Ceea ce este desăvârşit în 1 Corinteni 13
1 Corinteni 13.8-13

© SoundWords, Online începând de la: 09.10.2020, Actualizat: 09.10.2020

Versete călăuzitoare: 1. Corinteni 13.8-13

1. Corinteni 13.8-13: Dragostea nu piere niciodată. Profeţiile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi profeţim în parte; dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin. Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Două epoci sunt puse faţă în faţă

Aici trece pe prim plan un aspect nou. Şi acesta este, că darurile au nevoie pentru exercitarea lor nu numai de dragoste, ci ele, dacă ele vin de la Dumnezeu, au delimitarea lor. Darurile sunt numai pentru un timp. Şi acesta este timpul, ca să spunem cu inversul cuvântului din versetul 9, nedesăvârşirii. Darurile sunt desăvârşite în ele însele, căci ele vin de la Dumnezeu, cu toate că persoanele care le practică sunt nedesăvârşite. Însă darurile sunt date deoarece Adunarea se află într-o stare de nedesăvârşire. Dăruirea darurilor are ca premisă nedesăvârşirea noastră. Noi avem nevoie de profeţii, deoarece noi suntem încă nedesăvârşiţi. Noi avem nevoie de cunoaştere, de descoperiri şi orice altceva ar putea fi în acest capitol şi de asemenea şi în capitolul 12, deoarece noi ne aflăm încă într-o stare de nedesăvârşire. Darurile sunt nimic fără dragoste.

Însă aici mai este adăugat încă un punct, şi acesta este că dragostea ca atare este mai mare decât darurile în sine, deoarece darurile sunt numai pentru un timp, în timp ce dragostea rămâne veşnic. Deci, pentru versetele 8 până la 13 este foarte important să se vadă că aici este vorba de două epoci, de două perioade de timp, care urmează succesiv. Epoca în care noi trăim acum este epoca nedesăvârşirii, şi epoca care va urma, şi anume la venirea Domnului Isus, când noi vom intra în gloria desăvârşită. Epoca aceasta este parafrazată prin cuvântul „desăvârşit” (1. Corinteni 13.10).

O a doua interpretare

În zilele noastre – de fapt începând din secolul trecut – se dă deseori o explicaţie, prin care ce este desăvârşit este ceva care s-ar fi împlinit deja acum. Ar fi ceva care în timpul apostolilor era încă de viitor, şi se gândeşte apoi în general la încheierea canonului nou-testamental. În timpul apostolului Pavel mai erau necesare descoperiri, deoarece canonul Noului Testament nu era încă încheiat. Dar după ce Biserica a primit întreaga descoperire a Noului Testament a luat naştere ce este desăvârşit, şi de aceea anumite daruri – cum ar fi profeţii deosebite, profeţii referitoare la adevăruri necunoscute, descoperiri şi în mod deosebit vorbirea în limbi – într-adevăr erau foarte necesare înainte, dar după aceea nu mai erau necesare. O astfel de explicaţie are desigur o anumită atracţie, în mod deosebit pentru aceia care vor să delimiteze vorbirea în limbi strict la timpul apostolic.

Dar, am spus deja, aici este vorba de semnele apostolilor – vedem aceasta în mod deosebit în 2. Corinteni 12.12. Darurile semnelor sunt foarte sigur legate cu slujba apostolică. Şi vom vedea mai târziu în capitolul 14 că darurile semnelor erau un semn pentru necredincioşi – probabil chiar în mod deosebit pentru Israel – ca semn în timpul de început, că mântuirea ar fi venit pentru toate naţiunile. Deci ar putea să fie aşa. Este greu de dovedit definitiv.

Gândesc că ar fi teoretic de imaginat, că şi astăzi pe câmpurile de misiune ar avea loc o astfel de vorbire în limbi, la care necredincioşii vor înţelege această vorbire. Aceasta este o condiţie, aşa cum vedem în Faptele apostolilor 2. Sunt limbi care nu au fost învăţate de misionari. Limbi, pe care ei le pot înţelege şi prin care ei vin în atingere în aceste vorbiri în limbi cu puterea minunată a Duhului Sfânt. Teoretic aceasta ar fi probabil posibil. Nu doresc să mă pronunţ în privinţa aceasta, aceasta depăşeşte cadrul acestui capitol.

Dar dacă neapărat există părerea că vorbirea în limbi era limitată absolut la timpul de început, atunci aceasta nu are voie să determine încă interpretarea noastră a noţiunii „ce este desăvârşit”. Atunci trebuie să se rămână deschis pentru posibilitatea că „ce este desăvârşit” nu a venit la sfârşitul secolului întâi, oricât de frumoasă ar fi această interpretare, pentru ca prin aceasta să se poată dovedi că şi vorbirea în limbi era limitată la primul secol. Însă eu cred că în acest capitol nu este posibil ca în cazul cuvântului „ce este desăvârşit” să se gândească la ceva care pentru Pavel era încă de viitor şi pentru noi este acum deja demult trecut, prin aceea că „ce este desăvârşit” a venit deja la sfârşitul secolului întâi.

Şi de ce cred eu că aceasta nu este posibil aici? În primul rând deoarece este aproape de neimaginat cum ar fi putut credincioşii din Corint să înţeleagă o astfel de explicaţie. Cum ar fi putut ei în cazul „ce este desăvârşit”, aşa cum stă scris aici, să-şi poată imagina: încheierea canonului Noului Testament? Aceasta depăşeşte cum mult contextul acestui capitol. Însă foarte deosebit de decisiv este pentru mine versetul 12, unde noi citim de două ori: „acum” şi „atunci”. „Acum” este epoca actuală, nu numai epoca apostolului Pavel, noi trăim încă în timpul acestui „acum”. Şi „atunci” este şi pentru noi clar încă de viitor, foarte simplu, pentru că vederea este o vedere faţă către faţă şi cunoaşterea este după cum şi noi am fost cunoscuţi.

Deci ar trebui să fie clar că nici vederea faţă către faţă şi nici cunoaşterea, după cum noi am fost cunoscuţi, nu sunt partea noastră acum. Aceasta este exclus, pentru noi este de viitor. Şi astfel „ce este desăvârşit” trebuie să se refere la „atunci”, la intrarea în glorie. Mai mult decât aceasta, dacă ţinem seama că cuvântul „desăvârşit” include în sine un cuvânt grecesc, înseamnă „sfârşit”, deci telos, şi dacă ne gândim şi la faptul că acest cuvânt se întâlneşte de mai multe ori în această epistolă şi de fiecare dată se referă la venirea Domnului, şi anume la veacul viitor (de exemplu în capitolul 1 şi capitolul 15), atunci ar trebui să fie clar că „ce este desăvârşit” se referă la sfârşitul epocii actuale. Apoi, când noi înşine vom fi desăvârşiţi, când vom fi în gloria desăvârşită şi apoi vom privi faţă către faţă şi apoi şi – în mod deosebit înaintea scaunului de judecată – vom cunoaşte după cum şi noi am fost cunoscuţi.

„A desfiinţa” şi „a înceta”

Rămâne întrebarea – ea nu a fost încă rezolvată: Înseamnă aceasta că darul vorbirii în limbi va trebui să rămână permanent în toată această epocă? Nu, nicidecum nu s-a spus aşa ceva! Să citim foarte exact versetul 8: „Dragostea nu piere niciodată. Dar, fie profeţii: se vor sfârşi; fie limbi: vor înceta; fie cunoştinţă: va fi desfiinţată.”

Profeţiile, vorbirile în limbi şi cunoştinţa se vor sfârşi, dar dragostea rămâne veşnic, aşa cum vom vedea clar în final şi în versetul 13. „Profeţiile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.” Faptul că apostolul foloseşte aici aceste verbe (a sfârşi şi a înceta) nu este simplu din cauza stilului, ci trebuie să aibă o importanţă faptul că el spune că profeţiile şi cunoştinţa vor avea sfârşit. Aceasta este activ, aici este o putere care pune capăt acestor lucruri, în timp ce despre partea din mijloc, despre limbi, se spune că ele vor înceta.

Profeţiile vor avea sfârşitul lor atunci când se vor împlini, dacă ne gândim la profeţii viitoare referitoare la viitor sau la capitolul 14 versetul 3. Cândva va veni un timp în care noi nu vom mai avea nevoie de zidire, încurajare şi mângâiere, şi atunci profeţiilor li se va pune capăt. Ele vor sfârşi deodată, de la un minut la altul.

La fel va fi şi cu cunoştinţa. Aceasta nu înseamnă că în veşnicie noi nu vom mai avea cunoştinţă, ci aici este vorba de o formă deosebită de cunoştinţă, şi anume cunoştinţa aşa cum o avem în versetul 12: o cunoştinţă în parte. Aceasta este forma specifică de cunoştinţă, aşa cum noi o cunoaştem acum: noi cunoaştem părţi. Părţi care uneori cu greu se lasă unite între ele, deoarece noi suntem fiinţe limitate, care pot vedea în acelaşi timp numai o anumită parte a adevărului şi nu au privirea de ansamblu desăvârşită a adevărului întreg. În parte şi cu privire la faptul că pe parcursul vieţii noastre mereu învăţăm ceva. Avem un anumit fel de cunoştinţă şi aceasta este cunoştinţa nedesăvârşită, o cunoştinţă care se potriveşte stării noastre actuale de nedesăvârşire, o cunoştinţă caracteristică stării noastre actuale de nedesăvârşire.

Deci o astfel de cunoştinţă, care ne caracterizează astăzi, se va sfârşi deodată fulgerător, de la un minut la altul – aceasta este activ. Despre limbi nu se poate spune aşa ceva. Aici stă scris, „ele vor înceta”, şi forma în limba greacă lasă chiar să se presupună că s-ar putea citi, „ele vor înceta de la sine”. Aceasta este important, şi aceasta s-ar putea spune chiar şi despre semne în general.

Semnele şi minunile aparţin trecutului

Este un cuvânt interesant în Evrei 2.4, unde scriitorul epistolei vorbeşte deja la timpul trecut. Acolo se spune că Dumnezeu „întărea mărturia lor prin semne şi felurite minuni”. Acolo se vorbeşte deja la trecut, şi în Faptele apostolilor vedem că numărul semnelor şi minunilor au scăzut treptat.

Un părinte al Bisericii foarte cunoscut în lumea greacă, în biserica de răsărit, Chrysostomus, a scris deja în timpul lui – şi aceasta era la câteva secole după acest cuvânt -: „Deja în timpul nostru nu mai ştim despre ce vorbeşte apostolul Pavel aici, noi nu mai cunoaştem aceste apariţii”, şi se gândeşte la cuvântul din versetul 8: „a înceta”. De la el vine această explicaţie. El spune: „Cunoaştem încă profeţii, aşa cum Pavel scrie aici, noi cunoaştem această cunoaştere în parte, care trebuie să aibă sfârşit, însă limbile au încetat evident demult, noi nu le mai cunoaştem.”

Două lucruri (cunoaşterea şi profeţirea) vor fi terminate activ, şi anume când va veni ce este desăvârşit. Despre limbi se spune aici că ele vor înceta de la sine, şi de aceea este ciudat şi trebuie să se ţină seama că în versetul 9 se vorbeşte numai despre profeţii şi cunoaştere, „cunoaştem în parte şi profeţim în parte”. Deci noi avem acestea încă, noi cunoaştem încă acest fel de cunoaştere, cunoaştem încă profeţirea în sensul din 1. Corinteni 14.3, acestea ne sunt încă familiare. Limbile însă nu! Astfel profeţirile şi cunoaşterea vor continua să existe până la sfârşitul veacului actual. „Dar când va veni ce este desăvârşit acest în parte se va sfârşi”, în versetul 8 avem o explicaţie directă a acestui cuvânt „se va sfârşi”. Dar aşa cum am spus, în versetele 9 şi 10 se vorbeşte numai despre cunoaştere şi profeţire, că aceste lucruri se vor sfârşi. Aceasta nu se spune aici despre limbi, aşa precum este şi în versetul 8. Şi când se vor sfârşi ele? Când va veni ce este desăvârşit!

Noi cunoaştem întotdeauna în parte

Repet încă o dată clar pentru toţi: când va veni Domnul Isus nu vom mai avea nevoie de profeţire în sensul de zidire, încurajare şi mângâiere. Noi vom fi ajuns în gloria desăvârşită şi acest fel de cunoaştere în parte nu o vom mai avea, căci ea aparţine unui timp de cunoaştere limitată, aşa cum o avem acum. Nu numai pentru că noi încă nu ştim totul, deoarece mereu învăţăm ceva, ci felul în care noi cunoaştem este întotdeauna unilateral. Noi avem nevoie de patru evanghelii diferite, patru părţi, ca să avem o imagine completă a Domnului Isus. Acesta este felul nostru de cunoaştere. Ar fi imposibil să se scrie o singură evanghelie, în care avem imaginea completă, aceasta este din cauza limitării noastre. Noi avem nevoie de epistola către Romani precum şi de epistola către Efeseni, şi acestea sunt două părţi total opuse una alteia, aş spune eu, în orice caz prezintă două laturi total diferite ale aceluiaşi adevăr: ele se completează reciproc, dar ele au nevoie de prezentarea lor proprie.

Traducerea „în parte” care, după cum cred eu, vine de la Luther, este foarte bună în limba germană pentru acest fel de cunoaştere. Mereu în parte, mereu o parte după alta. Noi nu avem privirea de ansamblu. Nu din cauză că noi ştim aşa de puţin, ci chiar dacă am şti totul, şi atunci cunoaşterea noastră va fi numai în parte, mereu parţială, mereu numai o imagine după alta. Aşa precum o ladă poate fi văzută numai dintr-o parte respectiv maximal trei părţi, dar niciodată toate laturile deodată; aceasta aparţine stării actuale de nedesăvârşire, şi în veşnicie, ca să rămânem la imagine, vom vedea toate laturile în acelaşi timp.

Starea de copil

Deci această cunoaştere va trece atunci când va veni ce este desăvârşit, şi aceasta înseamnă simplu, aşa cum se spune deja în capitolul 1: „sfârşitul” este venirea Domnului. În versetul 11 apostolul foloseşte o altă imagine, ca să explice aceasta încă o dată. El vorbeşte acolo despre două epoci, epoca copilăriei şi epoca maturităţii. Şi el compară foarte clar aceasta cu epoca nedesăvârşirii, în care trăim acum, şi cu epoca desăvârşirii, care va începe abia la venirea Domnului. Epoca, în care trăim noi acum, el o compară cu copilăria. Copilul este limitat în vorbirea lui, în gândirea lui şi în evaluarea lucrurilor. El este copilăros, limitat, aşa cum vorbirea noastră, gândirea noastră şi judecata noastră sunt copilăreşti în comparaţie cu starea viitoare de desăvârşire. Noi ne considerăm foarte maturi şi gândim că avem multă cunoştinţă, şi într-un anumit sens s-ar putea să fie aşa, însă ele rămân sub forma unui copil, vorbind simbolic.

Deci aici nu este vorba de o devenire matură treptată, aşa că deja pe pământul acesta se renunţă la ce este copilăresc. Aici nu este vorba de creştere, aici este vorba de două etape din viaţă, care sunt comparate una cu alta. Drept urmare imaginea de aici este limitată, căci pentru noi această desăvârşire, cum am spus, va avea loc deodată, dintr-un minut în altul. Noi vom obţine această desăvârşire imediat, când vom fi la Domnul. O anumită creştere are loc deja aici pe pământul acesta, dar rămâne întotdeauna, vorbind simbolic, limitată la starea de copil. Cunoaşterea noastră rămâne întotdeauna până la sfârşit în parte. Oricât de mult vom creşte în adevăr: el rămâne întotdeauna în parte, şi noi avem mereu nevoie de zidire, încurajare şi mângâiere, aceasta înseamnă profeţire.

Deci el compară aceasta cu cele două faze. Pentru aceasta el se foloseşte de trei verbe: a vorbi, a gândi şi a judeca. Deseori s-a presupus că apostolul Pavel şi aici se gândeşte la trei daruri, despre care el a vorbit în mod deosebit. În acest caz limbile ar sta în legătură cu „a vorbi” și „a gândi” stă în legătură cu profeţirea şi cunoaşterea, şi deoarece nu se poate spune aşa de exact dacă „a gândi” trebuie legat de profeţire sau de cunoaştere, aceasta este probabil ceva artificial, să legi aceste verbe cu trei daruri.

Însă în orice caz trebuie să medităm la această stare de copil. Copilăresc înseamnă aici că noi suntem încă dependenţi de daruri, nu numai că în timpul de început era nevoie de vorbirea în limbi, ca şi cum acum noi am fi maturi şi acum nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, căci şi noi avem încă nevoie de cunoaştere şi profeţire. Drept urmare noi ne aflăm încă în epoca copilăriei. Totodată, şi în privinţa aceasta mă gândesc la 1. Corinteni 14.20, s-ar putea face şi mai copilăresc decât este nevoie, căci acolo se spune: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci în răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi.” Aici se vede că imaginile se intersectează. Se poate în epoca copilăriei, când profeţirea, cunoaşterea şi limbile sunt necesare, să te comporţi în acelaşi timp - şi anume în două imagini diferite – mai mult ca matur sau mai mult ca un copil.

Credincioşii din Corint, care se lăudau cu vorbirea în limbi şi cu plăcere făceau paradă în strângerile laolaltă, se comportau copilăreşte. Căci ei ar fi trebuit să se gândească că ei ar trebui să aducă în strângerile laolaltă ceea ce trebuia să fie de folos, spre folosul întregii Adunări, şi din aceasta nu făcea parte vorbirea în limbi în Adunare, pe care nimeni nu le putea înţelege. Dar chiar dacă ei vorbeau în limbi, care puteau fi interpretate sau traduse, şi chiar în cazul că ei s-ar fi limitat total la profeţire sau la cunoştinţă, cu toate acestea noi nu suntem maturi în sensul din 1. Corinteni 14.20. Poţi deveni matur prin aceea că te concentrezi tot mai mult la ceea ce este în folosul întregului. Însă nu aceasta este imaginea pe care o avem aici în versetul 11. Aici este vorba de faptul că chiar dacă noi am fi aşa de maturi, că aducem numai ceea ce este spre folosul întregii Adunări, atunci aceasta este aici totuşi copilărie (vorbind simbolic). Căci simplul fapt că noi avem nevoie de lucruri care sunt spre folosul nostru, cum ar fi cunoştinţa, zidirea, mustrarea şi mângâierea, arată că noi încă nu am ajuns la ceea ce este desăvârşit. Şi despre aceasta este aici vorba.

Aici este vorba de faptul că noi avem nevoie de daruri şi tocmai aceasta dovedeşte că ceea ce este desăvârşit încă nu a venit. S-ar putea ca în epoca actuală să fie o anumită dezvoltare, şi în acest caz se poate spune: dacă limbile încetează de la sine, atunci aceasta înseamnă că va veni o fază viitoare în care aceste limbi nu mai sunt necesare şi, dacă te ţii cu tărie de ele, aceasta înseamnă de asemenea un fel de a fi copil. Însă chestiunea este aici că chiar dacă noi nu am mai avea limbile şi ne-am concentra pe deplin asupra cunoştinţei şi profeţiei sau orice ar putea fi, noi suntem încă în copilărie, atâta timp cât ceea ce este desăvârşit nu a venit. Noi avem nevoie de aceste daruri ca unii care nu sunt încă maturi. Faptul simplu că noi avem o strângere laolaltă ca cea din seara aceasta – spre învăţătura noastră -, dovedeşte că noi toţi, eu însumi fiind inclus, suntem încă în starea de copilărie. Căci în desăvârşirea gloriei viitoare nu vom mai avea nevoie de aceste daruri, de niciunul din ele, şi de aceea se spune aici în versetul 12, aici avem o altă explicaţie a acestui fapt: „Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”

Ca într-o oglindă

De altfel s-ar putea spune că ambele (1. Corinteni 13.12) vorbesc despre cunoaştere, şi versetul acesta ne dovedeşte ce fel de formă are cunoaşterea noastră, şi noi am văzut unele lucruri în privinţa aceasta. Cunoaşterea este aşa precum priveşti într-o oglindă. Folosesc aici mai bine cuvântul oglindă decât fereastră, aşa cum spune adnotarea. Este o oglindă, şi noi ştim astăzi că în timpul acela Corint era o cetate foarte cunoscută din cauza industriei de oglinzi. Şi oglinzile, care se făceau în Corint – din metal, nu din sticlă -, constituiau o lucrare deosebită. Deci noi nu trebuie să presupunem ca de la sine înţeles că aceste oglinzi ofereau o imagine vagă şi ştearsă, nu neapărat aceasta a fost intenţia apostolului.

Probabil ar trebui tradus mai degrabă, aşa cum se spune în adnotare; acolo se spune: „enigmatic”, şi aceasta este ceea ce în greacă stă scris acolo, nu întunecat sau neclar, ci „enigmatic”. Şi este foarte probabil că în privinţa aceasta apostolul s-a gândit la Numeri 12.8, unde noi avem aceeaşi expresie în traducerea greacă a Vechiului Testament şi unde Dumnezeu îl compară pe Moise cu alţi profeţi. Ceilalţi profeţi primesc mesaje prin viziuni şi prin vise, însă Moise nu: „Eu vorbesc cu el gură către gură, deschis, şi nu în vorbiri întunecoase [parabole, enigme]”, spune Dumnezeu. Aceasta este aici faţă către faţă, şi este în concordanţă cu gură către gură. Vedem la Moise că era o legătură directă, Dumnezeu îi vorbea direct. Dar la ceilalţi profeţi era indirect, prin viziuni şi vise, sau orice ar fi putut fi. Aici vedem ce aparţine nedesăvârşirii de astăzi, că cunoaşterea noastră este indirectă. Nu este încă o cunoaştere faţă către faţă. Noi vom cunoaşte odată pe Domnul Isus aşa cum este cunoscut unul în ai cărui ochi poţi privi direct „faţă către faţă”.

Dacă apostolul ar fi trăit în secolul 20, atunci ar fi folosit probabil imaginea unei fotografii. Cu siguranţă pe baza unei fotografii îţi poţi crea o anumită impresie. Dacă se doreşte cunoaşterea unei persoane, atunci poţi privi fotografia ei, dar este o fotografie, şi fotografia poate avea contrast foarte mare, făcută de un fotograf excelent, foarte clară, nimic neclar, şi cu toate acestea este ca o oglindă, este indirect, nu este o vedere faţă către faţă. Şi chiar dacă am cunoaşte fotografii foarte frumoase, cu contrast mare, foarte frumoase şi foarte clare, aşa de clare că după ce ai privit fotografia recunoşti imediat persoana despre care este vorba. Oricât de bună ar fi fotografia, există totuşi o depărtare imensă între privirea unei astfel de imagini şi privirea faţă către faţă. Cunoaşterea noastră astăzi este ca o cunoaştere fotografică, noi avem a face numai cu imagini fotografice. Chiar dacă ne uităm în propria oglindă, se vede numai o copie, o reflectare, şi această reflectare poate fi cu contrast foarte mare, foarte exactă, dar ea rămâne o imagine în oglindă, nu este realitatea. Despre aceasta vorbeşte Pavel. Nu este o cunoaştere faţă către faţă.

Cunoaştere aşa cum am fost cunoscut

„Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.” Aceasta este o parafrazare deosebită a felului cunoaşterii noastre, aşa cum noi o vom avea odată. Cunoaşterea în timpul nostru are loc foarte intens în sens intelectual, aşa precum într-o şcoală se poate dobândi cunoştinţă. Însă aici este vorba de cunoaşterea unei persoane, aşa cum cunoşti pe cineva faţă către faţă – atunci noi Îl vom cunoaşte pe El aşa cum este, Îl vom vedea faţă către faţă. Însă El nu are nevoie de această schimbare, El ne cunoaşte deja, El nu ne vede ca într-o oglindă, El ne cunoaşte deja faţă către faţă. Domnul Isus, sau Dumnezeu, nu trebuie să Se dea mulţumit cu o imagine în oglindă. El ne cunoaşte aşa cum suntem. Şi „atunci” şi noi vom cunoaşte, aşa cum El ne cunoaşte deja acum.

Aici nu se spune ce vom cunoaşte noi atunci; putem adăuga liniştiţi, atunci ne vom cunoaşte pe noi înşine, aşa cum El ne cunoaşte acum. Căci noi ne cunoaştem pe noi înşine numai în parte. Dar mai mult decât aceasta: noi Îl vom cunoaşte atunci, aşa cum El ne cunoaşte pe noi acum. În mod normal este mai degrabă aşa, că două persoane, care probabil au corespondat un timp îndelungat şi au schimbat fotografii, se vor vedea în cele din urmă faţă către faţă. Însă aici nu este aşa. El ne cunoaşte în faţă, însă noi nu-L cunoaştem, şi doresc să adaug: noi Îl vom cunoaşte aşa cum El demult ne-a cunoscut. Însă aici nu stă „pe El”, nu stă nici „pe mine”; s-ar putea adăuga: noi vom vedea toate lucrurile în adevărata lumină. Cunoaşterea în parte se va sfârşi, noi vom putea cuprinde cu privirea lucrurile sub toate aspectele lor. Noi vom avea această cunoaştere în toate privinţele, însă mie mi se pare, deoarece aici se spune faţă către faţă, că noi Îl vom cunoaşte în mod foarte deosebit în acest chip desăvârşit.


Tradus de la: Das Vollkommene in 1. Korinther 13
Extras dintr-o prelegere despre 1. Corinteni 13.8-14 din anul 1991.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen