Adorarea (Închinarea) falsă
Leviticul 10.1-11

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 10.1-11

Introducere

Dacă medităm la rânduielile legii mozaice un lucru iese în mod deosebit în evidenţă: gelozia remarcabilă, cu care Dumnezeu Se delimitează de apropierea omului de El. Este de mare folos pentru suflet să mediteze la aceasta. Noi suntem în mare pericol să permitem în gândurile noastre un element de familiaritate păcătoasă cu privire la Dumnezeu. Diavolul poate folosi aceasta în mod foarte dăunător pentru un final foarte rău.

Un principiu fundamental

Este un principiu fundamental al adevărului: în măsura în care noi înălţăm pe Dumnezeu în gândurile noastre şi Îi dăm onoare, în aceeaşi măsură drumul nostru se va forma în concordanţă cu ceea ce El iubeşte şi poate aştepta de la noi. Cu alte cuvinte, există o legătură foarte strânsă între felul cum noi preţuim pe Dumnezeu şi comportarea noastră morală. Dacă în gândurile noastre avem numai o imagine slabă despre Dumnezeu, atunci şi drumul nostru ca creştin este slab. Dacă preţuim mult pe Dumnezeu, atunci şi rezultatul va fi corespunzător. Aşa a fost cu Israel la muntele Horeb. Când ei „au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă” (Psalmul 106.20), Domnul a zis: „poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat” (Exodul 32.7). Ia seama la cuvintele „s-a stricat”. În momentul acesta gândurile lor referitoare la măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu nu s-au ridicat mai presus de un „bou care mănâncă iarbă”.

Asemănător învaţă şi epistola către Romani capitolul 1. Apostolul ne arată acolo, că motivul pentru oroarea naţiunilor păgâne se bazează pe afirmaţia: „Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu” (compară cu Romani 1.21). Şi ei „s-au stricat”. Acesta este un principiu cu o influenţă practică enorm de mare. Dacă noi înjosim pe Dumnezeu, inevitabil ne înjosim şi pe noi înşine; prin aceasta suntem dotaţi cu o cheie, cu care putem interpreta toate religiile. Există o legătură indestructibilă între însuşirea dumnezeului unei religii şi însuşirea unui adept al acestei religii. Domnul a amintit mereu poporului Său, că atitudinea lor ar trebui să fie rezultatul a ceea ce era El: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului … Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt” (Exodul 20.2; Leviticul 11.44). Şi tot aşa vorbeşte astăzi Cuvântul harului: „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3).

Acest principiu, aşa gândesc eu, ne conduce cu mult mai departe decât toate părerile sistematice ale adevărului; nu este numai o chestiune de învăţătură. Nu, ne conduce direct în colţurile adânci ale sufletului nostru, pentru ca acolo noi, ca şi sub ochii pătrunzători şi geloşi ai Dumnezeului de trei ori sfânt, să medităm câtă preţuire zilnică şi în fiecare ceas avem din partea noastră pentru El. Simt că noi nu putem lăsa nepedepsită mintea noastră în acest punct important al adevărului; în aceasta găsim taina umblării noastre ordinare şi a indiferenţei noastre regretabile. Dumnezeu nu este înălţat în gândurile noastre. El nu are locul cel mai înalt în simpatiile noastre. Eul, lumea, familia noastră, lucrul nostru zilnic, toate acestea, la cei mai mulţi dintre noi, au dat jos pe Dumnezeul nostru îndurător de pe tronul simpatiilor noastre şi au răpit Aceluia, care a murit, ca să ne salveze, omagiul inimilor noastre câştigat cu sânge. Ne putem noi atunci aştepta să creştem? Desigur nu! Ţăranul care primăvara investeşte timpul său şi gândurile sale în cu totul altceva, va aştepta zadarnic toamna o recoltă bună. El va „secera furtună” (Osea 8.7), aşa cum fac deja mulţi astăzi.

Păcatul săvârşit de Nadab şi Abihu

Primele versete din Leviticul 10 oferă o ilustraţie cu adevărat înspăimântătoare a dreptăţii neînduplecate şi a geloziei arzătoare a lui Dumnezeu. Sună în urechi ca un glas de tunet: „Eu sunt un Dumnezeu gelos” (Exodul 20.5). Nadab şi Abihu stăteau înaintea Domnului, ca şi cum ar fi ieri – îmbrăcaţi în hainele lor de glorie şi frumuseţe, spălate în sânge, aduşi în apropiere ca preoţi înaintea lui Dumnezeu. Ei au parcurs întreaga ceremonie solemnă a instalării lor în funcţie pentru funcţia lor de preoţi. Da, toate acestea par a fi avut loc abia ieri, şi astăzi au fost mistuiţi de focul Domnului, şi se pare, ca şi cum ar fi căzut de pe poziţia lor înaltă – o privelişte pentru oameni şi îngeri pe baza faptului că cu cât privilegiul este mai mare, cu atât şi responsabilitatea este mai mare şi prin aceasta cu atât mai mare judecata, dacă nu se corespunde responsabilităţii.

Care, aşa probabil am întreba noi, era păcatul lor? Era crimă? Au murdărit ei perdelele Sfintei Sfintelor cu sânge omenesc? Sau a fost un alt păcat oribil, care a făcut să dispară sensibilitatea morală? Nu, era un păcat prin care Dumnezeul binecuvântător este supărat de o mulţime de învăţători din timpul de acum – era adorare falsă!

Leviticul 10.1: Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu şi-au luat fiecare cădelniţa şi au pus foc în ea şi au pus tămâie deasupra şi au adus înaintea Domnului foc străin, ceea ce nu le poruncise El.

Acesta era păcatul lor: „foc străin”! Vedem aici oameni care în mod evident sunt preocupaţi să pregătească adorarea adusă lui Dumnezeu. Focul, tămâia şi preoţii sunt prezenţi; şi – observă aceasta – ei nu erau preoţi falşi şi neadevăraţi, ci adevăraţii fii ai lui Aaron. Membrii, care în mod special au fost rânduiţi pentru slujba preoţească, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti rânduite de Dumnezeu. Cu toate acestea ei au trebuit să moară. Şi prin cine? Prin El, Cel pe care noi Îl numim Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru! Ce îngrozitor de serios! Da, şi chestiunea devine pentru noi şi mai gravă, dacă ne amintim că focul, pe care l-au luat adoratorii (închinătorii) falşi, nu a venit de la „tronul harului”. Focul nu a venit de pe vârful muntelui Sinai, însă ei l-au adus „înaintea Domnului”, înaintea Aceluia care şade pe „scaunul îndurării”,  „între heruvimi” [Exodul 25.22; 1 Samuel 4.4]. Dumnezeu nu permite să se glumească cu El! Focul va veni şi de pe tronul harului, ca să nimicească pe aceia care vin la Dumnezeu pe un alt drum decât cel hotărât de El.

Leviticul 10.2: Au murit înaintea Domnului.

O afirmaţie îngrozitoare! „Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? Pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!” (Apocalipsa 15.4).

Ce este „foc străin”?

Să cercetăm acum, ce era „focul străin”, care a adus o judecată aşa de îngrozitoare asupra preoţilor. Ca să aflăm aceasta este necesar, ca pentru un moment să ne îndreptăm atenţia asupra elementelor adorării (închinării) adevărate, aşa cum o găsim în Leviticul 16. Găsim elementele adorării adevărate exprimate prin cuvintele scrise:

Leviticul 16.13: Şi să pună tămâie pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul tămâiei să acopere scaunul îndurării care este deasupra mărturiei, ca să nu moară.

Vedem aici că sunt două elemente, din care constă adorarea (închinarea) adevărată: foc veritabil şi tămâie veritabilă. Trebuie să fie foc viu, proaspăt de pe altarul lui Dumnezeu, unde permanent era întreţinut prin jertfa potrivită rânduielii stabilite de Dumnezeu. Învăţătura în privinţa aceasta este aproape evidentă. Pe altarul lui Dumnezeu arde permanent un foc, ziua şi noaptea. Prin credinţă vedem sfinţenia severă a naturii divine, care este alimentată prin jertfa lui Hristos.

Încă o dată, tămâia trebuie să fie curată. „Să nu aduceţi nici o tămâie străină pe el” (Exodul 30.9). Trebuie să fie o jertfă de aşa fel, ca Dumnezeu să Se poată bucura. Şi trebuie să corespundă rânduielii stabilite de El şi nu conform cu ceea ce tocmai ne vine nouă în minte. Numai aceasta era tămâie curată, material bun – hrană pentru focul viu curat de pe altar. De aceea şi adorarea noastră trebuie să poată dovedi aceste două însuşiri, ca să fie curată: Hristos trebuie să constituie materialul şi numai Duhul trebuie să aprindă focul. Aceasta este adevărata adorare (închinare). Dacă sufletele noastre sunt cu adevărat fericite atunci când meditează la Hristos şi lucrarea Sa de răscumpărare şi suntem călăuziţi de Duhul Sfânt la studiu, numai atunci vom fi capabili să ne închinăm „în duh şi adevăr”. „În cugetarea mea s-a aprins focul” (Psalmul 39.3). În timp ce sufletele noastre meditează cu privire la Isus, cădelniţa noastră trimite norii săi cu mirosul plăcut spre tronul harului. „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr” (Ioan 4.24).

Deci închinarea falsă este tot ce este opus acestora. Ce este deci? Este o combinare de mai multe elemente: gândire carnală, sentimente naturale, emoţionare provocată de lucruri exterioare, ceremonii impozante, ritualuri senzuale, lumină obscură, muzică bună, strălucire şi glorie. Acestea sunt elementele unei închinări false şi sunt exact opusul închinării simple a Locului Preasfânt lăuntric, „cărbuni aprinşi şi tămâie curată”. Să privim în creştinătatea actuală, nu vedem noi multe altare cu foc străin şi tămâie străină? Nu vedem noi că materialele cele mai lumeşti sunt puse în cădelniţă şi că fumul din ea se ridică spre Dumnezeu mai mult ca o jignire în loc să fie un miros plăcut? Desigur facem aceasta, şi este necesar, ca să vedem starea propriei noastre inimi, ca să nu fim induşi în eroare de acelaşi rău, în timp ce putem fi siguri că niciunul, care oferă lui Dumnezeu astfel de nimicuri, nu va rămâne nepedepsit.

Substanţa dispare

Să medităm ce efect a avut aceasta asupra lui Aaron:

Leviticul 10.3: Şi Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul, zicând: «Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor»”. Şi Aaron a tăcut.

„Am rămas mut, nu mi-am deschis gura, pentru că Tu ai făcut aceasta” (Psalmul 39.9). Aaron a văzut mâna Domnului în prima scenă dinaintea lui, şi el a tăcut; nici un murmur nu i-a scăpat. „Este Domnul”, şi: „voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine” (Leviticul 10.3). „Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor şi înfricoşător în mijlocul tuturor celor care-L înconjoară” (Psalmul 89.7). Este ceva nespus de mare şi de îngrozitor în această scenă: Aaron în tăcere sobră înaintea Domnului; doi fii vii de o parte şi doi fii morţi de cealaltă parte. Ce exemplu pentru dreptatea intransigentă a lui Dumnezeu! Pare să fie aşa, că trupurile celor doi bărbaţi au fost arse de foc, însă hainele preoţeşti au rămas neatinse. Moise a zis verilor lui Nadab şi Abihu să se apropie să îndepărteze trupurile moarte:

Leviticul 10.4,5: Şi Moise i-a chemat pe Mişael şi pe Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă, ridicaţi pe fraţii voştri dinaintea sfântului locaş, afară din tabără.” Şi s-au apropiat şi i-au dus în cămăşile lor afară din tabără, aşa cum spusese Moise.

Aici învăţăm o lecţie foarte serioasă: probabil prin neascultare ne aducem într-o astfel de poziţie, că din noi nu mai rămâne nimic altceva decât o simplă formă exterioară, aşa cum se arată în „cămăşile” fiilor lui Aaron. Dacă cineva se uita sub îmbrăcăminte, vedea numai trupurile arse ale celor doi preoţi! Substanţa, realitatea dispăruse. Nu a rămas nimic altceva, decât învelitoarea exterioară. Aşa cum spune 2 Timotei 3.5: „având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” Sau: „Ai numele că trăieşti, şi eşti mort” (Apocalipsa 3.1).

Domnul să ne ţină treji şi veghetori, căci noi cunoaştem ceva din aptitudinea noastră îngrozitoare de a face răul abia atunci când suntem aduşi în împrejurări în care putem dezvolta această aptitudine.

Probabil în exterior posedăm înfăţişarea unui preot, expresia închinării, suntem familiarizaţi cu organizarea casei lui Dumnezeu, însă în sufletele noastre suntem fără realitatea şi puterea lui Dumnezeu. Iubite cititor, fie ca închinarea noastră să fie curată. Să facem inimile noastre să fie un subiect simplu al închinării. Să avem tămâie curată şi foc curat şi totdeauna să ne gândim: „Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor” (Psalmul 89.7). Gândesc că ni se aminteşte de ultimul capitol din Isaia, atunci când privim la Aaron şi la cei doi fii ai lui, care stau înaintea celor două cadavre. Capitolul ultim din Isaia este foarte solemn: „Şi vor ieşi şi vor privi trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; pentru că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de dezgust pentru orice făptură” (Isaia 66.24).

Atenţionări pentru noi

Suntem solicitaţi să medităm la principiul bun al adevărului din Leviticul 10.6,7:

Leviticul 10.6,7: Şi Moise a zis lui Aaron, şi lui Eleazar şi lui Itamar, fiii săi: „Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă sfâşiaţi hainele, ca să nu muriţi şi ca să nu Se mânie El pe toată adunarea; ci fraţii voştri, toată casa lui Israel, să plângă pentru arderea pe care a aprins-o Domnul. Şi să nu ieşiţi de la intrarea cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; pentru că untdelemnul ungerii Domnului este peste voi“. Şi au făcut după cuvântul lui Moise.

Dacă cineva intră în slujba preoţiei, el este în afara domeniului de influenţă naturală şi nu trebuie să se dedice cerinţelor acestuia. Aceasta este simbolizat prin Aaron. Legăturile naturale devin puternic desfăcute.

Un gol melancolic a cuprins înclinaţiile sale, acum el nu a trebui să se lase impresionat de ceea ce se petrece în jurul lui; şi de ce nu? „Deoarece consacrarea untdelemnului ungerii Dumnezeului său este peste el” (Leviticul 21.12). Desigur aceasta este o lecţie practică pentru noi. De ce caracterul nostru are o astfel de putere asupra noastră? De ce împrejurările din viaţă şi relaţiile pământeşti au o aşa influenţă asupra noastră? De ce ne lăsăm aşa de stăpâniţi de lucrurile care se petrec în jurul nostru, de schimbările împrejurărilor pământeşti? De ce suntem noi influenţaţi în mod aşa de neadecvat de simplele pretenţii şi legături ale naturii? Deoarece noi nu suntem aşa de statornici, cum ar trebui să fim în casa lui Dumnezeu, cu „untdelemnul ungerii Domnului peste noi”. Aici este cauza propriu-zisă a oricărui eşec. Noi nu ocupăm nici poziţia şi demnitatea noastră preoţească, şi nici nu suntem conştienţi de privilegiile noastre preoţeşti. De aceea suntem duşi aşa cu forţa de lucrurile prezente şi târâţi de pe poziţia noastră înaltă ca „împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului nostru”. [Remarca redacţiei: desigur sunt obligaţii pământeşti, pe care noi trebuie să le îndeplinim ca şi mai înainte. Însă noi nu avem voie să devenim nepăsători faţă de obligaţiile noastre faţă de Domnul, nici măcar din cauza legăturilor familiare.]

Fie ca prin acest pasaj serios din Cuvântul lui Dumnezeu să devenim tot mai mult mişcaţi să năzuim după sensul profund al cuvintelor „nu vă descoperiţi capetele”. Fie ca noi să pătrundem mai adânc în gândurile lui Dumnezeu referitoare la lucrurile actuale şi la locul pe care noi îl avem în gândurile Sale! Dumnezeu să ne ajute la aceasta, din pricina Fiului Său preaiubit!


Tradus de la: Falsche Anbetung

Titlul original: „False Worship“
Sursa: www.stempublishing.com

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adorare/închinare (35)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen