Foc străin în Locul Preasfânt
Leviticul 10.1-3

Henry Chisholm Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 09.08.2019, Actualizat: 09.08.2019

Versete călăuzitoare: Leviticul 10.1-3

  1. Când închinarea (adorarea) este o jignire şi închinătorul cade sub judecata lui Dumnezeu
  2. De ce noi avem lipsă de capacitate de judecată şi suntem incapabili de a deosebi între ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi între ceea ce este curat şi necurat

Biserica (Adunarea), compusă din toţi credincioşii şi este reprezentată aici simbolic prin fiii lui Aaron, este acum într-o poziţia privilegiată şi de apropiere de Dumnezeu. Şi pentru că ea este aşa, Dumnezeu doreşte ca noi să fim în armonie cu acest privilegiu, şi vrea să ne dea în acest capitol o învăţătură serioasă. Este important să nu uităm că „tot ce a fost scris mai înainte … a fost scris spre învăţătura noastră”, „pentru ca, prin răbdarea şi încurajarea Scripturilor, să avem speranţă” (Romani 15.4). Deoarece toţi sfinţii sunt preoţi (1 Petru 2.5), toţi stau aproape de Dumnezeu, ca să-I aducă adorare (prezentată simbolic prin tămâie), „mirosul plăcut”, pe care El L-a găsit în Fiul Său preaiubit şi în toate lucrările, pe care Acesta le-a făcut spre onoarea lui Dumnezeu. În acestea Dumnezeu Îşi găseşte întotdeauna bucurie deosebită.

Leviticul 10.1,2: Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu şi-au luat fiecare cădelniţa şi au pus foc în ea şi au pus tămâie deasupra şi au adus înaintea Domnului un foc străin, ceea ce nu le poruncise El. Şi a ieşit foc dinaintea Domnului şi i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului.

În privinţa aceasta ţinem seama de faptul că ei ca fii ai lui Aaron aveau dreptul să se apropie. Vedem de asemenea că nu era nimic de obiectat cu privire la cădelniţă şi la tămâie, ci cu privire la ceea ce a fost adus cu ele: „focul”. Ca să zicem aşa, ceea ce dădea naştere la miros era greşit, şi aceasta a făcut ca totul să fie respins. Era un foc cu care toţi cei care erau preocupaţi cu slujba preoţească trebuiau să fie familiarizaţi, şi anume focul care ardea neîntrerupt pe altarul de aramă (Leviticul 6.5,6). El era văzut de toţi cei care veneau din afară. Altarul de aramă era primul obiect din curte. Fără moartea jertfei pe acest altar de aramă nu era nici o apropiere de Dumnezeu. Şi focul necesar producerii mirosului tămâiei trebuia luat de pe acest altar (Leviticul 16.12,13). Acesta nu era „foc străin”.

Jertfa de ardere din Leviticul 1 reprezintă moartea lui Hristos şi aptitudinea Lui personală de a purta judecata. Nu ne este străin, ci ne este cunoscut că încercarea energică a Persoanei Sale, la care a fost supus prin judecata lui Dumnezeu, era cea care a dat naştere în mod clar la mirosul plăcut. Deci focul este un simbol al judecăţii lui Dumnezeu. În primul capitol al cărţii Levitic focul, care mistuie jertfa de ardere de tot, a dat naştere pe deplin la mirosul plăcut, pe care Dumnezeu l-a primit prin moartea jertfei fără cusur. Judecata lui Dumnezeu, care L-a încercat pe deplin pe Hristos la cruce, a găsit numai ceea ce Dumnezeu putea să găsească plăcere.

Însă în Leviticul 4, unde moartea lui Hristos este descrisă sub un alt aspect şi judecata este simbolizată tot prin foc, se obţine un alt rezultat. Aici nu este vorba de mirosul plăcut (numai despre cel din grăsime şi aşa mai departe, ca să arate cine era El), ci de mistuirea sau descompunerea corpului jertfei, şi aceasta nicidecum pe altarul de aramă, ci mult mai departe, afară din tabără. Însă locul acesta este încă legat cu altarul de aramă, căci acolo este vărsată cenuşa grăsimii arse pe altar. Este jertfa pentru păcat. Este Hristos, care a fost „făcut păcat” pentru noi şi „a purtat păcatele noastre”. Crucea este locul unde „trupul cărnii Sale” (Coloseni 1.22) a fost distrus – mistuit – sub judecata lui Dumnezeu, aşa că Domnul, când va veni a doua oară în lumea aceasta, Se va arăta „fără păcat” (Evrei 9.28), adică, nu pentru a clarifica problema păcatului sau pentru a o rezolva, căci ea a fost rezolvată la cruce în chip desăvârşit odată pentru totdeauna.

La jertfa de ardere de tot focul produce numai un miros plăcut; la jertfa pentru păcat focul mistuie în afara locuinţei lui Dumnezeu (a taberei) tot ce este contrar prezenţei Sale sfinte (deoarece ea este încărcată cu păcat). Aceste două lucrări sunt legate cu focul, şi ambele au fost împlinite la cruce. Pe această bază caută Dumnezeu închinători, care I se închină în duh şi adevăr. Dar aceasta nu poate avea loc independent de acţiunea focului, şi nici independent de amintirea de el; căci mirosul tămâiei (simbol al adorării aduse de noi) a luat naştere numai prin faptul că tămâia a fost pusă pe focul luat de pe altar. Închinarea (adorarea) în duh şi adevăr are ca bază renunţarea la tot şi judecata a tot ce eu sunt în mine însumi, şi mărturisirea că Dumnezeu Şi-a găsit mulţumirea şi satisfacţia veşnică în Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Drept urmare tot ce este în afara acestor două lucruri, care dau naştere la adorare (închinare), este „foc străin”. Nici talentele naturale, darurile, aptitudinile, inteligenţa sau educaţia nu sunt de folos aici, deoarece ele descind din omul dintâi; şi nimic din primul om (adică ceea ce îşi are originea în el) nu poate veni înaintea lui Dumnezeu, decât numai prin judecată. Toţi creştinii credincioşi stau pe aceeaşi bază, pe care ei au voie să aducă adorare. Însă orice îngâmfare de sine dispare, dacă vedem că Hristos este singurul care face bucurie inimii lui Dumnezeu, şi noi recunoaştem că locul pe care stăm este „loc sfânt”. Focul mistuie tot ce este contrar felului lui Dumnezeu şi pune înaintea Lui Persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit.

Este important ca ceea ce oamenii numesc închinare să fie verificat în lumina acestui loc din Scriptură. Dacă nu se ia în seamă înţelesul celor din Leviticul 4, atunci va fi o închinare în felul lui Cain. Cain a venit la Dumnezeu pe baza dreptului stabilit de el însuşi de a veni. În felul acesta nu se ţine seama de adevărul important, învăţat prin jertfa pentru păcat, şi se tăgăduieşte total căderea. Dacă Dumnezeu Însuşi nu pregăteşte drumul, omul nu are nici un drum. În noi înşine nu avem nici o capacitate. Noi mărturisim aceasta şi venim cu toată valoarea Persoanei şi lucrării Altuia. Dumnezeu Însuşi a pregătit aceasta. Orice oferire lui Dumnezeu a Persoanei şi lucrării lui Hristos este primită. Nu avem nevoie de mai mult. Dumnezeu ne-a dat aceasta şi El nu poate primi nici o adăugare la aceasta.

La închinare şi dacă Duhul ne învaţă, învăţăm ce Îi place lui Dumnezeu. Şi după ce am învăţat aceasta, capitolul acesta ne prezintă o altă chestiune, a cărei necesitate este pusă permanent înaintea ochilor, în timp ce ne mişcăm într-un mediu întinat, şi anume, diferenţierea între „ce este sfânt şi ce nu este sfânt” şi diferenţa între „ce este curat şi ce este necurat”: „Şi Domnul a vorbit lui Aaron zicând: «Să nu bei vin şi băutură tare, tu şi fiii tăi cu tine, când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: va fi o rânduială pentru totdeauna în generaţiile voastre, ca să puteţi deosebi între ce este sfânt şi ce nu este sfânt şi între ce este necurat şi ce este curat şi ca să-i învăţaţi pe fiii lui Israel toate rânduielile pe care Domnul le-a spus lor prin Moise»” (Leviticul 10.8-11).

Cine poate diferenţia între „ce este sfânt şi ce nu este sfânt” şi între „ce este necurat şi ce este curat” în afară de sufletul care a învăţat din intimitatea părtăşiei şi a acelui cel mai înalt privilegiu, pe care îl dă părtăşia, şi anume din adorare, ce este primit de Dumnezeu? Atunci vinul şi băuturile ameţitoare şi tot ce face omul natural sunt de respins. În adorare nu este permis nimic altceva în afară de focul care vesteşte atât lepădarea mea şi judecata asupra mea, cât şi primirea lui Hristos. Într-adevăr, nimeni nu presupune că vinul şi băuturile ameţitoare pot fi tolerate în înăuntru; însă în cele din urmă este totuşi aşa: dacă am obiceiul să permit naturii să mă stăpânească în cele exterioare, dacă în mod obişnuit hrănesc natura şi nu o judec, atunci voi fi lipsit de putere să judec în lucrurile cele mai simple. Pierd simţământul a ceea ce este corect şi ce este fals, şi voi fi o piedică în adorarea adusă de sfinţi; căci ce aduc eu, va fi lepădat. În felul acesta sufletul pierde simţământul a ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi a ceea ce este necurat şi curat; şi în această stare el este incapabil să înveţe pe alţii „rânduielile pe care Domnul le-a spus”.

Constatăm deci: numai prin faptul că înveţi în prezenţa Domnului ce este plăcut Lui poţi regla lucrurile mărunte ale vieţii zilnice. Îngrijorările lumii, ale familiei, ale adunării, ele toate ne prezintă cazuri în care preotul lui Dumnezeu trebuie să cunoască şi să vestească gândurile lui Dumnezeu cu privire la ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi la ceea ce este necurat şi curat, şi noi Îi putem mulţumi că El a luat aceste măsuri desăvârşite, pentru ca noi să nu fim duşi în rătăcire, ci ca să avem capacitatea de discernământ corectă, atunci când ni se pun astfel de întrebări.

Este inutil să dai unui suflet, care nu ştie nimic sau ştie puţin despre adorare, vreun sfat. Adorarea este privilegiul nostru cel mai mare pe pământ şi bucuria cerului. În ea ne apropiem de Dumnezeu conştienţi fiind că prin aceasta facem bucurie inimii Lui, şi ce ar putea produce bucurie mai mare pentru inima noastră decât aceasta? Versetul 3 se referă la felul în care are loc aceasta:

Leviticul 10.3: Şi Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul, zicând: «Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor»”. Şi Aaron a tăcut.

Versetul acesta ar trebui citit mereu. El este cheia pentru tot ce ne este spus în capitolul acesta.


Tradus de la: Fremdes Feuer im Heiligtum

Titlul original: „Worship“
Din: The Christian’s Friend and Instructor, vol. 16, 1889, pag. 36–41
Sursa: www.stempublishing.com/magazines/cf/1889/Worship.html

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului Henry Chisholm Anstey (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen