Crucea Domnului Isus
Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu

James Boyd

© SoundWords, Online începând de la: 06.04.2019, Actualizat: 06.04.2019

Verset călăuzitor: Galateni 6.14

Galateni 6.14: Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.

Introducere

Cineva a spus odată: „Nu există nimic care s-ar putea compara cu crucea.” Ea este şi va rămâne pentru totdeauna în toată măreţia ei în centru cercului veşniciei; minunea pentru fiecare creatură inteligentă şi monument pe care sunt gravate de neşters atât răul şi ura fiinţei decăzute, cât şi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Din umbrele nesfârşite ale trecutului ea se conturează în toată sfinţenia şi fapta ordinară a ei, cu adevăr şi trădare, cu soare şi umbre, credincioşie şi falsitate, dreptate şi păcat, judecată şi îndurare, compasiune şi cruzime, dragoste şi ură. Prin lumina ei se revelează inima cerului şi sunt date pe faţă adâncimile cele mai adânci ale abisului răului. Binecuvântarea şi blestemul îşi înalţă împreună glasul.

Aici fierbe cu miros urât, de culoare negru închis, marea vinei omeneşti, şi acolo oceanul curat al harului dumnezeiesc înghite totul cu talazurile lui înspumegate. Nimic din trecut nu se poate compara cu locul acesta şi nimic din viitor nu va păşi în concurenţă cu el.

Acolo se arată păcatul cel mai mare, pe care creatura l-a făcut vreodată, şi acolo se găseşte desfăşurarea cea mai puternică a îndurării fără sfârşit din partea lui Dumnezeu, care a ieşit vreodată la lumină. Ea este locul unde omul a fost pus la probă în toate sursele existenţei lui morale, şi acolo este locul unde sentimentele lui Dumnezeu au fost cercetate până în adâncimea lor. Ea este locul unde creatura vrăjmaşă, decăzută şi-a ridicat mâna ei lipsită de respect şi cu intenţii de moarte a lovit pe Creatorul ei, şi ea este locul unde a fost dat răspunsul Creatorului în dragostea Lui nespus de mare şi nesfârşită. Ea este o mărturie despre răutatea pe care omul o dă cum nu poate mai mult s-o dea, şi este o dovadă de har, pe care Dumnezeu Însuşi niciodată nu ar mai putea-o repeta. Plinătatea de mânie, blestem, judecată şi suferinţă, care înconjoară Golgota nu poate fi înţeleasă de pe domeniile celor pierduţi; şi cerul însuşi nu va fi suficient de mare să transcrie dragostea, harul şi îndurarea care au fost exprimate acolo.

Întrebarea referitoare la bine şi rău a fost tratată toată acolo, a fost ştearsă şi rezolvată pentru totdeauna. Acolo erau adunate toate forţele binelui şi răului. Acolo s-a ridicat păcatul cu toată puterea lui împotriva lui Dumnezeu, şi acolo Dumnezeu a intrat la judecată împotriva păcatului. Niciodată înainte creatura rebelă nu a cutezat aşa de mult. Niciodată înainte păcatul nu s-a comportat aşa în universul lui Dumnezeu. Sosise ocazia lui: Fiul lui Dumnezeu era în mâinile păcătoşilor. Iadul întreg era în mişcare. Sosise momentul potrivit să se arunce hăţurile cerului. Furia naţiunilor, complotul iudeilor, răutatea lumii, toate erau îndreptate împotriva lui Hristos. Ei nu voiau ca Omul acesta să domnească peste ei. Puterile infernului s-au adunat. Căpeteniile şi autorităţile şi-au adunat oştirea pentru bătălia decisivă. Infernul a trimis ultimii lui războinici, şi întreg frontul unit al răutăţii s-a pregătit pentru această bătălie foarte temerară, la care nu trebuia să fie acordată şi nici primită vreo cruţare şi prin care trebuia să se decidă definitiv biruinţa pentru Dumnezeu sau pentru rău.

Ceasul omului

Isus vorbeşte despre el ca „ceas” al omului (Luca 22.53). Începând de la căderea în păcat şi până în ceasul acesta omul a fost ţinut în şah prin mâna prevăzătoare a lui Dumnezeu. El a fost reţinut până acum din îndurare, să nu împlinească toate gândurile inimii lui. El a stricat pământul, l-a umplut cu violenţă, a vărsat sânge nevinovat, a încălcat legea, s-a închinat demonilor, au bătut pe slujitorii lui Dumnezeu şi au urât pe Hristos, care a venit în lume în har şi dragoste. Însă vrăjmăşia lui a fost sub controlul lui Dumnezeu, şi el a fost împiedicat să facă tot ce simţea el că poate face. Mânat de ura neîntemeiată a inimii lui împietrite şi păcătoasă deseori a fost gata să omoare cu pietre pe Isus, însă oarecum el s-a simţit incapabil să împlinească intenţiile lui ucigaşe. Însă acum sosise „ceasul” lui, bariera pusă înaintea mâniei lui a fost ridicată; porţile, prin care trebuia să se reverse natura lui rea, au fost dărâmate, căpăstrul şi hăţurile, care într-o oarecare măsură au ţinut în şah acţiunile lui lipsite de respect, au fost aruncate. Pentru prima dată în istoria lui începând de la căderea în păcat a simţit ce este libertatea, în măsura în care libertatea este dependentă de intervenţia lui Dumnezeu. El este liber şi dezlegat de controlul divin, şi universul priveşte cum el se foloseşte acum de libertatea lui. Vai, sărmanul om! Libertatea lui este ruina lui; cum ar putea fi altfel? Ca şi turma de porci a gadarenilor se prăbuşeşte în prăpastie, fără minte, aleargă tot mai repede în pierzare. Era aceeaşi putere care i-a trimis pe amândoi spre nimicire.

Ceea ce caracteriza „ceasul omului” era „puterea întunericului”. El trebuia ori să fie păzit prin puterea lui Dumnezeu, ori să fie mânat prin diavolul în pierzare. La ce i-a folosit libertatea lui? În libertatea lui era unealta diavolului. Mândru, ambiţios, rebel şi fără nici o încredere în Acela care a trimis pe singurul Lui Fiu, a vrut să poarte el însuşi de grijă pentru fericirea lui. Că Dumnezeu voia să îngrijească de el, aceasta nu i-a plăcut. El voia să meargă pe drumul propriu şi să poarte grijă de sine însuşi. Îngrozitoare lipsă de judecată! Într-un anumit sens era adevărat că el niciodată înainte nu a fost aşa de liber, însă în alt sens era la fel de adevărat, că el niciodată nu a fost un aşa sclav ca acum. Libertatea lui l-a aruncat total în mâinile lui satan.

Răutatea iudeilor a uimit pe deţinătorul puterii păgân, şi şovăirea şi laşitatea lui Pilat a uimit lumea. La trădător se vede lipsa de credincioşie a inimii omeneşti într-un mod aşa de îngrozitor, că însuşi respectul de sine natural detestă fapta, şi fapta era aşa de vrednică de dispreţuit chiar şi de omul care a făcut-o, căci, după ce el a făcut această faptă, existenţa lui însuşi i-a devenit insuportabilă şi în desperare iese şi se spânzură.

Înainte să înceapă ceasul omului, felinarele, făcliile şi armele purtate de oamenii puternici şi hotărâţi erau pentru Petru nu mai mult decât un lemn putred. Dar când a venit efectiv ceasul, întrebarea nevinovată a unei slujnice de la palatul marelui preot l-a umplut cu groază de nedescris, cu toate că era o întrebare care l-ar fi putut pune într-o legătură corectă cu Isus. Şi acest fiu al lui Iona, care în rest era aşa de curajos şi care iubea cu adevărat pe Domnul lui, a tăgăduit că L-a cunoscut vreodată, şi aceasta chiar cu jurământ şi blestem. Ceilalţi ucenici, care pe Muntele Măslinilor erau la fel de lăudăroşi, acum nici măcar nu sunt de văzut. Ucenicul, pe care Isus îl iubea, este alături de Stăpânul lui la audiere, dar el este acolo sub protecţia marelui preot (Ioan 18.15). Era ceasul omului şi puterea întunericului şi niciunul nu putea sta în afara puterii lui Dumnezeu. Ce ceas era acesta!

Acolo erau prezenţi tot felul de oameni, şi toţi şi-au pierdut mintea în vrăjmăşia lor faţă de Acela care suferea aşa de smerit. Vedem cum Pilat L-a hotărât să ia asupra Sa ocara biciuirii, cu toate că Pilat a trebuit să mărturisească, că el n-a găsit nici o vină la El. Irod şi soldaţii lui L-au batjocorit, L-au încununat cu o cunună de spini, în chip batjocoritor şi-au plecat genunchii înaintea Lui. Preoţii, a căror misiune era de fapt să apere pe Cel acuzat, L-au condamnat şi L-au acuzat. Legea, pe care El a onorat-o şi a împlinit-o, a fost folosită împotriva Lui cu scopul să-L nimicească. Un tâlhar este preferat în locul Aceluia care cu bunătate îmbelşugată a copleşit poporul cu binefaceri, şi un ucigaş este mai bine preferat decât Prinţul vieţii. Pentru pâinea, cu care El i-a hrănit, ei Îi plătesc cu lovituri. Pentru vindecarea bolnavilor lor ei Îl răsplătesc cu o moarte chinuitoare pe cruce; pentru cuvintele de har, care au ieşit de pe buzele Lui, ei au îngrămădit anatema pe capul Lui încununat cu spini. Ce sunt toate acestea? Niciunul din ei nu ar fi putut da un răspuns înţelept la această întrebare. În ceasul acesta palatul marelui preot era cu adevărat un infern, căci aici s-a adunat conciliul demonilor.

Omul a fost controlat de o putere, de care el nu ştia nimic. El a alungat înapoia lui pe Dumnezeu, care până aici l-a reţinut pentru binele lui, însă acum el este sub controlul aceluia care îl mână la pierzare cu capul în jos, însă pe un drum pe care, cu toate acestea, el merge cu plăcere. Chinuit de temerile lui, ars de poftele lui, orbit prin ura lui, dus în rătăcire prin mândria lui, cu conştiinţa împietrită prin relaţia strânsă cu păcatul, lipsit de milă în acţiunile lui faţă de tot ce este dumnezeiesc şi cu privire la toate patimile şi plăcerile lui decăzute, neplăcute şi stricate, prelucrat şi biciuit prin influenţele iadului – nimic nu-l va satisface decât numai înjosirea, suferinţa îngrozitoare şi moartea Aceluia care mergea din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei biruiţi de diavolul. Era realmente ceasul omului, şi era un ceas de răutate nestingherită.

Puterea întunericului

Lumea spirituală vine la lumină în lumea materială. Nu auzim nici o trompetă, sunată de căpetenia întunericului, nici un foc de artilerie nu trezeşte ecoul în Sion, nici un tunet al carelor de război conduse de demoni nu zguduie cerul în miezul nopţii; nici un tropot de soldaţi mărşăluind ai trupelor înarmate nu vuieşte în urechi: şi cu toate acestea nu a fost nici un moment începând de la crearea lumii, în care puterile spirituale să fie aşa de preocupate. Abisul răului şi-a revărsat miriadele lui, pe Golgota mişunau puteri nenumărat de multe; însă nu s-a mai făcut gălăgie, aşa ca planetele pe orbita lor în jurul centrului lor de foc. Vuietul tunetului lor, dacă este totuşi auzit, este audibil în acuzaţiile false şi neîntemeiate, pe care le aduc conducătorii lui Israel, şi în strigătul celor neştiutori şi al mulţimii adunăturii brutale, care înconjoară palatul marelui preot şi strigă: „Ia-L pe Acesta! Ia-L pe Acesta! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, şi în glumele lor obscene şi în comportarea grosolană, pe când Îl duceau la locul de execuţie.

S-a spus, că iadul ar fi râs, însă aceasta nu este corect. În evaluarea făcută de puterile răului era fără îndoială un triumf să orbească pe om aşa de total faţă de realitatea că el comite sinuciderea sufletului său, însă în momentul acesta râsul era departe de inima aceluia care dirija lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Niciodată iadul nu a fost capabil să râdă, şi nici nu va fi vreodată. Iadul a fost până acum prea preocupat, ca să aibă timp să râdă, şi niciodată el nu a fost aşa de sigur de biruinţă, ca să poată dispreţui în felul acesta pe vrăjmaş. Dumnezeu râde de neputinţa omului unit cu iadul, căci El este atotputernic şi niciodată nu cunoaşte vreo înfrângere. Însă satan a avut foarte des parte, ca planurile lui să fie date peste cap, ca înţelepciunea lui să fie decuplată şi puterea lui să fie făcută inactivă, ca să poată râde de Dumnezeu. Nimeni nu a râs la cruce, numai omul, unealta vinovată, nechibzuită a diavolului, şi bucuriile lui au fost satisfăcute cu preţul suferinţelor nespus de mari ale Fiului lui Dumnezeu, ale Mântuitorului lui, ale Prietenului lui.

Suferinţele lui Isus

Şi ce mari erau suferinţele Lui! Se spune: cu cât mergi mai sus pe treptele creaţiei, cu atât simţământul durerii devine mai mare, şi cu cât mergi mai jos cu atât mai puţin este simţită durerea. Dar ce trebuie să fi fost pentru Cel întâi născut din toată creaţia, pentru El, Cel care simţea totul în chip desăvârşit! Nu exista nimic dur sau fără simţământ în natura binecuvântată, sensibilă a lui Isus. El a simţit până la extrem orice ocară adusă asupra Lui. El era pus în cântecul beţivilor, dispreţuit şi părăsit de oameni, şi-au bătut joc de El, L-au insultat, a fost luat în derâdere de aceia pentru ale căror nevoi compasiunea Lui nu cunoştea limite. Trădarea Lui de către Iuda, tăgăduirea Lui prin Petru, părăsirea Lui de către ucenicii Săi L-au rănit până în adâncul sufletului. Deseori oamenii aflaţi în astfel de necazuri sunt ţinuţi în picioare prin mândria lor. Nerecunoştinţa, injuriile şi loviturile sunt deseori suportate cu un calm aparent, care uimeşte. S-ar putea ca înlăuntru inima să fie ca o sobă de foc, dar simţul mândriei şi voinţa de nesupus înving revărsările agitaţiei lăuntrice a sufletului, aşa că nu este nici o manifestare a mâniei care clocoteşte lăuntric. Însă în Isus Cel bând şi smerit nu era loc pentru mândrie. Nu trebuiau sufocate nici un fel de sentimente de răzbunare; nici un duh agitat nu trebuia ţinut sub control.

El „a fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). El spune: „Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare” (Isaia 50.6). În Psalmul 22 Îl auzim enumerând pe toţi vrăjmaşii Lui şi vărsând povara durerii Lui înaintea urechii Tatălui. Acolo erau „tauri din Basan”; „câinii” Îl înconjurau; o „ceată de răufăcători” L-a împresurat: acolo era „gura leului” şi erau „coarnele  bivolilor”.

Aşa cum am amintit, tot răul universului s-a adunat împotriva Lui. Satan era acolo cu toată puterea Lui, omul era acolo ca instrument de bună voie al răutăţii, Dumnezeu era acolo cu judecata împotriva păcatului, şi Martirul sfânt era acolo, ca să fie făcut păcat şi să fie tratat de Dumnezeu aşa cum merită păcatul să fie tratat. Izvoarele adâncului cel mare al judecăţii lui Dumnezeu s-au rupt şi ferestrele cerului erau deschise şi furtuna puternică a mâniei şi a blestemului şi a răzbunării faţă de păcat lovea asupra Capului Său supus. El S-a scufundat în noroi adânc şi nu era nici un loc tare sub picioare. Asemenea lui Iona, însă în sens spiritual, El a coborât la temeliile munţilor, pământul cu zăvoarele lui era înapoia Lui pentru totdeauna. Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderilor de apă ale lui Dumnezeu, toate valurile şi toate talazurile au trecut peste El, apele au ajuns până la sufletul Său. Însă toate durerile nesfârşite şi nespus de mari sunt incluse în acel strigăt, care s-a revărsat din inima Lui în cele trei ceasuri de întuneric: „Eli, Eli, lama sabactani?”

Însă acolo şi în momentul acela a fost judecat orice principiu rău. Satan a fost demascat ca şi căpetenie şi dumnezeu al lumii acesteia, şi puterea lui a fost pentru totdeauna frântă. A devenit vizibil că înţelepciunea lumii era nebunie la Dumnezeu; ea nu a ajuns niciodată la cunoaşterea Persoanei Sale, şi când El a fost revelat înainte ochilor lor, ea nu L-a cunoscut. S-a revelat că omul era de neîmbunătăţit de rău şi în adâncul inimii lui era unul care ura pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost revelat în bunătate şi dragoste desăvârşite faţă de om, cu toată vrăjmăşia pe care ele le-au întâmpinat din partea acelora pe care ele i-au luat ca subiect al lor. Isus era acolo, Cel ascultător, glorificând pe Dumnezeu, chiar şi atunci când Dumnezeu L-a părăsit. El venise să facă voia lui Dumnezeu, şi – oricât ar costa de mult – El nu voia să se abată de la ea. Nu se cuvine creaturii să se lupte cu Creatorul, şi nu se cuvine unui sclav să conteste înţelepciunea voii stăpânului său, şi de asemenea nu se cuvine omului să pună la îndoială căile lui Dumnezeu: şi Isus a luat locul creaturii, sclavului şi omului, şi El a fost desăvârşit în toate. Veşnic glorificat să fie El!

Gloria Domnului Isus

Fiul Omului a fost glorificat la această cruce (Ioan 13.31). Acolo jertfa a fost tăiată în bucăţi, izvoarele naturii sale morale au fost prezentate şi la lumină nu a ieşit nimic altceva, decât desăvârşire fără sfârşit. Nu era nici o bătaie a pulsului fiinţei Sale morale care să nu fi bătut pentru Acela care L-a trimis. În El nu a fost găsită nici o gândire egoistă sau o preţuire a lucrurilor în felul în care ele L-au atins. La El totul a fost privit în legătură cu Dumnezeu. Lucrarea, care I-a fost dată s-o facă, a făcut-o fără murmur. La El nu era nici o întrebare sau discuţie: „dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac” (Ioan 14.31). Stăpân şi Domn desăvârşit demn de adorare!

Înainte ca El să ocupe locul unui sclav, înainte să fie pregătit un trup pentru El, El ştia tot ce stă în legătură cu acestea. El a înţeles deplin greutatea îngrozitoare a judecăţii, pe care El Însuşi Şi-a asumat-o înainte să fie trimis în asemănare cu omul. El era deplin conştient, că dacă El va lua chip de rob, aceasta va însemna ca fiecare poruncă, pe care El ar primi-o, va trebui s-o împlinească fără să întrebe. Dar oricât de mare ar fi preţul, voia lui Dumnezeu trebuia împlinită, şi El S-a pus la dispoziţie pentru aceasta, „fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.6-8). Cât de strălucitoare luminează gloria morală şi frumuseţea Domnului Isus în mijlocul întunericului de pe Golgota. Vreau să amintesc cititorului că El, Cel care atârna acolo, trădat, tăgăduit, părăsit, înconjurat de o lume păcătoasă influenţată de puterea întunericului, batjocorit, insultat şi înainte de toate părăsit de Dumnezeu, este aici absolut singur. Şi în ceasul acesta, când era absolut singur, a ridicat stâlpii universului moral cu putere divină şi a pus o temelie, pe care aceştia puteau fi aşezaţi în aşa fel că niciodată vreun vrăjmaş al lui Dumnezeu va avea posibilitatea să-i zguduie.

Şi Dumnezeu a fost glorificat în El

Dreptatea Lui a fost restabilită, sfinţenia Lui păstrată, autoritatea Lui respectată, adevărul Lui apărat şi dragostea Lui revelată. Această luptă îngrozitoare între puterile binelui şi răului a fost dusă pe cruce de acel Mântuitor smerit, care S-a dat pe Sine Însuşi, pentru ca totul să fie tratat şi rezolvat spre gloria şi lauda lui Dumnezeu, aşa că niciodată nu mai trebuie să se preocupe cu acestea. Lupta s-a terminat, puterile răului au fost zdrobite. Dumnezeu a biruit.

Fiecare vrăjmaş a fost bătut. Dumnezeu a lucrat dreptatea şi câmpul Îi aparţine. Diavolul a fost nimicit, moartea distrusă, păcatul judecat, păcatele noastre înlăturate, omul nostru vechi a fost judecat cu El. Terenul a fost curăţit aşa de desăvârşit de orice vrăjmaş, ca şi cum niciodată nu at fi existat vreunul. Curăţirea cerurilor şi pământului de prezenţa răului este acum numai o chestiune de detaliu. Ca să se facă aceasta este suficientă puterea îngerilor (Apocalipsa 12.7-9; Matei 13.49,50). Întrebarea morală a fost complet clarificată la crucea lui Isus, şi credinciosul este în viaţă şi natură, în relaţii şi favoare făcut una cu Acela care în ceasul acela îngrozitor a fost credincios faţă de Dumnezeu.

Natura şi caracterul lui Dumnezeu cu privire la rău au fost îndreptăţite şi clarificate. Faptul că creatura este urzitorul răului şi că răul se găseşte la ea, este acum foarte clar. Acum este clar, că binele este numai la Dumnezeu, că El este bun: faptul că El a acţionat întotdeauna cu omul în bunătate, har şi dragoste a fost dovedit acum peste măsură de mult. Însă la fel s-a arătat că omul în carne, după rânduiala lui Adam, capul decăzut, nu voia să aibă pe Dumnezeu în nici un caracter în care El S-ar arăta întotdeauna. Însă crucea este sfârşitul judecătoresc al omului înaintea lui Dumnezeu. Punerea la probă a omului s-a terminat acolo. S-a dovedit că în ceea ce priveşte natura lui el este împotriva lui Dumnezeu, şi omul conform acestei rânduieli şi acestei poziţii nu mai este în vreo legătură cu Dumnezeu; el a fost deja judecat şi înlăturat judecătoresc.

Însă crucea a fost şi creuzetul în care valoarea morală şi desăvârşirea Omului al doilea şi ultimul Adam a fost încercat până la extrem şi unde incontestabil a ieşit la lumină că în El nu era nici un fel de zgură şi nimic care să fi fost împotriva lui Dumnezeu, ci totul era plăcut în cea mai înaltă măsură. De pe această cruce s-a înălţat spre Dumnezeu o mireasmă aşa de plăcută, că prin efectul ei a înlocuit mirosul urât, care s-a înălţat din lumea aceasta rea. Dumnezeu a fost glorificat pe locul unde El a fost dezonorat şi câştigul prin crucea Fiului Său este nespus mai mare decât pierderea, pe care El a suferit-o atât prin primul cap rătăcitor cât şi prin răutatea tuturor urmaşilor lui.

Şi locul nostru, partea noastră şi relaţiile noastre sunt toate în Hristos şi cu acest Hristos înălţat, înviat dintre morţi. El este viaţa noastră. Noi suntem destinaţi să fim asemenea chipului Său. Tatăl Lui este Tatăl nostru; Dumnezeul Lui este Dumnezeul nostru. Noi stăm în aceeaşi dragoste, har şi favoare ca El, căci noi am fost făcuţi „plăcuţi în El” [Efeseni 1.6]. „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Fie ca noi să călcăm pe urmele acelui apostol şi ucenic, care putea spune foarte sincer: „Dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt o pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El” (Filipeni 3.7-10a). Şi de asemenea: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6.14). Persoana lui Hristos şi crucea lui Hristos erau totul pentru el: fie ca ele să fie totul şi pentru noi!


Tradus de la: Das Kreuz

Titlul original: „The Cross“
Tradus din Scripture Truth, vol. 1, 1909, pag. 290–295.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).