L-a părăsit Tatăl pe Hristos pe cruce?
Matei 27.45,46

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 06.04.2021, Actualizat: 06.04.2021

Versete călăuzitoare: Matei 27.45,46; Ioan 19.30

Matei 27.45,46: Iar de la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Şi, pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, spunând: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Ioan 19.30: Deci, când a luat Isus oţetul, a spus: „S-a sfârşit!”; şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.

Aceasta a strigat Domnul Isus când atârna pe cruce. Ambele strigăte descind din Psalmul 22. Psalmul începe cu primul strigăt şi se încheie cu strigătul al doilea. Aceia, care cunosc limbajul original al Vechiului Testament, ne spun că expresia „El a făcut aceasta” (Psalmul 22.32) înseamnă acelaşi lucru cu „S-a sfârşit”. Prima expresie era un strigăt de suplinire; expresia a doua este un strigăt de biruinţă![1]

Sunt de altfel unele puneri în încurcătură cu privire la întrebarea, ce a făcut Tatăl în timpul părăsirii lui Hristos pe cruce. Unii au gândit că în timpul acesta El a avut o părtăşie plăcută cu Fiul Său, cu toate că El a fost părăsit de Dumnezeu. Gândul acesta a fost justificat cu faptul că Sfânta Scriptură nu spune că Domnul a fost părăsit de Tatăl în acele ore de întuneric. De aceea se presupune că Domnul ar fi fost în părtăşie deplină cu Tatăl Său, atunci când El a fost părăsit de Dumnezeu. Drept urmare Tatăl ar fi avut părtăşie cu El într-un fel tainic, însă nu Dumnezeu.

Însă aceasta este un fel periculos de interpretare a Sfintei Scripturi. Se presupune ceva, deoarece Scriptura tace în acea privinţă. Acesta nu este un principiu sănătos de interpretare a Bibliei, deoarece deschide uşa pentru a adăuga lucruri Scripturii. Dacă gândul acesta ar fi adevărat – că Tatăl a avut părtăşie cu Fiul în timpul părăsirii Lui -, atunci am putea spune că Iahve, Cel Preaînalat, Cel Atotputernic, şi aşa mai departe avea părtăşie cu Domnul în timpul acesta, căci Scriptura nu spune că ei nu erau în părtăşie! Principial noi nu învăţăm adevărul din ceea ce nu este în Scriptură, ci noi îl învăţăm din ceea ce stă scris în ea.

Folosirea biblică a expresiilor „Dumnezeu” şi „Tată”

Sfânta Scriptură tace cu privire la faptul că Domnul, când atârna pe cruce, a fost părăsit de Tatăl, deoarece este vorba de ispăşire. Când Scriptura vorbeşte despre păcat şi judecata asupra păcatului, se foloseşte principial expresia „Dumnezeu”. Când în Scriptură este vorba de relaţia noastră în familia lui Dumnezeu se foloseşte expresia „Tată”. În concordanţă cu aceasta, Domnul a strigat cu glas tare, atunci când El a suferit pentru păcatele noastre: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46). S-a împlinit ceea ce noi găsim în Psalmul 22.2.

William Kelly comentează:

Dumnezeu este Judecătorul păcatului. Deci nu era o întrebare cu privire la Tatăl ca atare, ci cu privire la Dumnezeu ca Dumnezeu, care tratează păcatul. … Când este vorba de eliberare sau de o relaţie fericită, israelitul temător de Dumnezeu vorbeşte despre Iahve. Însă în Noul Testament, cu toate că Dumnezeu rămâne întotdeauna Dumnezeu şi trebuie să fie Judecătorul păcatului, Tatăl este noţiunea caracteristică pentru o relaţie pe care Fiul lui Dumnezeu o avea din veşnicie.[2]

Sfânta Scriptură respectă cu grijă această ordine şi diferenţiază între ceea ce aparţine lui „Dumnezeu” şi ceea ce aparţine „Tatălui”, cu toate că este vorba de aceeaşi Persoană. În concordanţă cu aceasta la vestirea Evangheliei nu spunem păcătosului că el are a face cu Tatăl în problema păcatului; noi îi spunem că el are a face cu Dumnezeu. Este o dovadă de lipsă de înţelegere spirituală să aduci pe Tatăl în legătură cu lucruri care au a face cu ispăşirea păcatului.

John Nelson Darby scrie:

În timpul întregii Sale vieţi de slujire, permanent, inclusiv în Ghetsimani, Hristos niciodată nu vorbeşte despre Dumnezeu folosind Numele Dumnezeu. Întotdeauna El spune „Tatăl”. Pe cruce cuvintele Sale sunt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”. O astfel de vorbire nu s-ar fi potrivit în timpul vieţii Sale – cu toate că desigur Dumnezeu a fost întotdeauna Dumnezeul Lui -, pentru că nu era expresia relaţiei netulburate şi a binecuvântării conştiente a filiaţiunii, în care Domnul nostru a stat întotdeauna. Pe cruce Dumnezeu a acţionat cu El din cauza păcatului, şi de aceea ca Dumnezeu, conform cu fiinţa Sa, cu maiestatea Sa, dreptatea Sa şi adevărul Său. Aici păcatul trebuia tratat ca atare de Dumnezeu, şi Cel binecuvântat exprimă adevărul conform poziţiei în care sta sufletul Său sfânt.[3]

Părtăşia a fost întreruptă

Unii au mers atât de departe să spună că „părtăşia [între Tatăl şi Fiul] niciodată nu a fost mai dulce” decât a fost în momentul când El a fost părăsit de Dumnezeu! Astfel de păreri înţeleg greşit părăsirea şi implică că Tatăl a fost în părtăşie cu păcatul, căci în momentul acesta Hristos „a fost făcut păcat” (2. Corinteni 5.21)! Adevărul este că în acel ceas întunecat părtăşia între prima Persoană a Dumnezeirii şi a doua Persoană a Dumnezeirii a fost întreruptă.[4]

Următoarele pasaje din Scriptură arată aceasta. În Luca 23.34 Domnul spune înainte de cele trei ore de întuneric: „Tată” şi după ce au trecut cele trei ore de întuneric spune din nou: „Tată” (Luca 23.46). Însă între aceste momente, în timpul părăsirii Lui, El nu foloseşte aceste cuvinte. Deci El S-a adresat Tatălui înainte de orele în care a avut loc ispăşirea, şi după aceste ore, însă nu în timpul acestor ore. De asemenea Domnul spune în Psalmul 69.13, care are a face cu suferinţele Sale pe cruce în timpul martiriului din primele trei ore: „Dar cât despre mine, rugăciunea mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit.” Însă în Psalmul 22.2, care se referă la ultimele trei ore, El spune: „Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-mi răspunzi.” În concordanţă cu aceasta noi suntem pe drept învăţaţi să nu folosim expresii ca aceasta „Tatăl a părăsit pe Fiul”. Aceasta nu este din cauză că Tatăl avea părtăşie cu El, ci din cauză că este nepotrivit să aduci pe Tatăl în legătură cu judecata asupra păcatului.

Suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos sunt alinate când Tatăl L-a mângâiat pe Hristos

Aşa cum s-a amintit, unii şi-au imaginat că Tatăl ar fi fost în deplină părtăşie cu Fiul atunci când El a făcut ispăşire pentru păcate. Această părere falsă ar putea conduce ca cineva să creadă că El într-adevăr a fost părăsit de Dumnezeu, dar a avut parte de mângâierea Tatălui Său! Aceasta ar diminua suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos şi nu oferă o imagine corectă a ceea ce s-a petrecut în timpul părăsirii. În fond aceasta face moartea lui Hristos pe cruce să fie o jertfă „fiartă în apă” (Exodul 12.9). În modelul mielului pascal Domnul a dat indicaţii exacte lui Moise, că el „să nu fie fiert în apă” (Exodul 12.9). Mielul nu trebuia fiert, căci aceasta ar deforma modelul referitor la suferinţele lui Hristos. Căldura apei se poate ridica numai până la 100 de grade Celsius şi nu mai mult. Mielul trebuia fript în flacăra liberă a focului. Aceasta ilustrează mult mai bine intensitatea suferinţelor prin care a trecut Hristos.

Ea desparte prima Persoană a Dumnezeirii în două Persoane!

În afară de aceasta afirmaţia că Dumnezeu nu ar fi avut părtăşie cu Hristos, în timp ce Tatăl ar fi avut-o totuşi, înseamnă că prima Persoană a Dumnezeirii acţionează în mai mult decât o singură Persoană. Nu este necesar să se spună că aceasta este un teren periculos. Adevărul simplu este că părtăşia în acele ore de întuneric ale părăsirii a fost întreruptă între Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos.

Motivul pentru care Scriptura nu foloseşte Numele „Tată”, atunci când Hristos a fost părăsit, este că Dumnezeu în momentul acesta nu a acţionat în însuşirea de Tată; motivul nu era pentru că El ca Tată era în părtăşie cu El. Se povesteşte că un judecător a dat unui tânăr, pe care el l-a judecat, pedeapsa cea mai severă (o sumă mare de bani), pe care legea i-a permis-o. Tânărul era fiul lui. După ce a rostit sentinţa, el a părăsit scaunul de judecată şi s-a dus şi a plătit pedeapsa. Pe scaunul de judecată el nu putea să se comporte ca tată faţă de tânăr, cu toate că tot timpul era tatăl lui. La fel este şi la cruce. În timpul părăsirii, atunci când Hristos a purtat mânia îngrozitoare a lui Dumnezeu asupra păcatului, Dumnezeu nu a acţionat ca Tată, cu toate că în momentul acesta decisiv El era Tatăl Fiului. El a acţionat cu păcatul conform cerinţelor Fiinţei Sale ca Dumnezeu, şi de aceea trebuia să-L părăsească pe Hristos.

Buna plăcere nu este părtăşie

După ce am clarificat aceasta, este important să se înţeleagă că Domnul Isus, chiar şi atunci când El a fost părăsit, era încă buna plăcere a Tatălui […]. Domnul Isus avea un loc deosebit în sentimentele Tatălui Său, care a fost dintotdeauna şi va rămâne totdeauna (Proverbe 8.30; Matei 3.17). El era întotdeauna „în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). Niciodată El nu a încetat – nici în cele trei ore când El a fost părăsit – să fie iubit de Tatăl Său şi să-I fie plăcut. Probabil niciodată El nu a fost mai plăcut Tatălui Său decât în timpul acesta, deoarece El a împlinit voia Lui în chip desăvârşit (Isaia 53.10). Însă Hristos nu putea savura faptul acesta, deoarece părtăşia era întreruptă.

John Nelson Darby a spus:

Niciodată nu a fost un moment în care Tatăl să fi avut o bună plăcere mai desăvârşită de El.[5]

Însă cu regret aceasta a fost interpretată astfel: „Niciodată părtăşia nu a fost mai dulce …”, ceea ce nu este adevărat. Buna plăcere nu înseamnă părtăşie. Faptul că Tatăl niciodată nu S-a bucurat mai mult de El nu înseamnă că El avea părtăşie cu El.

John Nelson Darby spune în continuare:

Eu cred că niciodată nu a fost un moment în care buna plăcere a Tatălui faţă de Fiul să fi fost aşa de mare ca în momentul acela serios; însă aceasta nu înseamnă părtăşie plăcută. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu înseamnă savurarea părtăşiei.[6]

O ilustrare

Pentru a lămuri diferenţa între buna plăcere şi părtăşie să presupunem că în urmă cu câteva secole – pe când încă nu erau mijloace de comunicare moderne – a fost o persoană care făcea afaceri importante peste ocean. Din cauza unei piedici personale persoana aceasta nu a putut merge acolo, şi de aceea a trimis pe fiul său. Aceasta ar însemna că cei doi nu puteau comunica între ei în timp ce fiul era plecat, căci în zilele acelea nu era această posibilitate. Cu toate acestea, chiar dacă ei nu aveau nici o posibilitate să comunice între ei, fiul niciodată nu a fost lipsit de sentimentele tatălui său. Tatăl s-a bucurat foarte mult că fiul a preluat această misiune pentru el. În timp ce părtăşia între cei doi era întreruptă, nu era aşa în cazul bunei plăceri a tatălui.

Tatăl iubeşte pe Fiul pe baza a cine este El (Ioan 3.35; 5.20), şi pentru ceea ce El a făcut la cruce pentru ispăşire (Ioan 10.17), însă în timpul în care El a fost făcut păcat nu putea avea părtăşie cu El, deoarece Dumnezeu Tatăl nu poate avea părtăşie cu păcatul (2. Corinteni 5.21). Relaţia Lui veşnică ca Fiu cu Tatăl şi atitudinea veşnică a Tatălui faţă de El au rămas neschimbate şi neîntrerupte, chiar şi atunci când El a fost părăsit – dar părtăşia a fost întreruptă. Cât de serios este faptul acesta! Ceea ce Domnul preţuia cel mai mult a fost întrerupt. Toate acestea ne dau un indiciu despre preţul mare, pe care El l-a plătit, ca să anuleze păcatele noastre.

Citate de la comentatori biblici respectabili referitoare la această temă

John Nelson Darby a scris:

Umbrele morţii au devenit tot mai întunecate până la grădina Ghetsimani, până când umbrele cele mai întunecate au învăluit sufletul lui Isus. Aici El a luat paharul din mâna Tatălui, care conţinea ceea ce se contura deja ca o umbră pe drumul Său pe pământ. Acum a pătruns în El cu cea mai mare întunecime. Numai un lucru I-a rămas până la cruce şi chiar în suferinţele ascultării desăvârşite – părtăşia cu Tatăl Său; ascultarea era deplină pe cruce, şi părtăşia s-a pierdut.[7]

William Kelly a scris:

El a trebuit să bea complet paharul. El trebuia făcut păcat şi pe cruce trebuia să poarte în trupul Său păcatele noastre. El a trebuit să lase ca Dumnezeu, Dumnezeul Său, să acţioneze cu El, deci El S-a dăruit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu ca jertfă pentru păcat, unde totul era întuneric şi nici o rază de lumină binevoitoare nu putea pătrunde. Până în momentul acela El a umblat în savurarea netulburată a dragostei Tatălui.[8]

Şi apoi:

Ioan 1.18: „Care este în sânul Tatălui”. Pe cruce Hristos stătea sub mânia lui Dumnezeu, şi de aceea – cu toate că El făcea ceva pentru care Tatăl Îl iubea într-o măsură deosebită – El nu Se putea bucura de relaţia dintre El şi Tatăl. Într-un anumit sens Tatăl niciodată nu a iubit pe Fiul atât de mult ca în momentul când El atârna pe cruce. Gândul acesta îl putea avea Tatăl cu privire la Fiul, însă Fiul nu Se putea bucura de relaţia Lui cu Tatăl şi în acelaşi timp să bea paharul mâniei.[9]

F.G. Patterson a scris:

Viaţa Lui era o viaţă a suferinţei pe pământ, dar niciodată nu a fost un nor între El şi Tatăl Său pe tot drumul Său pe pământ. Era o viaţă a unităţii desăvârşite în gânduri şi ţeluri, deoarece El „trăia datorită Tatălui” (Ioan 6.57). A fost numai un singur moment foarte grav când aceasta a devenit imposibil, atunci când au fost cele trei ore de întuneric şi au fost purtate păcatele şi judecata pe cruce.[10]

A.H. Rule a scris:

Nu era nimic în jurul Lui, absolut nimic care în această scenă tristă caracterizată de păcate să mângâie inima Lui obosită, suferindă. Însă El putea încă să privească în sus şi acolo să găsească mângâiere. Razele feţei iubitoare a Tatălui şi strălucirea gloriei cereşti luminau mereu peste El, şi astfel El a mers pe drumul suferinţei Sale, căci în timp ce aici jos totul era întunecat, sus totul era luminos. Însă pe Domnul Îl aştepta o oră şi mai îngrozitoare – ultima pe drumul Său pe pământ şi în viaţa Sa de suferinţă. Când sfârşitul s-a apropiat şi mai mult, el s-a pus pe sufletul Lui ca o umbră întunecată şi sumbră, şi El a rostit cuvintele următoare: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte” (Marcu 14.34). Când groaza orei acelea a apăsat sufletul Său prin puterea împotrivitorului, găsim că sudoarea Lui cădea ca nişte picături mari de sânge şi că El a strigat cu strigăt tare şi lacrimi către Acela care putea să-L salveze. Chiar şi atunci El a fost ascultat – din pricina evlaviei Lui – şi un înger a fost trimis ca să-L întărească. El Se afla încă în savurarea părtăşiei neîntrerupte cu Tatăl Său; lumina încă lumina de sus peste El. Dar a venit ceasul celei mai adânci suferinţe, şi El l-a întâmpinat cu cea mai tare hotărâre. El S-a predat pe Sine Însuşi în mâinile oamenilor şi S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, ca să devină făcut păcat pentru noi, blestem pentru cei care stăteau sub blestem, jertfă, ca să poarte judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Aşa S-a jertfit El lui Dumnezeu şi a fost făcut jertfă pentru păcat, cu toate că El n-a cunoscut nici un păcat. Şi acum lumina, care până atunci a strălucit în absolută mărime asupra Lui pe tot drumul Lui, s-a retras.[11]

John Nelson Darby a spus:

Însă niciodată nu se spune că El a avut plăcere să sufere pentru păcat; El spune: „dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta” (Matei 26.39), în timp ce faţa Tatălui S-a întors de la El, atunci când El a purtat păcatul.[12]

Nimeni dintre noi nu poate evalua ce însemna pentru cineva, care a locuit în sânul Tatălui, să devină părăsit ca Om de Dumnezeu, şi aceasta atunci când El a fost făcut păcat.[13]

Pe cruce, în momentul când a băut paharul, El a spus: „Dumnezeul Meu”; după aceea (când El ca Om în dreptate era pe punctul de a merge în glorie şi să ne ia acolo cu Sine) a spus „Dumnezeul Meu şi Tatăl Meu”, căci El a intrat din nou în savurarea deplină a filiaţiunii.[14]

Duhul Lui a avut întotdeauna parte de sentimentele pe care Dumnezeu le produce în om, şi era în părtăşie absolută cu Dumnezeu, în afară de momentul când El a suferit pe cruce.[15]

Relaţia unui Fiu cu Tatăl, despre care s-a auzit mereu, El a savurat-o în orice moment, până la cruce.[16]

Până la cruce Domnul a umblat în savurarea relaţiei unui Fiu cu Tatăl.[17]

Dumnezeu să ne dăruiască harul să ţinem cu tărie „Cuvântul vrednic de încredere” (Tit 1.9).


Tradus de la: Hat der Vater Christus am Kreuz verlassen?

Sursa: The Forsaking of Christ – Was the Father in communion with Christ when He was forsaken?
First E-Book Edition – Martie 2019
Versiunea 1.3

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Remarca redacţiei: În engleză este aici un joc de cuvinte: The first was a vicarious cry; the other is a victorious cry!

[2] Bible Treasury, vol. 8 NS, pag. 114

[3] Collected Writings, vol. 7, pag. 201

[4] Remarca redacţiei: Noi nu putem fi de acord cu această afirmaţie, că prima şi a doua Persoană a Dumnezeirii nu ar fi avut nici o părtăşie. Sfânta Scriptură tace în privinţa aceasta şi afirmaţia conduce la probleme mari cu privire la înţelegerea noastră despre Dumnezeu. În 1. Timotei 2.5-6 se spune: „Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi.” În loc să se accentueze, că Dumnezeu este „Unul singur”, şi că Omul Isus Hristos S-a dat la cruce, fraza aceasta ademeneşte la concluzia că Dumnezeu la cruce a fost părăsit de Dumnezeu şi că Dumnezeu a atârnat pe cruce. Referitor la această temă recomandăm articolul de Christian Briem „A atârnat Dumnezeu pe cruce?”. Cu privire la natura omenească şi Dumnezeirea lui Hristos vrem să ne ţinem cât se poate de mult aproape de felul de exprimare al Bibliei. Citatele de la sfârşitul acestui articol accentuează de altfel tocmai natura omenească a lui Hristos, atunci când El era atârnat pe cruce şi a fost părăsit de Dumnezeu.

[5] Collected Writings, vol. 17, pag. 331

[6] Collected Writings, vol. 7, pag. 202, adnotare

[7] Collected Writings, vol. 33, pag. 236

[8] Bible Treasury, vol. 4 NS, pag. 272

[9] Girdle of Truth, vol. 7, pag. 375

[10] Words of Truth, vol. 1, pag. 141

[11] Selected Writings, vol. 1, pag. 62-63

[12] Collected Writings, vol. 26, pag. 60-61

[13] Letters, vol. 3, pag. 195

[14] Collected Writings, vol. 23, pag. 249

[15] Letters, vol. 1, pag. 282

[16] Letters, vol. 1, pag. 269

[17] Collected Writings, vol. 7, pag. 201-202


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen