lui era pregătită nu numai să treacă cu vederea păcatele lui Noe şi ale familiei lui, ci El chiar i-a binecuvântat, şi nu numai pe ei, ci El face un legământ al harului pentru generaţiile viitoare.

Efectul acestei jertfe de pe altarul acesta este aşa de mare înaintea lui Dumnezeu, că este ca şi cum El ar spune: într-adevăr omul este stricat. Nici măcar o astfel de judecată grea nu-i schimbă inima. Inima lui este la fel de stricată, ca şi mai înainte. – Şi puţinii oameni nu ştiu aceasta. (Noe şi familia lui şi fiii lui probabil nu au ştiut că inima lor era aşa de rea, dar Dumnezeu ştia.) Însă Dumnezeu spune: dacă aceasta este aşa, totuşi Eu nu îi voi mai nimici; căci de pe acest pământ se ridică un miros aşa de agreabil, un miros plăcut din această jertfă (după o altă traducere: un miros liniştitor); Eu nu voi mai pustii pământul. – Da, merge chiar mai departe. Aici se spune chiar: „Nu voi mai blestema pământul din cauza omului, pentru că gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui.” Acest „pentru că”  ne uimeşte cu adevărat. Dar el este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să spună: deoarece omul este aşa, nu mai pot acţiona cu omul pe această bază, şi de aceea voi lua o altă bază – şi această bază este jertfa de ardere de tot. – Ceea ce a înfăptuit Omul al doilea, Omul din cer, aceasta va fi baza care va determina acţiunea lui Dumnezeu cu omul.

Efectele jertfei până la pământul nou

Şi acum vedem efecte copleşitoare: că jertfa este în stare nu numai să salveze pe păcătos, aşa că un om păcătos poate veni la Dumnezeu, atunci când el pune moartea acestei jertfe între el şi Dumnezeu, ci şi că Dumnezeu este în stare pe baza acestei jertfe să cureţe întreaga creaţie şi după judecată să binecuvânteze, ca efect final să dea un cer nou şi un pământ nou, pe care omul poate locui. Care om? Omul, care în sine însuşi este total rău şi a cărui inimă nu este mai bună decât a oamenilor care au fost loviţi de judecată, dar care printr-un Altul a trecut prin judecată şi astfel au ajuns pe acest pământ nou. Desigur aici este încă acelaşi pământ. La fel cum în înţeles spiritual se vorbeşte despre pământul care la începutul Împărăţiei de o mie de ani va fi curăţit prin judecăţile cele mai îngrozitoare. Prin aceste judecăţi va fi ocrotită de către Dumnezeu o rămăşiţă mică şi – ca şi Noe în corabie – va fi salvată în timpul acestor judecăţi. Atunci Hristos va clădi de asemenea un altar pe pământ. El va revendica drepturile lui Dumnezeu asupra pământului. Blestemul va fi înlăturat complet, căci omul, care a produs mâhnire inimii lui Dumnezeu, a fost înlăturat prin judecată. Acum totul se bazează pe moartea lui Hristos şi totul este pătruns de mirosul plăcut al jertfei Sale. Atunci nu va mai fi nici un blestem, ci buna plăcere a lui Dumnezeu va putea să se odihnească pe pământ; legământul va continua să existe şi ordinea va rămâne. Cât va fi pământul „nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Slava lui Hristos va veni şi pământul va fi plin de ea.

În continuare găsim probabil un model a ceea ce găsim în 2 Petru 3, când după Împărăţia de o mie de ani pământul va fi distrus şi pustiit prin judecata lui Dumnezeu şi va veni un pământ nou şi un cer nou (2 Petru 3.12-13).

Noe aduce jertfa

Deci Noe jertfeşte. El este conştient că din cauza păcatului numai o jertfă poate fi plăcută lui Dumnezeu, căci şi el însuşi are nevoie de salvare, că şi el însuşi era un păcătos. Dar el jertfeşte nu numai ce era necesar pentru el şi familia lui, ci el jertfeşte din fiecare animal curat şi din toate păsările curate. Noi putem sune, că aici a fost adusă o jertfă lui Dumnezeu, care prezintă un model complet al persoanei Domnului Isus în toate însuşirile Lui minunate, aşa cum ele au devenit vizibile în lucrarea Sa pe cruce. Fiecare din aceste animale arată o însuşire deosebită: o pasăre, de exemplu, vorbeşte despre El ca Omul din cer, o oaie vorbeşte despre El ca Cel blând (Isaia 53). Şi toate însuşirile, care s-au văzut în animalele de jertfă, erau o bucurie deosebită pentru Dumnezeu, atunci când Domnul Isus a făcut lucrarea. Tot ce era un model despre Domnul Isus, tot, ce era plăcut pentru Dumnezeu – şi noi ştim, că numai ce era în El, în Domnul Isus, este plăcut pentru Dumnezeu -, a fost adus aici de Noe pe pământul nou.

Şi Dumnezeu a mirosit mirosul plăcut, care I-a dat odihnă, şi este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: acum pot introduce o stare de binecuvântare permanentă. „Nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.” Pe baza jertfei cu o astfel de valoare Îi este posibil lui Dumnezeu nu numai să ierte pe păcătoşi, ci chiar şi să binecuvânteze oameni păcătoşi. Într-un anumit sens tot pământul vine aici sub binecuvântarea mirosului plăcut al acestei jertfe.

Desigur aceasta este adevărat şi în domeniul lucrurilor naturale de pe pământul acesta. Nu ştim dacă mai înainte a plouat. Dar începând din momentul acesta a plouat. Totdeauna a venit noaptea după zi, sau aşa cum spune aici, ziua după noapte. Totdeauna a fost semănat şi secerat, frig şi căldură, vară şi iarnă, zi şi noapte. Şi noi ştim, că va rămâne aşa atâta timp cât există pământul. Dar toate acestea fac aluzie la această stare minunată, la starea veşnică, unde totul va fi neschimbător şi toate darurile de har ale lui Dumnezeu niciodată nu vor înceta, ci vor rămâne veşnic, vor rămâne sigure până în toată veşnicia, deoarece ele sunt bazate pe acest miros minunat, pe jertfa care este adusă aici, jertfa, care nu numai este preţioasă în sine însuşi, dar care este aşa de deosebit de mare prin Persoana care era Jertfa.

Caracterul ales al Persoanei care a adus jertfa

Nu numai lucrarea, pe care El a înfăptuit-o, că El a murit, este măreaţă, ci Persoana, care a făcut această jertfă, Domnul Isus, care a murit, pentru ca Dumnezeu să fie satisfăcut şi să găsească odihnă şi pentru ca prin aceasta omul să se poată apropia de Dumnezeu prin El.

Vrem să privim aceasta mai îndeaproape: când vedem pe Domnul Isus în lucrarea Sa la cruce, atunci înţelegem, că lucrarea era de aceea deosebit de minunată, pentru că tocmai Persoana Sa a făcut această lucrare. Contează cine este cel care face ceva.  Lucrarea la cruce a fost realmente minunată. Dar de ce ea era peste orice măsură de minunată? Pentru că ea a fost făcută de Fiul preaiubit al lui Dumnezeu! Deoarece El, Cel care a purtat acolo judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor mele, era Însuşi Cel sfânt, Cel adevărat, Cel care nu a cunoscut păcatul. El era Acela despre care Dumnezeu Însuşi a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” (Matei 3.17; vezi şi Marcu 1.1; Luca 3.22), şi Cel care putea spune despre Sine Însuşi, că El a făcut permanent ce era plăcut lui Dumnezeu. O, da, lucrarea în sine însăşi era minunată! Dar pentru Dumnezeu ea era deosebit de minunată, pentru că ea a fost făcută de această Persoană; deoarece Cel care a făcut-o era Cel care nu a cunoscut nici un păcat şi care ca Om pe pământ totdeauna L-a glorificat. El a mers în judecata lui Dumnezeu, şi El a făcut-o din ascultare. El a fost ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce (Filipeni 2.8).

Binecuvântarea lui Dumnezeu mai mare decât a fost la Adam

  • Adam nu avea în Paradis nici o făgăduinţă referitoare la continuitatea recoltării. Şi cel puţin în timpul potopului a fost altfel; atunci nu au urmat succesiv semănatul şi seceratul, frigul şi căldura. Dar începând din acest moment a fost realmente aşa pe pământul acesta. Simbolic ne este arătat prin aceasta, că o binecuvântare permanentă va fi rezultatul, dacă o astfel de jertfă de ardere de tot va fi adusă, prin care Dumnezeu găseşte odihnă şi care este de un miros plăcut pentru El. Noe primeşte făgăduinţa pe baza jertfei arderii de tot.

  • Adam în Eden (şi chiar după aceea) nu a primit carne ca hrană. În Eden Dumnezeu a dat ca hrană lui Adam: „orice plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă” (Geneza 1.29). După ce Adam a păcătuit, prin aceea că a mâncat din rodul unui pom, nu mai citim nici măcar o singură dată, că el ar mai fi mâncat din pomul acesta. Sunt amintite ca hrană numai plantele de pe câmp, plantele care produc sămânţă (Geneza 3.18). Însă aici Dumnezeu dă omului mult mai mult decât el avea în grădina Eden. El are voie să mănânce nu numai din plantele care produc sămânţă, ci din tot ce este pe pământ, chiar şi din păsări, din animalele terestre şi din peşti. Aceasta nu era permis până în momentul acela: „Toate acestea vi le dau, ca şi plantele verzi” (Geneza 9.3).

  • Lui Adam i s-a prezentat în Paradis moartea ca judecată a lui Dumnezeu. Ce schimbare a avut loc acum! Acum omul avea privilegiul să se hrănească din ceea ce era rezultat al morţii. Moartea trebuia să fie hrană pentru om. Omul se clădeşte din ce se hrăneşte; şi gândul lui Dumnezeu este să aibă o lume în care fiecare este alcătuit şi clădit prin aceea că el se hrăneşte din ceea ce este rezultatul morţii. Aceasta ne este prezentat pe deplin în evanghelia după Ioan 6. Fiecare trebuie să se hrănească din moartea lui Hristos. Aceasta este urmarea faptului că păcatul a venit în lume. Când odată în Împărăţia de o mie de ani va trebui să fie întemeiată o lume pe baza jertfei arderii de tot, toţi cei care vor umple lumea aceasta vor trebui să se hrănească şi să se clădească prin aceea că ei se vor hrăni din Hristos ca mort. Noi aparţinem deja astăzi unei creaţii noi, pe baza jertfei lui Hristos (2 Corinteni 5). În moarte El a exprimat voia lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Aceasta era singurul loc unde ele puteau deveni hrană pentru noi. Altfel dragostea lui Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să ni se arate, căci dreptatea lui Dumnezeu ar fi suferit pagubă. La fiecare bucată de carne, pe care noi o mâncăm, ni se aminteşte că o altă viaţă a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi, şi aceasta ne aminteşte iarăşi de contraimaginea spirituală: că noi am putut primi viaţă veşnică numai pentru că Hristos a murit pentru noi. Dacă odată s-a înţeles aceasta, atunci niciodată nu se va mai prezenta ca principiu faptul că ar trebui să fim vegetarieni.

  • Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne arată acum cum El poartă grijă ca în om să fie păstrat şi cinstit chipul lui Dumnezeu. Este vorba de poziţia şi demnitatea omului, care i se cuvin. Domnia apără drepturile lui Dumnezeu şi demnitatea omului, a creaturii Sale. În lumea viitoare a Împărăţiei de o mie de ani nu va fi permis nimic care nu este în concordanţă cu aceasta. Motivul pentru care este introdusă o domnie şi pentru care se spune: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om”, este acela, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, „Căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9.6). Aceste principii vor fi exercitate în lumea viitoare. Chipul lui Dumnezeu va fi atunci păstrat în om; nu va fi permis nici unei influenţe a răului să omoare pe om, care este după chipul lui Dumnezeu. Noi pierdem foarte mult, dacă nu vedem că aceasta este spus cu privire la lumea viitoare, cu privire la ordinea care va veni, după ce au trecut judecăţile asupra lumii. Acum se abuzează îngrozitor de instituirea domniei. Milioane de oameni sunt deja victima domniei despotice şi dictaturii. Dar în lumea viitoare aceasta va putea avea loc; omul – Omul al doilea, Hristos – va avea atunci locul care I se cuvine în exercitarea domniei, şi totul va recunoaşte acest loc al Lui. Dacă în Geneza 9.2 se vorbeşte şi despre „groaza şi frica de voi”, aceasta nu înseamnă neapărat suferinţă. Vedem în aceasta mai mult ce loc are omul după ce păcatul a venit în lume şi relaţia dintre om şi animal a fost deranjată. Faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu stabileşte şi poziţia lui faţă de lumea animalelor şi constituie, aşa cum am văzut, baza pe care se clădeşte domnia omului. În Împărăţia păcii această relaţie va fi restaurată atât de mult, că un copilaş se va juca la gura scorburii năpârcii.

  • Adam a trebuit în grădina Eden să vadă că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului lui. Noe a avut posibilitatea să audă că jertfa de ardere de tot este baza pe care Dumnezeu poate să împlinească principiile Sale de dragoste şi să facă un legământ. Legământul stă în opoziţie totală cu blestemul. Dumnezeu leapădă ceea ce El a blestemat. Dar dacă El face un legământ, atunci El Se obligă faţă de persoana sau de lucrurile în favoarea cărora El a făcut legământul. Legământul vorbeşte despre relaţii precise şi de durată între Dumnezeu şi om. Dumnezeu stabileşte scopul şi cerinţele legământului şi le îndeplineşte, şi omul poate avea parte de binecuvântarea lui. Legământul este aici de o aşa durată, că el este un „legământ veşnic” (Geneza 9.16) numit „pentru toate generaţiile, în veci” (Geneza 9.12).

Curcubeul în nori

Curcubeul în nori era semnul legământului lui Dumnezeu. Şi aici contrastul nu poate fi mai mare. Norii însemnau judecată în timpul potopului, dar acum caracterul norilor s-a schimbat. Când Dumnezeu aduce un nor peste pământ, aceasta are loc pentru a revărsa binecuvântare asupra pământului; şi gândul acesta este legat cu noţiunea legământului. Deci când Dumnezeu face un legământ, atunci El vrea să lase binecuvântarea să vină peste noi.

Totul pe baza jertfei de ardere de tot

Dacă Dumnezeu pe baza unei jertfe, care este aşa de plăcută, că ea îi oferă odihnă, dacă Dumnezeu pe baza unei astfel de jertfe găseşte o cale pe care El poate veni în legătură cu păcătoşii, care L-au dezonorat foarte mult, atunci El poate da mai multă binecuvântare decât Adam însuşi avea în grădina Eden. Dumnezeu nu este aşa cum L-a prezentat şarpele oamenilor; nu este adevărat, că El nu vrea să dea oamenilor ceea ce după câte se pare omul are drept asupra lui; nu este adevărat, că El vrea să-l ţină pe om într-o stare umilă. Dragostea lui Dumnezeu doreşte să dea totul omului, omului pierdut – despre care epistola către Romani 5 spune că omul este un păcătos, fără Dumnezeu, fără putere şi este un duşman al lui Dumnezeu -, tot ce poate un Dumnezeu atotputernic să dea; şi aceasta este cu mult mai mult decât avea Adam înainte de a păcătui, pe când el locuia în grădina Eden! Şi Dumnezeu poate face aceasta, deoarece El a găsit în jertfa lui Hristos mult mai mult decât numai îndepărtarea păcatelor noastre şi a stării noastre păcătoase. Am văzut ce schimbări radicale în acţiunea lui Dumnezeu au intervenit prin jertfa adusă de Noe.

Însă ce valoare mult mai mare trebuie să aibă jertfa lui Hristos pentru Dumnezeu, dacă modelul prezentat în jertfa de ardere de tot adusă de Noe a putut genera o astfel de schimbare mare!

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Wert des Todes Christi (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Geneza 8 (1)

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).