Verset călăuzitor: Ioan 10.7; Leviticul 1
Ioan 10.7: Din pricina aceasta Tatăl Mă iubeşte: pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.
Felul minunat în care se fac cunoscute motivele lui Hristos
Faptul că cineva îşi pune viaţa în joc chiar până în moarte pentru un ţel, oricare ar fi acesta, dragoste pentru patrie, pentru prieten, pentru partenerul de căsnicie sau altceva asemănător, în general aceasta arată dovada cea mai mare posibilă a dăruirii pentru acel ţel sau acea persoană. Dar când Domnul Isus a murit, ca să glorifice pe Tatăl Său, prin aceea că El a anulat păcatele, a ispăşit păcatul, a adus pe om înapoi la Dumnezeu, a distrus puterea lui satan, atunci stătea acolo împotriva Lui puterea lui satan şi a lumii şi chiar judecata lui Dumnezeu şi moartea care însoţea această judecată. Dar nu numai această dăruire a Domnului, ci şi oricare alt principiu şi motiv al inimii Sale, toate gândurile Sale şi toate sentimentele Sale au fost testate aici în întregime, şi a devenit pe deplin vizibil desăvârşirea şi adevărul a ceea ce era pentru Dumnezeu în acestea, aşa că Dumnezeu nu putea altceva decât să le preţuiască nespus de mult şi să le primească.
Să luăm de exemplu ascultarea Sa. Evanghelia după Ioan 10.17 ne arată că moartea Sa era şi o poruncă a lui Dumnezeu. Epistola către Evrei 5.7,8 ne arată clar cât de greu a fost pentru Domnul să fie ascultător de această poruncă. Citim aici despre strigăte mari şi lacrimi. În evanghelii citim despre o luptă de moarte. Pentru El, Cel curat şi fără pată, era îngrozitor să fie făcut păcat. Şi cu toate acestea a fost ascultător. Evanghelia după Ioan 14.31 ne explică care era imboldul acestei ascultări: „Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” Imboldul Său era dragostea Lui pentru Tatăl. Şi această ascultare până în moarte era dovada dragostei Lui mari.
Dar nu erau numai dăruirea, ascultarea şi dragostea, care au fost arătate la cruce într-un fel în care nu puteau fi arătate mai desăvârşit, ci şi sfinţenia Domnului s-a arătat în cel mai înalt grad în lupta de moarte şi în strigătul tare şi în lacrimi. Căci în aceasta El a arătat şi faptul că sfinţenia şi curăţia sufletului Lui au detestat în modul cel mai deplin păcatul. Tocmai groaza Sa, provocată de faptul că va fi făcut păcat, arată cât de mare era sfinţenia Lui. Acesta este motivul pentru care jertfa de ardere-de-tot stă pe primul loc în lista jertfelor (Leviticul 1). Ea nu exprima în primul rând (cu toate că în Leviticul 1.4 citim şi despre ispăşire) ce cerea vina şi păcatul omului (cu toate că Hristos – aşa cum găsim în jertfa pentru păcat – a împlinit şi aceste cerinţe în jertfa Sa), ci că, atunci când Hristos S-a jertfit, nu putea să fie altfel, decât că El a făcut mai mult şi a pregătit o bucurie pentru Acela căruia El S-a jertfit, care niciodată nu va pieri. Ca să arate aceasta, animalul de jertfă a fost ars complet pe altar şi jertfa aceasta a fost numită „o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”.
Arderea-de-tot în Noul Testament.
Găsim în multe locuri din Noul Testament principiul jertfei de ardere-de-tot:
- „Şi-a îndreptat hotărât faţa, să meargă la Ierusalim”, ca acolo să Se jertfească (Luca 9.51);
- Pe când El „mergea înaintea lor (a ucenicilor)” suindu-se la Ierusalim, aşa că ei erau plini de teamă (Marcu 10.32-34);
- Când El se dedică pentru ceasul suferinţelor spre glorificarea lui Dumnezeu (Ioan 12.27-33);
- Când El Se scoală şi iese să meargă în grădina Ghetsimani şi spune: „… ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14.31),
- Atunci când El Se predă de bună voie acelora care Îl duc la judecată şi la execuţia capitală (Ioan 18.4),
precum şi alte locuri.
Cum a glorificat Hristos pe Dumnezeu
Când Hristos S-a dat în moarte, adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu şi maiestatea cerinţelor divine au fost aduse la lumină, tot aşa ca şi sfinţenia, care a respins pe deplin păcatul, într-o măsură aşa de mare, că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său, atunci când El a purtat păcatul. Unde s-a găsit vreodată o astfel de dragoste, şi pe lângă aceasta faţă de oameni care erau duşmanii Lui (Romani 5.8,17), care a fost gata să jertfească pe propriul Fiu? Unde s-a găsit o aşa înţelepciune, care să alcătuiască un astfel de plan pentru salvarea omului, şi să-l ducă la îndeplinire? Unde s-a arătat o aşa putere ca la cruce – „dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18) -, şi aceasta tocmai în momentul când incapacitatea omului, de a găsi pe Dumnezeu prin propria înţelepciune, a arătat pe deplin neputinţa de a se ajuta şi slăbiciunea în a obţine îndreptăţirea de sine? Unde s-a arătat o aşa dreptate ca la cruce, unde Dumnezeu a adus judecata neştirbită asupra propriului Său Fiu, atunci când Acesta a luat asupra Sa păcatele acelora care vor crede în El? Nici câtuşi de puţin nu a fost redusă judecata. Unde a fost descoperită sfinţenia lui Dumnezeu aşa ca acolo unde Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Fiul Său, deoarece El a fost făcut păcat? Unde s-a arătat un aşa har ca acolo la cruce? Dumnezeu a arătat acolo, că El era pregătit să dea oamenilor cel mau mare Dar, pe care El Îl putea da. Ca ucigaş al Fiului lui Dumnezeu omul a meritat cu siguranţă orice altceva, dar nu un dar. Unde s-ar fi putut arăta mai mult îndurarea lui Dumnezeu, decât s-a arătat acolo unde omul a dovedit ticăloşia lui cea mai mare, atunci când a prins în cuie pe cruce pe Salvatorul lui, şi Dumnezeu S-a îndurat aşa de mult de aceşti oameni, că a lucrat pentru ei o posibilitate de salvare tocmai prin această moarte pe cruce? Toate aceste însuşiri ale lui Dumnezeu nu au strălucit aşa de mult în lumină nici înainte şi nici după, aşa cum au strălucit la cruce. Tatăl n-a fost niciodată mai mult glorificat decât a fost prin ceea ce Domnul Isus a făcut la cruce. El a pus acolo în lumină caracterele alese ale lui Dumnezeu într-un mod nespus de minunat.
Harul şi adevărul s-au întâlnit
Prin moartea lui Hristos pentru păcat a fost pusă în lumină în chip desăvârşit înaintea întregii creaţii toată slava lui Dumnezeu. Şi aceasta ar fi fost aşa chiar şi în cazul în care nici un păcătos nu ar fi crezut şi nu ar fi fost mântuit, căci Fiul Său a murit, ca să arate ce este în Dumnezeu pentru oameni. Dragostea, sfinţenia, adevărul şi dreptatea şi aşa mai departe, toate au devenit vizibile în chip armonios şi au fost înălţate. Dacă nu ar fi fost jertfa, atunci dragostea şi dreptatea ar fi fost o problemă pentru toată veşnicia, căci arătarea uneia s-ar fi făcut cu preţul celeilalte. Dacă s-ar fi văzut dreptatea, atunci toţi ar fi fost condamnaţi. Dacă s-ar fi înălţat dragostea (cu toate că în acest caz ea ar fi fost de fapt indiferenţă faţă de păcat), unde ar fi fost atunci dreptatea? Dar moartea lui Hristos le-a împreunat pe amândouă în urmările lor, şi aceasta în favoarea omului.
Urmările se referă şi la noi
Dar această jertfă era şi pentru noi. Buna plăcere pentru jertfă trecea deja în Vechiul Testament şi asupra celui care jertfea, căci el îşi punea mâna pe capul jertfei de ardere-de-tot (Leviticul 1.4). Căci pe baza acestei jertfe Dumnezeu poate binecuvânta nespus de mult pe oamenii care cred în Domnul Isus, deoarece El a binecuvântat aşa de nespus de mult pe Domnul Isus pe baza bucuriei nespus de mari pe care El I-a pregătit-o în această jertfă de ardere-de-tot.
Observaţii finale
Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu, Tatăl Său, prin jertfa Sa într-un mod incomparabil. El S-a dat pe Sine ca jertfă, ca să facă ispăşire pentru păcatele noastre (jertfa pentru păcat). El S-a dat pe Sine în moarte, pentru ca să plătească cu moartea Sa pentru vina altora (jertfa pentru vină). La cruce El a mers în moarte, ca să facă pace, prin aceea că din duşmani a făcut copii ai lui Dumnezeu (jertfa pentru pace). Şi Domnul S-a dat pe Sine în moarte, prin aceea că El a fost ascultător până la moarte pe cruce (jertfa de mâncare). Dar El S-a dat pe Sine şi ca jertfă de ardere-de-tot – ca această jertfă, care în Vechiul Testament a fost adusă fără a fi vorba de vreun păcat special sau vreo vină. Pe altar trebuia să ardă permanent o jertfă de ardere-de-tot (Exodul 29). Domnul S-a dat pe Sine ca această jertfă, care era exclusiv numai pentru Dumnezeu, care era arsă complet ca miros plăcut pentru Dumnezeu. Domnul Isus a murit, ca să-Şi dea viaţa în moarte pentru Dumnezeul Său şi Tatăl şi prin aceasta să lase să se înalţe un miros plăcut, care este de neegalat. Şi deoarece El a glorificat pe Dumnezeu în felul acesta, El a dat lui Dumnezeu înapoi mult mai mult decât noi vreodată am jefuit pe Dumnezeu prin neascultarea noastră şi prin păcatele noastre şi vina noastră.
Ne-am întrebat vreodată, de ce Dumnezeu ne poate binecuvânta aşa de bogat, de ce noi putem aştepta o glorie cerească? Noi nu am fi putut aştepta mai mult, decât că Dumnezeu în harul Său şi prin jertfa Domnului Isus să ne ia povara păcatului, să ne elibereze de moarte şi să ne aşeze într-o creaţie restaurată, înapoi în starea în care era Adam şi Eva. Dar El ne dăruie mult mai mult: El ne face cetăţeni ai cerului, copii ai Lui, da, chiar fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. De ce poate El face aceasta? Deoarece Hristos în jertfa Sa, în jertfa de ardere-de-tot, a dat lui Dumnezeu mult mai mult înapoi decât noi L-am jefuit.
Ce Domn şi ce Dumnezeu demni de adorare!
Tradus de la: Der Wert des Todes Christi (1)
Traducere: Ion Simionescu